ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 587/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 68,

pronunțată la data de 29 mai 2001, în dosarul nr. 4738/2000, Curtea de Apel

Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, a admis acțiunea

formulată de reclamanta SC M. SA Piatra Neamț, împotriva pârâților Ministerul

Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice Neamț și a anulat

actele administrative atacate, exonerând-o de la plata sumei de 660.022.617 lei

și obligând pârâții la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 52.350.000

lei.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut următoarele:

Prin procesul-verbal încheiat la

data de 28 aprilie 2000, de către organele de control din cadrul Direcția

Generală a Finanțelor Publice Neamț, s-a constatat că pentru perioada

verificată: septembrie 1996 – 31 ianuarie 2000, reclamanta datora bugetului de

stat un impozit suplimentar pe profit de 217.733.166 lei, cu majorările de

întârziere de 156.156.835 lei, precum și T.V.A. eronat, de 120.870.124 lei, cu

majorări de întârziere de 163.262.492 lei.

Căile de atac

jurisdicțional-administrative au fost respinse prin dispoziția nr. 308 din 21

iulie 2000 a Direcției Generale a Finanțelor Publice Neamț și decizia nr. 1354

din 17 octombrie 2000 ,a Ministerului Finanțelor Publice, cu motivarea că

facturile folosite de reclamantă pentru deducerea cheltuielilor și respectiv, a

T.V.A., nu au fost completate în mod corespunzător,pentru a fi considerate acte

justificative, potrivit prevederilor pct. 119 lit. b) din Regulamentul de

aplicare a Legii contabilității, aprobat prin H.G. nr. 704/1993.

Admițând acțiunea formulată de

reclamantă și anulând actele administrative atacate, instanța de fond a

motivat, în esență, că din expertizele tehnică și contabilă efectuate în cauză

a rezultat realitatea operațiunilor economice și financiare înregistrate în

evidența contabilă și că reclamanta nu datorează bugetului de stat sumele

constatate și respectiv, menținute de organele fiscale.

Împotriva acestei soluții a formulat

recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice Neamț, în nume propriu și în

calitate de reprezentantă a Ministerului Finanțelor Publice, susținând, în

esență, că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile legale

în materie, considerând că facturile respective îndeplineau condițiile unor

documente justificative pentru a fi luate în considerare la calcularea

impozitului pe profit și la deducerea T.V.A.

Recursul este nefondat.

Organele de control au constatat

prin procesul-verbal încheiat la data de 28 aprilie 2000 că în perioada 1

septembrie 1996 – 31 ianuarie 2000, societatea comercială intimată a inclus pe

cheltuieli, contravaloarea unor prestări servicii (reparații și amenajări la

spațiile comerciale, etc.), în baza unor facturi care nu îndeplineau condițiile

regulamentare pentru a fi considerate documente justificative, nefiind

completate cu toate datele de identificare a furnizorului de servicii și astfel

și-a redus în mod corespunzător baza de impozitare a profitului și a dedus

T.V.A., în sumă totală de 660.022.617 lei, incluzând și majorările de

întârziere aferente.

În privința facturilor s-a reținut,

în mod corect, că acestea nu îndeplineau condițiile unui document justificativ,

întrucât nu conțineau toate datele necesare identificării furnizorilor

serviciilor respective, adică adresa sediului acestora.

Într-adevăr, potrivit prevederilor

art. 4 alin. (3) din O.G. nr. 70/1994, privind impozitul pe profit, cu

modificările ulterioare, nu se admit la calcularea bazei de impozitare,

cheltuielile înregistrate în contabilitate pe baza unor documente care nu

îndeplinesc, potrivit legii contabilității, condițiile de document

justificativ.

De asemenea, în conformitate cu

prevederile pct. 10.5 din Normele de aplicare a O.G. nr. 3/1992, aprobate prin

H.G. nr. 1178/1996, în vigoare la data respectivă, nu poate fi dedusă T.V.A.

aferentă intrărilor referitoare la bunuri și servicii aprovizionate pe bază de

documente, care nu îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 25 lit. b) din

ordonanță.

Este evident că aceste prevederi

legale au ca scop înlăturarea posibilităților de eludare a obligațiilor

bugetare datorate de societățile comerciale, prin folosirea ca documente

justificative a unor acte contabile referitoare la operațiuni economice și/sau

operațiuni financiare nereale.

Or, în cauză a fost efectuată o

expertiză tehnică ce a identificat în teren toate lucrările de reparații și

amenajări efectuate la spațiile comerciale, precum și devizele de lucrări, în

baza cărora au fost emise și respectiv, achitate, facturile respective.

De asemenea, potrivit concluziilor

expertizei contabile ce a fost efectuată, rezultă că, având în vedere

realitatea lucrărilor de reparații și amenajări constatată de expertul tehnic,

societatea comercială nu datorează bugetului de stat sume suplimentare, nici ca

impozit pe profit, nici ca T.V.A. și nici ca majorări de întârziere.

În raport cu aceste considerente,

soluția instanței de fond este legală și temeinică, motivele de recurs fiind

neîntemeiate, urmând ca recursul să fie respins ca atare.

Având în vedere dispozițiile art.

274 C. proc. civ., recurenții vor fi obligați la plata cheltuielilor de

judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Neamț, în nume propriu și în

calitate de reprezentantă a Ministerului Finanțelor Publice, împotriva

sentinței civile nr. 68 din 29 mai 2001, a Curții de Apel Bacău, secția

comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Obligă recurenții la plata sumei de

25.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către SC M. SA Piatra

Neamț.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 13 februarie 2003.