ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 270/2008

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 3 ianuarie 2001, reclamanta SC M.I.G. SA (fostă SC M.I. SA) București cheamă în judecată pe pârâtele N.G. Malta cu reprezentanța la Chișinău și M. Chișinău (fostă M.) solicitând instanței obligarea în solidar a pârâtelor la plata sumei de 370.077,5 dolari S.U.A. cu titlu de debit, plus dobânda comercială, cu cheltuieli de judecată. La 1 august 2001, reclamanta depune o cerere prin care renunță la judecată, iar la 3 decembrie 2001 retrage cererea de renunțare la judecată solicitând instanței să considere valabilă cererea introductivă; la aceeași dată de 3 decembrie 2001 reclamanta face o nouă cerere prin care renunță la acțiunea față de N.G.

Malta cu reprezentanța la Chișinău, solicitând continuarea judecății numai cu pârâta M. Chișinău. Prin sentința civilă nr. 13612 din 11 noiembrie 2002, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, admite excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei ridicată din oficiu și respinge acțiunea formulată de reclamantă ca fiind prescrisă, reținând în acest sens că acțiunea a fost formulată la data de 22 decembrie 2000, data poștei, iar dreptul reclamantei la acțiune s-a născut la data sistării în august 1995 de către pârâtă a furnizării energiei electrice al cărei echivalent în sumă de 370.077,5 dolari S.U.A.

este pretins de reclamantă, energie electrică ce trebuia furnizată conform contractelor nr. 94500/1994 și nr. 94510/1994, momentul fiind raportat și la convenția de reglementare a datoriei menționate prin livrate de energie electrică în cantitate de 12.229.924 Kwh până la data de 20 iunie 1995, iar reclamanta neprobând a fi intervenit o cauză de întrerupere a cursului prescripției. Prin decizia comercială nr. 759 din 8 mai 2003, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, admite recursul declarat de reclamantă împotriva sentinței de mai sus pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând în acest sens că în scopul realizării contractelor 94500/1994 și 94510/1994, cu termen de valabilitate până la 31 decembrie 1997, s-a încheiat la 4 aprilie 1994 între N.G., SC M. SA și AP M. o convenție în care părțile au stipulat ca N.G.

va livra energie electrică, iar SC M. SA va primi energia livrată, A.P. M. garantând livrarea neîntreruptă a energiei electrice în baza contractului, convenție în raport de care instanța de fond a apreciat în mod eronat obiectul contractului complex dintre părți, constituit, conform pct. 1, din contract în vânzarea cumpărarea de mărfuri cu plata 30 % cash și 70 % barter prin livrare de energie electrică, obiect patrimonial deci, calificare față de care termenul de prescripție curge, conform art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, de la momentul încetării valabilității contractului, respectiv de la 31 decembrie 1997, dată față de care introducerea acțiunii la data de 22 decembrie 2000 este făcută înainte de împlinirea termenului de prescripție.

Prin sentința comercială nr. 4201 din 26 martie 2004, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, respinge acțiunea formulată de reclamantă, astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâta SC M. Chișinău, ca neîntemeiată, reținând că pentru plata în proporție de 70 % în barter prin furnizarea de energie electrică a livrărilor de bunuri efectuate de către reclamantă pârâta SC M. Chișinău a garantat livrarea neîntreruptă a energiei electrice, însă numai în măsura în care această livrare ar fi fost efectuată, mai întâi, de către pârâta N.G., care însă a sistat livrarea energiei electrice, astfel încât nu se poate reține vreo culpă în sarcina pârâtei SC M. Chișinău, care nu a avut practic ce să livreze și, în consecință, ce să garanteze.

Prin decizia comercială nr. 254 din 30 martie 2005, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței de mai sus, instanța reținând că reclamanta nu se poate prevala de prevederile Convenției din 4 aprilie 1994 atât timp cât, pe de o parte, SC M. Chișinău nu s-a obligat să efectueze vreo plată, iar, pe de altă parte, ulterior acesteia, respectiv la 6 iunie 1996 a încheiat Convenția de reglementare cu N.G. în care se menționează că N.G. va furniza energie electrică în cantitate de 12.229.924 Kwh echivalentul a 370.077,5 dolari S.U.A. care se va realiza în decurs de 6 zile de la data aprobării R., urmând ca, dacă reclamanta nu va putea obține licența de import pentru energie electrică, cele două părți să caute căi alternative de stingere a datoriei.

Prin decizia nr. 3304 din 1 noiembrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, admite recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei instanței de apel pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecare, reținând în acest sens că instanța care a pronunțat decizia recurată nu a fost alcătuită conform dispozițiilor legale, din completul de judecată făcând parte un judecător care-și mai spusese părerea cu privire la pricina ce se judecă, respectiv cu ocazia pronunțării sentinței civile nr. 13673 din 11 noiembrie 2002 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, în dosar nr. 3/2001.

Prin decizia comercială nr. 174 din 4 aprilie 2007, pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, respinge, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinței comerciale nr. 4201 din 26 martie 2004 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, reținând, pentru a decide astfel, că, față de dispozițiile contractuale stabilire de părți prin cele două contracte, convenția de reglementare și convenția din 4 aprilie 1994, rezultă că intimata pârâtă a garantat livrarea neîntreruptă a energiei electrice fiind un intermediar, fără a putea fi obligat în condițiile art. 1039 și 1073 C. civ., cum susține reclamanta apelantă, pârâta intimată nefiind un codebitor solidar întrucât prin convenția din 4 aprilie 1994 s-a obligat să garanteze livrarea neîntreruptă a energiei electrice, obligația sa fiind diferită de cea a SC N.G.

în calitate de vânzător, iar obligația solidară nu se prezumă fiind stipulată expres de părți conform art. 1041 C. civ.; mai reține instanța că potrivit art. 1073 C. civ., pe care reclamanta și-a întemeiat cererea, creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, iar obligația intimatei, stabilită prin convenția din 4 aprilie 1994, era „livrarea neîntreruptă a energiei electrice” și nu plata sumei de 370.077,5 dolari S.U.A. cu titlu de debit, stabilită prin convenția de reglementare dintre reclamantă și N.G. din data de 6 iunie 1996. Împotriva deciziei instanței de apel și a sentinței instanței de fond reclamanta declară recurs, solicitând, cu invocarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 8, admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate și a sentinței nr. 4201 din 26 martie 2004 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, iar pe fond admiterea acțiunii și obligarea pârâtei la plata sumei de 370.077,5 dolari S.U.A.

cu titlu de despăgubiri, plus dobânda legală de la data introducerii acțiunii, 22 decembrie 2000, până la achitarea integrală a debitului, cu cheltuieli de judecată. În susținerea recursului său recurenta critică instanțele pentru greșita interpretare a actului dedus judecății, schimbându-i înțelesul vădit neîndoielnic în sensul că, deși au stabilit că în temeiul pct. 2 al convenției din 4 aprilie 1994, încheiată în scopul executării contractului nr. 94500/1994 pentru exportul de utilaj petrolier în Federația Rusă și a contractului nr. 94510 din 27 ianuarie 1994, pârâta intimată garantează livrarea neîntreruptă a energiei electrice conform contractelor menționate, instanțele au considerat greșit că aceasta nu s-a angajat prin obligația de garantare să efectueze plăți în cazul în care N.G.

nu livrează cantitatea de energie, ignorând că, această livrare reprezentând un barter în proporție de 70 % pentru acoperirea contravalorii bunurilor livrate conform contractului nr. 94500/1994, ea este o plată care, dacă nu este executată în natură, urmează a fi executată prin echivalent bănesc, iar dacă plata nu este executată de debitorul principal N.G., ea trebuie executată de fidejusor, respectiv de intimata pârâtă, aceasta neavând în nici un caz calitatea de intermediar. Recurenta critică instanțele și pentru greșita interpretare și a prevederilor Convenției de reglementare din 6 iunie 1994 încheiată cu N.G., adăugând la aceasta, considerând greșit că obligația SC N.G. de a plăti suma de 304.086,90 dolari S.U.A., ce trebuia achitată până la 20 iunie 1996, este una și aceeași cu obligația de a furniza cantitatea de 12.229.924 Kwh echivalentul a 370.077,5 dolari S.U.A., deși în realitate sunt două obligații distincte.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă solicită respingerea recursului și menținerea deciziei instanței de apel. Recursul nu este fondat. Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului se constată că reclamanta recurentă cheamă în judecată pe pârâta M. Chișinău fostă M. Compania de Stat M. a fost constituită prin decret al Președinției Republicii Moldova adoptat la 15 iunie 1994, aceasta preluând, potrivit prevederilor art. 3, contractele și acordurile încheiate anterior de către D.S.R.E. și de către Asociația de Producție M., aceasta din urmă intrând în componența Companiei. În 1997 Compania de Stat M. a fost divizată în societăți de producție de energie electrică (C.E.T. 1 Chișinău, C.E.T.

2 Chișinău, C.E.T. Nord-Bălți), societăți de distribuție de energie electrică (R.E. Chișinău „R.N.”, R.E.D. Nord-Vest, R.E.D. Centru, R.E.D. Sud) și Intreprinderea de stat de transport și dispecerat central „M.”, aceasta din urmă având ca „obiect de activitate, activități de creditare, formarea balanței de energie și putere electrică, gestionarea centralizată, operativă și dispecerizată a sistemului electroenergetic, asigurarea transmisiunii continue a energiei electrice prin rețelele electrice de tensiune înaltă, menținerii regimului tehnologic de activitate a sistemului electroenergetic cooperat, asigurarea condițiilor de funcționare în paralel cu sistemele electroenergetice din țările vecine, efectuarea atribuțiilor de supraveghere energetică de stat, instruirea personalului din sectorul energetic”.

Așadar reclamanta recurentă cheamă în judecată pe pârâta care are ca obiect de activitate principal transportul de energie electrică și asigurarea transmiterii continue a acesteia prin rețelele de înaltă tensiune, obiect de activitate cunoscut recurentei. Prin contractul nr. 94510 din 27 ianuarie 1994 încheiat de recurentă cu SC N.G.

aceasta din urmă se obligă să livreze franco frontiera moldavo-română, în barter (art. 12), energie electrică pentru plata a 70 % din contravaloarea bunurilor exportate de reclamantă în Rusia în baza contractului nr. 9450 din 27 ianuarie 1994 (art. 4), încheiat între aceleași părți și care este parte integrantă din contractul nr. 94510 (art. 1.3), în care la art. 4 se precizează modul de calcul al energiei electrice livrate în vederea efectuării calculelor reciproce în privința livrării de energie electrică și de mărfuri românești, pentru a se putea ține evidențele tuturor obligațiilor contractuale (art. 5.2 și 5.4), precizându-se totodată că prețul la energie electrică se va conveni de către părți la începutul fiecărui an (5 A). Rezultă astfel că exportatorul, recurenta de față, acceptă plata livrărilor de utilaje („bunuri”) în proporție de 70 % în energie electrică, furnizată de importator în barter, obligația de furnizare a energiei electrice fiind asumată de SC N.G.

Prin convenția încheiată în 4 aprilie 1994 în executarea contractului nr. 94510 și a contractului nr. 94500 din 27 ianuarie 1994 între recurentă, debitoarea livrării de energie electrică în barter și A.P. M., aceasta din urmă se angajează să garanteze livrarea neîntreruptă a energiei electrice de către firma N.G., obligația acesteia din urmă nefiind precizată cantitativ sau valoric.

Este evident că formulând cererea de chemare în judecată împotriva întreprinderii de stat din Republica Moldova „M.” cu atribuții în transportul de energie electrică, reclamanta recurentă a înțeles că aceasta se angajase să asigure caracterul neîntrerupt al livrării de energie electrică de către debitoarea obligației de furnizare a acestei energii, pentru că, dacă ar fi înțeles să ceară furnizarea respectivei cantități de energie electrică de către fidejusorul debitoarei principale, ar fi trebuit să cheme în judecată una dintre societățile de producție de energie electrică, rezultate în urma reorganizării Companiei de Stat M., care înglobase pe semnatara convenției din 4 aprilie 1994, respectiv Asociația de Producție „M.”.

Din modul de redactare a Convenției din 4 aprilie 1994 nu rezultă în nici un fel că A.P. M. și-a asumat calitatea de fidejusor al debitoarei N.G. pentru executarea de către aceasta a unei obligații determinate valoric, sau măcar cantitativ, față de recurenta reclamantă, așa cum au stabilit și instanțele de apel și de fond, făcând o corectă interpretare atât a contractelor încheiate la 27 ianuarie 1994 cu nr. 94510 și 94500, cât și a convenției menționate, criticile recurentei fiind deci nefondate. Cât privește Convenția de reglementare din 6 iunie 1996 încheiată între recurentă și Compania N.G., ulterioară deci convenției din 4 aprilie 1994 și față de care intimata pârâtă este străină, aceasta precizează că obligația debitoarei N.G.

are în vedere plata datoriei sale către recurenta creditoare respectiv „a sumei de 304.086,9 dolari S.U.A. prin transfer și corespunzător prin furnizare de energie electrică a 12.229.924 Kwh echivalentul a 370.077,5 dolari S.U.A.”. Prin trimiterea în aliniatul al treilea și la contractele nr. 94500 din 27 ianuarie 1994 și nr. 94510 din aceeași dată, este evident că sumele menționate au în vedere modul convenit de plată a utilajelor livrate de recurenta exportatoare, 30 % în dolari S.U.A. prin ordin de plată, respectiv 304.086,9 dolari S.U.A. și 70 % prin furnizare de energie electrică (barter) respectiv 12.229,924 Kwh.

Stabilirea în convenția din 6 iunie 1996 a echivalentului cantității de energie electrică ce urma a fi livrată de debitoare dă expresie clauzelor contractuale, mai sus evocate, referitoare la ținerea evidențelor valorice a executării obligațiilor reciproce și la modul de calcul utilizabil în acest scop, și nu cuantificarea sumei pe care fidejusorul s-ar fi obligat să o plătească în locul debitoarei garantate, interpretare corectă pe care a dat-o și instanța de apel, astfel că și critica formulată de recurentă cu privire la interpretarea eronată a convenției de mai sus nu poate fi primită. Cu precizările suplimentare de mai sus, constatându-se că decizia recurată este legală și temeinică, recursul declarat de reclamantă împotriva acesteia urmează a fi respins, ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC M. SA București împotriva deciziei nr. 174 din 4 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2008.