ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2907/2003

Asupra recursului de față; Analizând actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea formulată și înregistrată la Curtea de Apel Iași, reclamanta SC A.G. SA Bârlad a solicitat ca instanța, prin sentința ce o va pronunța în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și D.G.F.P.C.F.S. Iași, să dispună anularea deciziei nr. 802/2000, în sensul de a fi exonerată de plata sumelor de 57.234.410 lei, T.V.A. suplimentar, 34.044.059 lei, majorări de întârziere, 146.936.428 lei, impozit pe profit, 91.871.559 lei, majorări de întârziere și 2.000.000 lei, amendă contravențională. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că ea nu putea verifica dacă societățile comerciale furnizoare erau sau nu existente în fapt și că documentele emise de acestea se bucură de o prezumție relativă de legalitate.

Curtea de Apel Iași, prin sentința civilă nr. 43/2001, a respins acțiunea ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că societatea reclamantă nu a respectat pct. 119 din Regulamentul de aplicare a Legii contabilității nr. 82/1991, în sensul că documentele justificative prezentate, respectiv cele 51 de facturi nu cuprind o serie de elemente prevăzute expres în lege. S-a reținut, de asemenea, că în acest fel devin aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (3) din O.G. nr. 70/1994 privind cazurile în care nu se admite deducerea cheltuielilor, precum și dispozițiile art. 19 lit. a) din O.G. nr. 3/1992 privind T.V.A. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC A.G.

SA Bârlad. În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susținut că nu avea obligația și nici posibilitatea să verifice dacă societățile furnizoare funcționau sau nu legal și că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra excepției invocate cu privire la nulitatea absolută a procesului-verbal întocmit la 15 iulie 1999. Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate și în raport de dispozițiile art. 304 și 304 1 C. proc. civ., Curtea îl va respinge pentru următoarele considerente.

Prin procesul-verbal încheiat la 15 iunie 1999, comisarii Gărzii Financiare Vaslui au procedat la verificarea legalității documentelor de aprovizionare, precum și a modului de determinare, evidențiere și virare la bugetul statului a impozitului și taxelor datorate de recurenta reclamantă în perioada ianuarie – decembrie 1998. În acest scop au ridicat un număr de 61 de facturi fiscale, în vederea verificării, iar după verificarea efectuată a rezultat că un număr de 51 din societățile emitente sunt inexistente sau au date de identificare false. Această împrejurare rezultă cu certitudine din adresa nr. 49828 din 15 iulie 1999 emisă de Camera de Comerț și Industrie București și de altfel, ea nu a fost contestată de recurentă.

Or, în raport de prevederile pct. 119 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 82/1991 „documentele justificative”, respectiv facturile de aprovizionare prezentate de recurentă, trebuie să cuprindă o serie de elemente, enumerate de legiuitor - pct. 119 lit. a)-h), în lipsa acestora nefiind îndeplinită condiția de document justificativ. În cauză, însă, cele 51 de facturi nu cuprind sediul societății și nu au completată data emiterii. Așa fiind, în mod corect organele de control au reținut aplicabilitatea prevederilor art. 4 alin. (3) din O.G. nr. 79/1994 privind impozitul pe profit, modificată prin O.G. nr. 40/1995, potrivit cu care „Pentru determinarea profitului impozabil, cheltuielile pentru care nu se admite deducerea sunt: ... p) cheltuielile înregistrate în contabilitate pe baza unor documente care nu îndeplinesc potrivit Legii contabilității nr. 82/1991, condițiile de document justificativ”.

Tot astfel, dispozițiile art. 19 lit. a) din O.G. nr. 3/1992 privind T.V.A., prevăd că „Pentru efectuarea dreptului de deducere a T.V.A. aferentă intrărilor, agenții economici sunt obligați... a) să justifice prin documente legal întocmite, cuantumul taxei...”. În speță, însă, recurenta, pentru motivele deja arătate, nu a putut justifica prin documente legal întocmite, cuantumul taxei, nerespectând prevederile art. 25 pct. B lit. b) din O.G. nr. 3/1992 care arată în mod expres că agenții economici plătitori de T.V.A. sunt obligați să solicite de la furnizori sau de la prestatori facturi sau documente legal aprobate pentru toate bunurile și serviciile achiziționate și să verifice întocmirea corectă a acestora”.

Față de dispozițiile legale mai sus invocate, urmează a fi înlăturată ca lipsită de suport juridic susținerea recurentei, în sensul că a fost în imposibilitate să verifice realitatea existenței societăților furnizoare, legiuitorul instituind o obligație legală în sarcina sa, de a solicita de la partenerii de afaceri toate datele de identificare. Cât privește motivul de recurs referitor la omisiunea instanței de a se pronunța asupra excepției invocate în legătură cu nulitatea absolută a procesului-verbal încheiat la 15 iunie 1999, Curtea îl va respinge ca nefondat, având în vedere încheierea de ședință din 13 noiembrie 2000, prin care instanța a respins excepția invocată motivat. În consecință, față de cele mai sus reținute și în baza dispozițiilor art. 302 C. proc.

civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC A.G. SA Bârlad împotriva sentinței civile nr. 43/CA din 5 martie 2001 a Curții de Apel Iași. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2003.