ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3946/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 22 februarie 2001, reclamanta SC Z. SRL Iași a solicitat anularea dispoziției nr. 62 din 7 noiembrie 2000, a Direcției Generale a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Iași. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin procesul-verbal de control nr. 1037 din 15 mai 2000, al Gărzii Financiare Iași, s-a reținut în mod greșit că prin înregistrarea în evidența financiar-contabilă a facturilor fictive prezentate în Anexele nr. 3 și 4, precum și a proceselor-verbale, a referatelor (Anexele nr. 1 și 2), ce nu îndeplinesc condiția de documente justificative potrivit prevederilor legale, SC Z. SRL, prin administratorul său, a sustras de la plata către bugetul de stat, un impozit pe profit în sumă de 230.031.222 lei și T.V.A.

în sumă de 29.225.155 lei, precum și majorări de întârziere aferente, în sumă de 73.986.482 lei și respectiv, 1.841.185 lei, dispunându-se și virarea acestor sume la bugetul de stat. Reclamanta a susținut că Garda Financiară, secția Iași, nu a procedat la un control fiscal potrivit principiilor ce guvernează activitatea contabilă prevăzute de Legea nr. 82/1991, cap. 1 și 2 și ale art. 23 lit. b), c), d) și e) din Regulamentul de aplicare a respectivelor legi, aprobat prin H.G. nr. 704/1993. În plus, reclamanta (prin administratorul său Z.F.) a susținut că documentele contabile ale societății, pe anii 1998 - 2000, au fost luate la Poliția municipiului Iași, ceea ce a împiedicat prezentarea acestora controlorilor Gărzii Financiare, secția Iași.

A mai arătat reclamanta, că a formulat contestație împotriva procesului-verbal și că Garda Financiară, secția Iași, prin hotărârea nr. 12 din 20 iunie 2000, a respins-o ca neîntemeiată, și împotriva acestei hotărâri, a formulat contestație. Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Iași, prin dispoziția nr. 62 din 7 noiembrie 2000, a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a contestației pentru suma de 6.595.280 lei, reprezentând diferența de impozit pe profit pe anul 1998 și pentru suma de 9.437.846 lei reprezentând majorări de întârziere aferente și a respins tot ca neîntemeiată, contestația pentru suma totală de 287.984.578 lei din care: 184.879.750 lei diferență impozit pe profit pe anul 1999, 62.119.596 lei majorări de întârziere aferente, 38.556.192 lei diferența de impozit pe anul 2000 și 2.429.040 lei majorări de întârziere aferente.

Prin aceeași dispoziție, arată reclamanta, s-a admis contestația pentru suma de 29.225.155 lei reprezentând T.V.A. stabilită pe anul 2000 și 1.841.185 lei, majorări de întârziere aferente. Reclamanta a mai arătat că și această dispoziție a atacat-o la Ministerul Finanțelor Publice - Direcția de Soluționare a Contestațiilor, dar că prin decizia nr. 18 din 12 februarie 2001, autoritatea s-a dezînvestit de soluționarea plângerii. Tribunalul Iași, prin sentința civilă nr. 463/F din 15 martie 2001, a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Curții de Apel Iași, invocând dispozițiile art. 3 pct. 1 și art. 158 alin. (3) C. proc. civ. Curtea de Apel Iași, prin sentința nr. 26/CA din 19 februarie 2002, a admis excepția privind lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și a admis acțiunea reclamantei, în contradictoriu cu Garda Financiară, secția Iași și Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași.

Totodată, instanța de fond a anulat în parte dispoziția nr. 62 din 7 noiembrie 2000, emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași, respectiv pct. 1 și 2 din dispoziție, cu consecința exonerării reclamantei de plata sumei de 304.017.704 lei, reprezentând diferență de impozit pe profit pe anii 1998, 1999, 2000 și majorări de întârziere la plată aferente, menținând restul prevederilor dispoziției și obligând pârâtele, la plata sumei de 42.398.404 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța în sensul arătat, instanța de fond a constatat, în esență, că, prin actul de control al Gărzii Financiare Iași, s-a reținut o situație de fapt eronată, ce a determinat modificarea bazei de calcul la impozitul pe profit, prin eliminarea din cheltuieli, a unor documente considerate că nu îndeplinesc condițiile unor documente justificative, calculându-se o diferență la impozitul pe profit și majorări de întârziere, aceleași documente fiind eliminate și din baza de calcul pentru T.V.A. deductibil, calculându-se o diferență de plată și majorări.

Totodată, instanța de fond a reținut că organele de control nu au avut în vedere specificul activității societății și necesarul de investiții (cheltuieli) pentru creșterea veniturilor din vânzări și nici faptul că în rapoartele de evaluare a investițiilor se regăsesc materiale și bunuri achiziționate din diferite surse și folosite în consum, pe baza referatelor și proceselor-verbale ridicate de organele de poliție. Împotriva acestei sentințe au formulat recurs, în termen legal, pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași și Garda Financiară Iași, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de recurs, se susține că instanța de fond a denaturat obiectul cauzei, nereținând că problema litigioasă era dacă documentele controversate puteau sau nu să fie înregistrate în contabilitate și să producă efecte juridice, în ceea ce privește justificarea potrivit normelor legale a cheltuielilor deductibile fiscal în materie de impozit pe profit și T.V.A. Se mai susține că instanța de fond nu și-a motivat în drept hotărârea și nu a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 6 din H.G. nr. 831/1997 și nici pe cele ale art. 2 din Ordinul ministrului finanțelor nr. 903/2000. Recurenții-pârâți arată și că instanța de fond nu a avut în vedere că măsurile dispuse în materie de impozit pe profit, au fost luate în baza prevederilor art. 3 lit. m) din O.G.

nr. 70/1994, modificată prin O.U.G. nr. 217/1999. De asemenea, în opinia recurenților-pârâți, instanța de fond nu a avut în vedere nici aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 19 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 17/2000, privind T.V.A. și nici cele ale pct. 16.6 lit. a) și g) din H.G. nr. 401/2000 și ale art. 25 lit. b) din O.U.G. nr. 17/2000. Mai mult, susțin recurenții-pârâți, intimata-reclamantă a dedus T.V.A. de pe facturi fictive provenite de la firme fantomă din economia subterană, care nu sunt înregistrate la organele fiscale, ca plătitoare de T.V.A.

În plus, arată recurenții-pârâți, dacă în situația înscrisurilor întocmite de administratorul intimatei (procese-verbale, bonuri, centralizatoare) și înregistrate în contabilitate, ilegalitatea operațiunii este evidentă, în ce privește facturile fictive provenite de la firme fantomă, intimata nu a făcut nici o probă prin care să dovedească faptul că acestea sunt legale, că aparțin și au fost emise de la firme legal înregistrate și plătitoare de T.V.A. Examinându-se cauza, în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu toate probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., se constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, în temeiul art. 4 și 42 din Legea contabilității nr. 82/1991, s-a adoptat H.G. nr. 831/1997, pentru aprobarea modelelor formularelor comune privind activitatea financiară și contabilă și a Normelor metodologice privind întocmirea și utilizarea acestora (M. Of. nr. 368/19.12.1997). Conform art. 1 alin. (1) din acest act normativ, se aprobă modelele formularelor comune privind activitatea financiară și contabilă, cuprinse în catalogul prezentat în Anexa nr. 1 A, precum și în Normele metodologice privind întocmirea și utilizarea acestora, prevăzut în Anexa nr. 1 B. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) și urm. din H.G. nr. 831/1997, persoanele juridice și cele fizice prevăzute la art. 1 din Legea nr. 82/1991, vor utiliza numai formularele tipizate cu regim special, comune pe economie.

Mai mult, potrivit H.G. nr. 834/1997, după data de 1 aprilie 1998, formularele tipizate rămase în stoc pot fi utilizate, doar cu aprobarea autorităților fiscale, iar utilizarea altor formulare tipizate, comune pe economie se poate face numai cu avizul Ministerului Finanțelor. Totodată, potrivit dispozițiilor art. 6 din H.G. nr. 831/1997, promovarea și utilizarea de formulare tipizate cu regim special de înscriere și numerotare din alte surse, decât cele prevăzute în hotărâre sunt interzise, iar operațiunile consemnate în aceste formulare nu pot fi înregistrate în contabilitate, bunurile care fac obiectul tranzacțiilor respective, fiind considerate fără documente legale de proveniență. Potrivit prevederilor art. 4 alin. (3) lit. p) din O.U.G.

nr. 70/1994 (astfel cum a fost modificată prin O.G. nr. 40/1998 și apoi, prin O.U.G. nr. 217/1999), la determinarea profitului impozabil nu sunt deductibile cheltuielile înregistrate în contabilitate, pe baza unor documente care nu îndeplinesc, potrivit Legii contabilității nr. 82/1991, cu modificările ulterioare, condițiile pentru a fi calificat document justificativ. În cauză, perioada supusă controlului este ianuarie 1998 - martie 2000, motiv pentru care se constată că în mod corect au reținut autoritățile fiscale, că sunt aplicabile dispozițiile actelor normative mai sus arătate cu privire la calcularea impozitului pe profit.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că în cauză, contrar celor invocate de intimata-reclamantă și reținute de instanța de fond, situația de fapt reținută de autoritățile fiscale, ce a determinat modificarea bazei de calcul la impozitul pe profit, prin eliminarea din cheltuieli a unor documente considerate că nu îndeplinesc condițiile unor documente justificative, este cea reală. De altfel, și din analiza, atât a înscrisurilor aflate la dosarul anexă, la dosarul nr. 1735/2002 al Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, cât și a celor din dosarul nr. 1657/2001, al Curții de Apel Iași și din dosarul nr. 1914/2001, rezultă practica intimatei-reclamante, a utilizării unor documente care nu îndeplinesc condițiile legale (chiar dacă unii experți contabili au apreciat că pot fi considerate documente justificative).

Cum în cauză, prin sentința atacată s-a anulat dispoziția nr. 62/2000, a autorității fiscale, doar în partea referitoare la plata sumei reprezentând diferență impozit pe profit pe anii 1998, 1999 și 2000 și majorări de întârziere, menținându-se celelalte prevederi ale acesteia (privind plata T.V.A.), motivele de recurs referitoare la T.V.A. nu pot fi primite, respectiva cerere neavând obiect. Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este nelegală și netemeinică, iar criticile formulate acesteia sunt fondate, se va admite recursul, se va casa sentința atacată și în fond, se va respinge acțiunea agentului economic, menținându-se în totalitate dispoziția nr. 62 din 7 noiembrie 2000, emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași și Comisariatul Regional Iași al Gărzii Financiare împotriva sentinței civile nr. 26/CA din 19 februarie 2002, a Curții de Apel Iași. Casează sentința atacată și în fond, respinge acțiunea reclamantei SC Z. SRL Iași. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2005.