ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3242/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

SC W. SRL Bârlad a solicitat

anularea procesului-verbal nr. 3488 din 15 septembrie 2000 încheiat de Garda

Financiară Vaslui, hotărârea nr. 25 din 23 noiembrie 2000 a Direcției Generale

a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Vaslui, precum și decizia

nr. 743 din 22 mai 2001 a Ministerului Finanțelor Publice, prin care s-a

reținut că datorează suma totală de 1.031.678.240 lei, reprezentând impozit pe

profit, majorări de întârziere aferente, T.V.A., majorări de întârziere și

amendă aplicată de organele de control.

Curtea de Apel Iași, secția de

contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 172 din 19 noiembrie 2001, a

admis acțiunea, a anulat actele administrativ jurisdicționale atacate,

motivând, în esență, că la baza tuturor înregistrărilor efectuate în

contabilitatea reclamantei s-au aflat documente justificative legale, iar

societatea se înregistrează cu pierderi pe perioada expertizată și, deci, nu

datorează impozit pe profit.

Curtea Supremă de Justiție, secția

de contencios administrativ, prin decizia civilă nr. 2926 din 8 octombrie 2002,

în recursul Direcției Generale a Finanțelor Publice Vaslui, formulat în nume

propriu și pentru Ministerul Finanțelor Publice, a casat sentința și a trimis

cauza spre rejudecare, pentru completarea probatoriului și efectuarea unei noi

expertize.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel

Iași, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 52 din 24

martie 2002, a admis acțiunea reclamantului și a anulat actele

administrativ-jurisdicționale atacate.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut următoarele:

Cu privire la obligația reclamantei

de a solicita facturile R.T.C. H. SA București, se reține că, potrivit art. 1

pct. 6 din H.G. nr. 831/1997 „formularele tipizate cu regim special prevăzute

în anexa 1, se distribuie utilizatorilor, contra cost, prin unitățile

teritoriale ale Ministerului Finanțelor sau prin unități agreate de acestea”.

Reclamanta avea, deci, obligația să se aprovizioneze cu formularele tipizate

comune pe economie, cu regim special de tipărire, înscrise și numerotate –

printre care și factura fiscală de la SC C.C. SRL Bârlad, unitate împuternicită

– agreată – de către Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului

Financiar de Stat Vaslui, pentru a distribui asemenea imprimate în județul

Vaslui.

În cauză, deci, reclamanta nu avea

obligația de a se aproviziona, cu formularele comune privind activitatea

financiar-contabilă, de la R.T.C. H. SA București.

În ce privește stabilirea corectă a

valorii impozitului pe profit pe care trebuia să-l plătească reclamanta

bugetului de stat, ținând cont de faptul că societatea nu a cunoscut

proveniența facturilor de aprovizionare, cât și de dispozițiile art. 19 din

Legea nr. 87/1994, se reține că, nerespectarea art. 6 din H.G. nr. 831/1997, de

către unele unități furnizoare, reclamanta, în calitate de cumpărător, nu avea

obligația să solicite acestora acte doveditoare privind legalitatea

aprovizionării cu facturile fiscale sau alte imprimate tipizate.

În legătură cu determinarea

profitului impozabil, se reține că, în Cap. II, art. 4 din O.G. nr. 70/1994, cu

modificările și completările ulterioare, se menționează că sunt deductibile:

„cheltuielile înregistrate în contabilitate pe baza unor documente care nu

îndeplinesc, potrivit Legii nr. 82/1991, cu modificările ulterioare, condițiile

de document justificativ.

Se reține, astfel, că, facturile

înscrise în anexa 1 la procesul-verbal nr. 3488 din 15 septembrie 1999, emis de

unii furnizori și considerate a nu fi procurate cu respectarea art. 6 din H.G nr.

831/1997, îndeplinesc condițiile de document justificativ și pot sta la baza

înregistrărilor în contabilitatea beneficiarilor – cumpărătorilor, respectiv

reclamanta.

Apoi, se arată că, Direcția

judiciară din Ministerul Finanțelor, la solicitarea Direcției Generale de

Soluționare a Contestațiilor din Ministerul Finanțelor, prin scrisoarea de uz

intern nr. 244505 din 3 octombrie 1999, consideră că facturile primite de la

unități ce nu au fost procurate legal, la unitatea beneficiară pot fi

înregistrate în contabilitate, fiind considerate în înțelesul legii

contabilității ca documente justificative; deci, pentru facturile de

aprovizionare cu diverse piese auto și materiale de la diverși furnizori,

menționate în anexa 1 la procesul verbal nr. 3488/1999, reclamanta nu datorează

impozit pe profit pe anul 1999, cât și pentru anul 2000, până la 30 iunie.

Referitor la documentele

financiar-contabile, care să ateste cheltuielile de publicitate efectuate de SC

A. SRL Iași, s-a reținut că înregistrarea în contabilitate s-a făcut conform

Regulamentului de aplicare a Legii contabilității nr. 83/1991.

Ca urmare, cu privire la valoarea

impozitului pe profit pe care trebuia să-l plătească reclamanta către bugetul

de stat, ținând cont de înregistrarea documentelor privind reclama și

publicitatea (prestator de servicii fiind SC A. SRL Iași) s-a reținut că,

pentru anii 1999 – 2000, reclamanta nu datorează bugetului de stat decât

impozit pe profit; facturile înscrise în anexa 1 la procesul–verbal nr.

3488/2000, greșit au fost, deci, considerate a nu îndeplini calitatea de

document justificativ, așa cum se menționează la pct. 119 din Regulamentul

privind aplicarea Legii nr. 82/1991, aprobat prin H.G. nr. 704/1993.

În raport de cele menționate, se

arată că, în mod greșit valoarea acestor facturi a fost considerată

nedeductibilă fiscal și s-a procedat la stabilirea unui profit impozabil

nereal, respectiv a unui impozit pe profit, nedatorat.

În același fel organele de control

au procedat și în cazul T.V.A., considerând greșit că reclamanta a diminuat

obligațiile de plată datorată bugetului de stat, prin înregistrarea în contul

4426 - TVA deductibil - a unor sume înregistrate pe baza unor facturi și alte

documente care nu îndeplinesc condiția de document financiar contabil.

S-a conchis că pe perioada 1

ianuarie 1999 – 30 iunie 2000, reclamanta nu datorează în plus impozit pe

profit și T.V.A., în afara celor înregistrate în contabilitate.

Împotriva sentinței a declarat

recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Vaslui în nume

propriu și pentru Ministerul Finanțelor Publice, reiterând aspectele invocate

prin actele administrativ-jurisdicționale atacate, în esență, că documentele

identificate de către organele de control nu au calitatea de document

justificativ pentru a fi înregistrate în contabilitatea reclamantei.

Recursul este nefondat.

În adevăr, prima instanță, la

rejudecarea procesului, a ținut seama de îndrumările date prin decizia de

casare, fiind astfel respectate dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

În acest sens, prin expertiza

financiar-contabilă, efectuată de expertul C.E., au fost verificate

operațiunile de înregistrare în contabilitatea reclamantei, cu facturile

menționate în anexa nr. 1 la procesul-verbal nr. 3488/1999.

Pe baza raportului de expertiză

financiar contabilă, la care recurenții nu au formulat obiecțiuni, prima

instanță a reținut corect că, reclamanta a respectat dispozițiunile legale

incidente în cauză, respectiv H.G. nr. 831/1997, O.G. nr. 70/1994 și Legea

contabilității nr. 82/1992, privind formularele tipizate cu regim special.

Prima instanță, pe baza raportului

de expertiză financiar contabilă, a detaliat toate operațiunile efectuate de

reclamantă, privind înregistrarea în contabilitate cu facturi și documente care

îndeplinesc condiția de document justificativ.

Sub acest aspect, este de observat,

scrisoarea de uz intern nr. 244505/1999, la care prima instanță a făcut

referire, prin care Ministerul Finanțelor Publice, consideră că facturile

primite de la unități ce nu au fost procurate legal, la unitatea beneficiară

pot fi înregistrate în contabilitate, fiind în înțelesul Legii contabilității

document justificativ.

Așadar, pe baza probelor

administrate în cauză, care nu au fost combătute de către recurenți, s-a

reținut corect că reclamanta pentru perioada 1 ianuarie 1999 – 30 iunie 2000,

nu datorează suma, reprezentând impozitul pe profit și T.V.A., reținută prin

actele de control financiar.

În consecință, soluția adoptată de

prima instanță este legală și temeinică, iar recursul nefondat, urmând să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice a județului Vaslui în nume propriu, cât și pentru Ministerul Finanțelor

Publice, precum și Garda Financiară, secția Vaslui, împotriva sentinței nr.

52/CA din 24 martie 2003 a Curții de Apel Iași, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 octombrie 2003.