ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4183/2003

Asupra recursului

de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 3 ianuarie

2000 reclamanta R.A.D.E.T. a chemat în judecată pârâta S.C. F. S.A., solicitând

ca în baza sentinței civile ce se va pronunța să fie obligată la plata sumei de

5.103.028.814 lei majorări de întârziere pentru nedecontarea la termen a

agentului termic apă caldă și căldură în perioada ianuarie 1997 – noiembrie

1998, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul București, secția comercială, prin

sentința civilă nr. 4717 din 6 septembrie 2000 a respins acțiunea ca

neîntemeiată motivat de faptul că în raport de dispozițiile art. 1169 C. civ. cererea

de chemare în judecată nu a fost probată.

Împotriva acestei sentințe a promovat apel

reclamanta criticile vizând modul eronat în care instanța de fond a reținut

situația de fapt apreciind că nu au fost probate pretențiile atâta timp au fost

anexate acțiunii calculul penalităților de întârziere, procesele verbale de

compensare, confirmările pârâtei.

Curtea de Apel București prin decizia civilă nr.

1061 din 28 iunie 2001 a admis apelul reclamantei, a schimbat în tot sentința

civilă atacată și a admis în parte acțiunea obligând pârâta la plata sumei de

3.111.421.908 lei și 83.638.828 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a

avut în vedere și concluziile raportului de expertiză și a stabilit că în baza

contractului comercial nr. 2/1996 reclamanta a furnizat pârâtei agent termic,

iar pentru perioada ianuarie 1997 – noiembrie 1998 contravaloarea facturilor

emise de furnizor au fost achitate prin compensarea în totalitate.

Cum o parte din procesele verbale de compensare

nu prezentau ștampila și numărul de intrare R.A.D.E.T. fiind înregistrate cu

întârziere, s-a luat în considerație concluziile prezentate în a doua variantă

a raportului de expertiză, cu precizările efectuate la răspunsul la obiecțiuni.

Împotriva soluției instanței de apel au declarat

recurs ambele părți.

Criticile reclamantei fac referire la

dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. considerând că în mod eronat s-a

luat în considerație varianta a II-a a expertizei, întrucât în mod greșit s-a

considerat că procesul verbal de compensare nu are ștampilă și număr de intrare

întrucât pe un proces verbal de compensare apare scrisul și semnăturile tuturor

participanților la compensare, acestea neconstituind viciu de formă așa cum s-a

reținut.

Pârâta invocând dispozițiile art. 304 pct. 10 C.

proc. civ., susține că în mod eronat a fost obligată la plata penalităților de

întârziere întrucât contractul nu a fost semnat de reprezentanții societății,

iar pe de altă parte avea posibilitatea sistării furnizării agentului termic.

Recursurile sunt nefondate.

Susținerile privind viciile de formă nu au

constituit argumentul principal al instanței de apel în aprecierea pertinenței

variantei a II a expertizei, ci modul în care s-a procedat la calculul

penalităților de întârziere.

Astfel s-a reținut că procesul verbal de

compensare nr. 1415 din 28 mai 1999 în valoare de 2.200.000 lei și nr. 1077 din

8 august 1998 în valoare de 48.412.187 lei nu prezentau numărul de intrare

RADET, fiind înregistrate cu întârziere la 7 iunie 1999 față de 28 mai 1999 și

10 martie 2001 față de 18 august 1998 situație în care s-a luat în considerație

calculul penalităților efectuat de expertiză.

Este de necontestat că pentru stabilirea reală a

situației de fapt instanța este suverană în aprecierea probatoriilor care sunt

analizate în ansamblul lor, făcându-se conexiunile necesare pentru stabilirea

adevărului.

Cu privire la recursul pârâtei, așa cum rezultă

din înscrisurile anexate de intimata reclamantă contractul nr. 2/1996 care a

stat la baza pretențiilor formulate a fost semnat de reprezentanții societății

purtând și sigiliul acesteia.

De altfel pe parcursul soluționării cauzei

pârâta – recurentă nu a contestat convenția intervenită confirmând relația

contractuală cu recurenta – intimată.

În ce privește posibilitatea de reziliere a

contractului în caz de neachitare la termenul scadent al facturilor de energie

termică, prin întreruperea furnizării acesteia, art. 7 alin. (3) din contract

folosind sintagma „poate” lasă la aprecierea acestuia, constituind o facultate

și nu o obligație pentru furnizor.

Față de cele arătate, în considerarea

dispozițiilor art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta R.A.D.E.T. București împotriva deciziei nr. 1061 din 28

iunie 2001 a Curții de Apel București, secția comercială.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

pârâta S.C. F. S.A. București împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 4 noiembrie 2003.