ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3242/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: SC W. SRL Bârlad a solicitat anularea procesului-verbal nr. 3488 din 15 septembrie 2000 încheiat de Garda Financiară Vaslui, hotărârea nr. 25 din 23 noiembrie 2000 a Direcției Generale a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Vaslui, precum și decizia nr. 743 din 22 mai 2001 a Ministerului Finanțelor Publice, prin care s-a reținut că datorează suma totală de 1.031.678.240 lei, reprezentând impozit pe profit, majorări de întârziere aferente, T.V.A., majorări de întârziere și amendă aplicată de organele de control.

Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 172 din 19 noiembrie 2001, a admis acțiunea, a anulat actele administrativ jurisdicționale atacate, motivând, în esență, că la baza tuturor înregistrărilor efectuate în contabilitatea reclamantei s-au aflat documente justificative legale, iar societatea se înregistrează cu pierderi pe perioada expertizată și, deci, nu datorează impozit pe profit. Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia civilă nr. 2926 din 8 octombrie 2002, în recursul Direcției Generale a Finanțelor Publice Vaslui, formulat în nume propriu și pentru Ministerul Finanțelor Publice, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare, pentru completarea probatoriului și efectuarea unei noi expertize.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 52 din 24 martie 2002, a admis acțiunea reclamantului și a anulat actele administrativ-jurisdicționale atacate. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele: Cu privire la obligația reclamantei de a solicita facturile R.T.C. H. SA București, se reține că, potrivit art. 1 pct. 6 din H.G. nr. 831/1997 „formularele tipizate cu regim special prevăzute în anexa 1, se distribuie utilizatorilor, contra cost, prin unitățile teritoriale ale Ministerului Finanțelor sau prin unități agreate de acestea”. Reclamanta avea, deci, obligația să se aprovizioneze cu formularele tipizate comune pe economie, cu regim special de tipărire, înscrise și numerotate – printre care și factura fiscală de la SC C.C.

SRL Bârlad, unitate împuternicită – agreată – de către Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Vaslui, pentru a distribui asemenea imprimate în județul Vaslui. În cauză, deci, reclamanta nu avea obligația de a se aproviziona, cu formularele comune privind activitatea financiar-contabilă, de la R.T.C. H. SA București. În ce privește stabilirea corectă a valorii impozitului pe profit pe care trebuia să-l plătească reclamanta bugetului de stat, ținând cont de faptul că societatea nu a cunoscut proveniența facturilor de aprovizionare, cât și de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 87/1994, se reține că, nerespectarea art. 6 din H.G. nr. 831/1997, de către unele unități furnizoare, reclamanta, în calitate de cumpărător, nu avea obligația să solicite acestora acte doveditoare privind legalitatea aprovizionării cu facturile fiscale sau alte imprimate tipizate.

În legătură cu determinarea profitului impozabil, se reține că, în Cap. II, art. 4 din O.G. nr. 70/1994, cu modificările și completările ulterioare, se menționează că sunt deductibile: „cheltuielile înregistrate în contabilitate pe baza unor documente care nu îndeplinesc, potrivit Legii nr. 82/1991, cu modificările ulterioare, condițiile de document justificativ. Se reține, astfel, că, facturile înscrise în anexa 1 la procesul-verbal nr. 3488 din 15 septembrie 1999, emis de unii furnizori și considerate a nu fi procurate cu respectarea art. 6 din H.G nr. 831/1997, îndeplinesc condițiile de document justificativ și pot sta la baza înregistrărilor în contabilitatea beneficiarilor – cumpărătorilor, respectiv reclamanta.

Apoi, se arată că, Direcția judiciară din Ministerul Finanțelor, la solicitarea Direcției Generale de Soluționare a Contestațiilor din Ministerul Finanțelor, prin scrisoarea de uz intern nr. 244505 din 3 octombrie 1999, consideră că facturile primite de la unități ce nu au fost procurate legal, la unitatea beneficiară pot fi înregistrate în contabilitate, fiind considerate în înțelesul legii contabilității ca documente justificative; deci, pentru facturile de aprovizionare cu diverse piese auto și materiale de la diverși furnizori, menționate în anexa 1 la procesul verbal nr. 3488/1999, reclamanta nu datorează impozit pe profit pe anul 1999, cât și pentru anul 2000, până la 30 iunie. Referitor la documentele financiar-contabile, care să ateste cheltuielile de publicitate efectuate de SC A. SRL Iași, s-a reținut că înregistrarea în contabilitate s-a făcut conform Regulamentului de aplicare a Legii contabilității nr. 83/1991.

Ca urmare, cu privire la valoarea impozitului pe profit pe care trebuia să-l plătească reclamanta către bugetul de stat, ținând cont de înregistrarea documentelor privind reclama și publicitatea (prestator de servicii fiind SC A. SRL Iași) s-a reținut că, pentru anii 1999 – 2000, reclamanta nu datorează bugetului de stat decât impozit pe profit; facturile înscrise în anexa 1 la procesul–verbal nr. 3488/2000, greșit au fost, deci, considerate a nu îndeplini calitatea de document justificativ, așa cum se menționează la pct. 119 din Regulamentul privind aplicarea Legii nr. 82/1991, aprobat prin H.G. nr. 704/1993. În raport de cele menționate, se arată că, în mod greșit valoarea acestor facturi a fost considerată nedeductibilă fiscal și s-a procedat la stabilirea unui profit impozabil nereal, respectiv a unui impozit pe profit, nedatorat.

În același fel organele de control au procedat și în cazul T.V.A., considerând greșit că reclamanta a diminuat obligațiile de plată datorată bugetului de stat, prin înregistrarea în contul 4426 - TVA deductibil - a unor sume înregistrate pe baza unor facturi și alte documente care nu îndeplinesc condiția de document financiar contabil. S-a conchis că pe perioada 1 ianuarie 1999 – 30 iunie 2000, reclamanta nu datorează în plus impozit pe profit și T.V.A., în afara celor înregistrate în contabilitate. Împotriva sentinței a declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Vaslui în nume propriu și pentru Ministerul Finanțelor Publice, reiterând aspectele invocate prin actele administrativ-jurisdicționale atacate, în esență, că documentele identificate de către organele de control nu au calitatea de document justificativ pentru a fi înregistrate în contabilitatea reclamantei.

Recursul este nefondat. În adevăr, prima instanță, la rejudecarea procesului, a ținut seama de îndrumările date prin decizia de casare, fiind astfel respectate dispozițiile art. 315 C. proc. civ. În acest sens, prin expertiza financiar-contabilă, efectuată de expertul C.E., au fost verificate operațiunile de înregistrare în contabilitatea reclamantei, cu facturile menționate în anexa nr. 1 la procesul-verbal nr. 3488/1999. Pe baza raportului de expertiză financiar contabilă, la care recurenții nu au formulat obiecțiuni, prima instanță a reținut corect că, reclamanta a respectat dispozițiunile legale incidente în cauză, respectiv H.G. nr. 831/1997, O.G. nr. 70/1994 și Legea contabilității nr. 82/1992, privind formularele tipizate cu regim special.

Prima instanță, pe baza raportului de expertiză financiar contabilă, a detaliat toate operațiunile efectuate de reclamantă, privind înregistrarea în contabilitate cu facturi și documente care îndeplinesc condiția de document justificativ. Sub acest aspect, este de observat, scrisoarea de uz intern nr. 244505/1999, la care prima instanță a făcut referire, prin care Ministerul Finanțelor Publice, consideră că facturile primite de la unități ce nu au fost procurate legal, la unitatea beneficiară pot fi înregistrate în contabilitate, fiind în înțelesul Legii contabilității document justificativ. Așadar, pe baza probelor administrate în cauză, care nu au fost combătute de către recurenți, s-a reținut corect că reclamanta pentru perioada 1 ianuarie 1999 – 30 iunie 2000, nu datorează suma, reprezentând impozitul pe profit și T.V.A., reținută prin actele de control financiar.

În consecință, soluția adoptată de prima instanță este legală și temeinică, iar recursul nefondat, urmând să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Vaslui în nume propriu, cât și pentru Ministerul Finanțelor Publice, precum și Garda Financiară, secția Vaslui, împotriva sentinței nr. 52/CA din 24 martie 2003 a Curții de Apel Iași, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 octombrie 2003.