ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 390/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta R.A.D.E.T. București a

chemat în judecată pârâta SC N.F.S.SA București, pentru a fi obligată la

11.164.796 lei, din care 5.582.398 lei, reprezentând consum energie termică neachitată,

5.582.398 lei majorări de întârziere la facturile neachitate în termen și

968.183 lei cu titlu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, se arată că a

furnizat pârâtei energie termică în perioada februarie 1997 – februarie 1998 și

a emis facturile respective, iar aceasta nu le-a achitat.

Tribunalul București, secția

comercială, prin sentința nr. 5959 din 9 octombrie 2000, a admis acțiunea

reclamantei, așa cum a fost formulată.

Curtea de Apel București, secția a

VI-a comercială, prin decizia nr. 920 din 8 iunie 2001, a respins, ca nefondat,

apelul pârâtei împotriva sentinței tribunalului.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut următoarele:

Temeiul pretențiilor reclamantei îl

constituie contractul nr. 60 din 29 ianuarie 1991, încheiat între reclamantă și

pârâtă.

Prin art. 7 din contract s-a

prevăzut că neachitarea sumelor datorate, inclusiv a majorărilor, în termen de

40 zile atrage suspendarea executării contractului, însă, pârâta nu-și poate

invoca propria culpă atunci când refuză plata facturilor de energie termică. Pe

de altă parte, pârâta nereziliind contractul, acesta și-a produs efectele în

continuare, fiind încheiat pe durată nedeterminată.

Faptul că pârâta a părăsit spațiul

la data de 28 februarie 1997, potrivit procesului-verbal existent, nu poate fi

reținut în condițiile în care contractul a rămas în ființă, iar procesul-verbal

nu este opozabil reclamantei.

Împotriva deciziei instanței de apel

a declarat recurs pârâta, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și pct.

9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs

se arată, în esență, următoarele:

Condiția suspensivă, inserată la art.

7 alin. (2) din contract, produce efecte înaintea celei rezolutorie, cu atât

mai mult cu cât nici nu s-a solicitat rezilierea contractului.

Contractul fiind suspendat nu mai

produce efecte juridice.

Reclamanta nu a facturat sumele

pretinse către pârâtă, ci față de proprietara spațiului, iar, pe cale de

consecință, nu se poate invoca culpa pârâtei, constând în refuzul plății.

În lipsa facturilor pârâta nu putea

efectua plata.

Potrivit art. 12 lit. e) din

contract, reclamanta este în culpă, întrucât avea obligația să întrerupă

livrarea energiei termice în cazul în care pârâta refuza nemotivat achitarea

contravalorii energiei termice furnizate. Or, reclamanta nu a făcut nici un

demers în acest sens.

Greșit instanța de apel nu a ținut seama

de procesul-verbal de predare–primire a spațiului, deoarece, prin părăsirea

spațiului, contractul de închiriere este reziliat, iar cheltuielile aferente cad

în sarcina proprietarului acelui spațiu.

Prin admiterea acțiunii s-a

încuviințat efectuarea unei plăți nedatorate.

Recursul este nefondat.

Prevederile art. 7 alin. (2) din

contractul de livrare a energiei termice pentru încălzire și prepararea apei

calde menajere nr. 60 din 29 ianuarie 1991, potrivit cărora neachitarea sumelor

datorate, inclusiv a majorărilor, în termen de 40 zile, atrage suspendarea

executării contractului, reprezintă o clauză în favoarea reclamantei, care îi

dă dreptul să o aplice. În măsura în care apreciază că nu este cazul să o

aplice, executarea contractului nu se suspendă. Prin urmare, această clauză

nefiind în favoarea pârâtei nu o poate invoca.

De aceeași natură este și clauza contractuală

de la art. 12 lit. e) din contract, care, fiind în beneficiul furnizorului, îi

dă dreptul să întrerupă livrarea energiei termice în cazul în care consumatorul

refuză nemotivat achitarea contravalorii energiei termice furnizate.

Că este așa, rezultă și din faptul că

pârâta nu-și poate invoca propria culpă, respectiv, să invoce neachitarea facturilor

de energie termică pentru suspendarea executării contractului.

În schimb, pârâta, deși avea dreptul

să rezilieze contractul, cu un preaviz de 15 zile, nu a făcut-o și, cum

contractul s-a încheiat pe o perioadă nedeterminată, acesta a rămas valabil în

continuare.

Procesul-verbal de predare-primire

din 28 februarie 1997, prin care pârâta a predat spațiul din București, sector

1, către SC M.E.T. SA București nu este opozabil reclamantei, întrucât societatea

care a primit spațiul este terț față de contractul nr. 60/1991 dintre

R.A.D.E.T. și SC S.I.M. SA.

Predarea spațiului către SC M.E.T. SA

nu a condus la rezilierea contractului și datorită faptului că, prin contract, s-a

prevăzut că rezilierea se face cu un preaviz al părții interesate.

Ca atare, contractul nr. 60/1991 își

produce efecte și pârâta rămâne obligată pentru livrarea energiei termice.

De altfel, reclamanta a emis

facturile în perioada februarie 1997 – februarie 1998, pentru care a solicitat

plata pe numele pârâtei, ceea ce demonstrează că pârâta nu a reziliat

contractul și nu a anunțat reclamanta că a predat spațiul.

Așa zisele facturi ale reclamantei

către SC M.E.T. SA, precum și facturile de plată emise de societatea respectivă

sunt anterioare perioadei în litigiu, întrucât privesc anul 1996 și, în

consecință, sunt irelevante în cauză.

Față de cele arătate, Curtea,

reținând că decizia instanței de apel este temeinică și legală și, deci, nu

sunt îndeplinite condițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., se va respinge

recursul pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat pârâta, SC

S.I.M. SA București, împotriva deciziei nr. 920 din 08 iunie 2001 a Curții de

Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 28 ianuarie 2003.