ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3946/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la data de 22 februarie 2001, reclamanta SC Z. SRL Iași a solicitat anularea

dispoziției nr. 62 din 7 noiembrie 2000, a Direcției Generale a Finanțelor

Publice și Controlului Financiar de Stat Iași.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că prin procesul-verbal de control nr. 1037 din 15 mai

2000, al Gărzii Financiare Iași, s-a reținut în mod greșit că prin

înregistrarea în evidența financiar-contabilă a facturilor fictive prezentate

în Anexele nr. 3 și 4, precum și a proceselor-verbale, a referatelor (Anexele

nr. 1 și 2), ce nu îndeplinesc condiția de documente justificative potrivit

prevederilor legale, SC Z. SRL, prin administratorul său, a sustras de la plata

către bugetul de stat, un impozit pe profit în sumă de 230.031.222 lei și

T.V.A. în sumă de 29.225.155 lei, precum și majorări de întârziere aferente, în

sumă de 73.986.482 lei și respectiv, 1.841.185 lei, dispunându-se și virarea

acestor sume la bugetul de stat.

Reclamanta a susținut că

Garda Financiară, secția Iași, nu a procedat la un control fiscal potrivit

principiilor ce guvernează activitatea contabilă prevăzute de Legea nr.

82/1991, cap. 1 și 2 și ale art. 23 lit. b), c), d) și e) din Regulamentul de

aplicare a respectivelor legi, aprobat prin H.G. nr. 704/1993.

În plus, reclamanta (prin

administratorul său Z.F.) a susținut că documentele contabile ale societății,

pe anii 1998 - 2000, au fost luate la Poliția municipiului Iași, ceea ce a

împiedicat prezentarea acestora controlorilor Gărzii Financiare, secția Iași.

A mai arătat reclamanta, că

a formulat contestație împotriva procesului-verbal și că Garda Financiară,

secția Iași, prin hotărârea nr. 12 din 20 iunie 2000, a respins-o ca

neîntemeiată, și împotriva acestei hotărâri, a formulat contestație. Direcția

Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Iași, prin

dispoziția nr. 62 din 7 noiembrie 2000, a dispus respingerea, ca neîntemeiată,

a contestației pentru suma de 6.595.280 lei, reprezentând diferența de impozit

pe profit pe anul 1998 și pentru suma de 9.437.846 lei reprezentând majorări de

întârziere aferente și a respins tot ca neîntemeiată, contestația pentru suma

totală de 287.984.578 lei din care: 184.879.750 lei diferență impozit pe profit

pe anul 1999, 62.119.596 lei majorări de întârziere aferente, 38.556.192 lei

diferența de impozit pe anul 2000 și 2.429.040 lei majorări de întârziere

aferente.

Prin aceeași dispoziție,

arată reclamanta, s-a admis contestația pentru suma de 29.225.155 lei

reprezentând T.V.A. stabilită pe anul 2000 și 1.841.185 lei, majorări de

întârziere aferente.

Reclamanta a mai arătat că

și această dispoziție a atacat-o la Ministerul Finanțelor Publice - Direcția de

Soluționare a Contestațiilor, dar că prin decizia nr. 18 din 12 februarie 2001,

autoritatea s-a dezînvestit de soluționarea plângerii.

Tribunalul Iași, prin

sentința civilă nr. 463/F din 15 martie 2001, a declinat competența de

soluționare a cauzei, în favoarea Curții de Apel Iași, invocând dispozițiile

art. 3 pct. 1 și art. 158 alin. (3) C. proc. civ.

Curtea de Apel Iași, prin

sentința nr. 26/CA din 19 februarie 2002, a admis excepția privind lipsa

calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și a admis

acțiunea reclamantei, în contradictoriu cu Garda Financiară, secția Iași și Direcția

Generală a Finanțelor Publice Iași.

Totodată, instanța de fond a

anulat în parte dispoziția nr. 62 din 7 noiembrie 2000, emisă de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Iași, respectiv pct. 1 și 2 din dispoziție, cu

consecința exonerării reclamantei de plata sumei de 304.017.704 lei,

reprezentând diferență de impozit pe profit pe anii 1998, 1999, 2000 și

majorări de întârziere la plată aferente, menținând restul prevederilor

dispoziției și obligând pârâtele, la plata sumei de 42.398.404 lei cheltuieli

de judecată.

Pentru a se pronunța în

sensul arătat, instanța de fond a constatat, în esență, că, prin actul de

control al Gărzii Financiare Iași, s-a reținut o situație de fapt eronată, ce a

determinat modificarea bazei de calcul la impozitul pe profit, prin eliminarea

din cheltuieli, a unor documente considerate că nu îndeplinesc condițiile unor

documente justificative, calculându-se o diferență la impozitul pe profit și

majorări de întârziere, aceleași documente fiind eliminate și din baza de

calcul pentru T.V.A. deductibil, calculându-se o diferență de plată și

majorări.

Totodată, instanța de fond a

reținut că organele de control nu au avut în vedere specificul activității

societății și necesarul de investiții (cheltuieli) pentru creșterea veniturilor

din vânzări și nici faptul că în rapoartele de evaluare a investițiilor se

regăsesc materiale și bunuri achiziționate din diferite surse și folosite în

consum, pe baza referatelor și proceselor-verbale ridicate de organele de

poliție.

Împotriva acestei sentințe

au formulat recurs, în termen legal, pârâtele Direcția Generală a Finanțelor

Publice Iași și Garda Financiară Iași, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de

recurs, se susține că instanța de fond a denaturat obiectul cauzei, nereținând

că problema litigioasă era dacă documentele controversate puteau sau nu să fie

înregistrate în contabilitate și să producă efecte juridice, în ceea ce

privește justificarea potrivit normelor legale a cheltuielilor deductibile

fiscal în materie de impozit pe profit și T.V.A.

Se mai susține că instanța

de fond nu și-a motivat în drept hotărârea și nu a reținut aplicabilitatea

dispozițiilor art. 6 din H.G. nr. 831/1997 și nici pe cele ale art. 2 din

Ordinul ministrului finanțelor nr. 903/2000.

Recurenții-pârâți arată și

că instanța de fond nu a avut în vedere că măsurile dispuse în materie de

impozit pe profit, au fost luate în baza prevederilor art. 3 lit. m) din O.G.

nr. 70/1994, modificată prin O.U.G. nr. 217/1999. De asemenea, în opinia

recurenților-pârâți, instanța de fond nu a avut în vedere nici aplicabilitatea

în cauză a dispozițiilor art. 19 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 17/2000,

privind T.V.A. și nici cele ale pct. 16.6 lit. a) și g) din H.G. nr. 401/2000

și ale art. 25 lit. b) din O.U.G. nr. 17/2000.

Mai mult, susțin

recurenții-pârâți, intimata-reclamantă a dedus T.V.A. de pe facturi fictive

provenite de la firme fantomă din economia subterană, care nu sunt înregistrate

la organele fiscale, ca plătitoare de T.V.A.

În plus, arată

recurenții-pârâți, dacă în situația înscrisurilor întocmite de administratorul

intimatei (procese-verbale, bonuri, centralizatoare) și înregistrate în

contabilitate, ilegalitatea operațiunii este evidentă, în ce privește facturile

fictive provenite de la firme fantomă, intimata nu a făcut nici o probă prin

care să dovedească faptul că acestea sunt legale, că aparțin și au fost emise

de la firme legal înregistrate și plătitoare de T.V.A.

Examinându-se cauza, în

raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu toate probele

administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., se constată că recursul

este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, în temeiul art. 4 și

42 din Legea contabilității nr. 82/1991, s-a adoptat H.G. nr. 831/1997, pentru

aprobarea modelelor formularelor comune privind activitatea financiară și

contabilă și a Normelor metodologice privind întocmirea și utilizarea acestora

(M. Of. nr. 368/19.12.1997).

Conform art. 1 alin. (1) din

acest act normativ, se aprobă modelele formularelor comune privind activitatea

financiară și contabilă, cuprinse în catalogul prezentat în Anexa nr. 1 A,

precum și în Normele metodologice privind întocmirea și utilizarea acestora,

prevăzut în Anexa nr. 1 B.

De asemenea, potrivit

dispozițiilor art. 1 alin. (2) și urm. din H.G. nr. 831/1997, persoanele

juridice și cele fizice prevăzute la art. 1 din Legea nr. 82/1991, vor utiliza

numai formularele tipizate cu regim special, comune pe economie. Mai mult,

potrivit H.G. nr. 834/1997, după data de 1 aprilie 1998, formularele tipizate

rămase în stoc pot fi utilizate, doar cu aprobarea autorităților fiscale, iar

utilizarea altor formulare tipizate, comune pe economie se poate face numai cu

avizul Ministerului Finanțelor.

Totodată, potrivit

dispozițiilor art. 6 din H.G. nr. 831/1997, promovarea și utilizarea de

formulare tipizate cu regim special de înscriere și numerotare din alte surse,

decât cele prevăzute în hotărâre sunt interzise, iar operațiunile consemnate în

aceste formulare nu pot fi înregistrate în contabilitate, bunurile care fac

obiectul tranzacțiilor respective, fiind considerate fără documente legale de

proveniență.

Potrivit prevederilor art. 4

alin. (3) lit. p) din O.U.G. nr. 70/1994 (astfel cum a fost modificată prin

O.G. nr. 40/1998 și apoi, prin O.U.G. nr. 217/1999), la determinarea profitului

impozabil nu sunt deductibile cheltuielile înregistrate în contabilitate, pe

baza unor documente care nu îndeplinesc, potrivit Legii contabilității nr.

82/1991, cu modificările ulterioare, condițiile pentru a fi calificat document

justificativ.

În cauză, perioada supusă

controlului este ianuarie 1998 - martie 2000, motiv pentru care se constată că

în mod corect au reținut autoritățile fiscale, că sunt aplicabile dispozițiile

actelor normative mai sus arătate cu privire la calcularea impozitului pe

profit.

Înalta Curte de Casație și

Justiție constată că în cauză, contrar celor invocate de intimata-reclamantă și

reținute de instanța de fond, situația de fapt reținută de autoritățile

fiscale, ce a determinat modificarea bazei de calcul la impozitul pe profit,

prin eliminarea din cheltuieli a unor documente considerate că nu îndeplinesc

condițiile unor documente justificative, este cea reală.

De altfel, și din analiza,

atât a înscrisurilor aflate la dosarul anexă, la dosarul nr. 1735/2002 al

Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, cât și a celor

din dosarul nr. 1657/2001, al Curții de Apel Iași și din dosarul nr. 1914/2001,

rezultă practica intimatei-reclamante, a utilizării unor documente care nu

îndeplinesc condițiile legale (chiar dacă unii experți contabili au apreciat că

pot fi considerate documente justificative).

Cum în cauză, prin sentința

atacată s-a anulat dispoziția nr. 62/2000, a autorității fiscale, doar în

partea referitoare la plata sumei reprezentând diferență impozit pe profit pe

anii 1998, 1999 și 2000 și majorări de întârziere, menținându-se celelalte

prevederi ale acesteia (privind plata T.V.A.), motivele de recurs referitoare

la T.V.A. nu pot fi primite, respectiva cerere neavând obiect.

Prin urmare, constatându-se

că sentința atacată este nelegală și netemeinică, iar criticile formulate

acesteia sunt fondate, se va admite recursul, se va casa sentința atacată și în

fond, se va respinge acțiunea agentului economic, menținându-se în totalitate

dispoziția nr. 62 din 7 noiembrie 2000, emisă de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Iași.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași și Comisariatul Regional Iași al

Gărzii Financiare împotriva sentinței civile nr. 26/CA din 19 februarie 2002, a

Curții de Apel Iași.

Casează sentința atacată și

în fond, respinge acțiunea reclamantei SC Z. SRL Iași.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 iunie 2005.