ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1864/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1864/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea introdusă pe

rolul Tribunalului București, secția comercială, înregistrată la 18 decembrie

2003, dosar nr. 19943/2003, reclamanta SC E. SA București a solicitat obligarea

pârâtei SC T. SA București la plata sumei de 639.375.912.271 lei reprezentând

bonificații la facturile de energie electrică încasate în valută și al cărei

beneficiar a fost pârâta.

Aceiași cerere a fost

introdusă de reclamanta SC E. SA București și pe rolul Curții de Apel

București, dosar nr. 1991/2003, fiind înregistrată la 28 noiembrie 2003.

La termenul de judecată din

25 februarie 2004 tribunalul a dispus conexarea cauzei ce formează obiectul

dosarului nr. 1991/2003 la dosarul nr. 19943/2003.

Tribunalul București, secția

a VI-a comercială, prin sentința civilă nr. 3388 din 10 mai 2006, a admis în

parte pretențiile ce au făcut obiectul cererilor de chemare în judecată

conexate la 25 februarie 2004 formulate de reclamanta SC E. SA București și a

obligat pârâta SC T. SA București la plata sumei de 225.247.403.300 Rol

reprezentând contravaloare bonificații acordate agenților economici și la

2.280.000.000 Rol cheltuieli de judecată aferente.

A admis în parte excepția

prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, au fost respinse, ca

prescrise, pretențiile reclamantei reprezentând bonificațiile aferente lunii

august, septembrie, octombrie 2000, în sumă de 320.216.690.581 lei și, ca

neîntemeiate, bonificațiile în sumă de 93.911.818.390 lei acordate agenților

economici pentru perioada ianuarie – martie 2001, fără temei legal.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Tribunalul București a reținut că reclamanta a solicitat obligarea

pârâtei la plata contravalorii facturilor nr. 0456457 din 20 aprilie 2001 în

valoare de 199.661.983.666 lei, reprezentând bonificații acordate agenților

economici pe lunile ianuarie, februarie, martie 2001, nr. 0456386 din 28

decembrie 2000 în valoare de 190.566.180.687 lei reprezentând bonificații

acordate agenților economici pe lunile noiembrie, decembrie 2000, nr. 5256019

din 3 iulie 2001 în valoare de 60.580.519.998 lei reprezentând bonificații

acordate agenților economici în lunile decembrie 2000, ianuarie, februarie și

martie 2001 și nr. 0456381 în valoare de 332.002.071.024 lei reprezentând

bonificații acordate agenților economici în perioada august, septembrie, octombrie

2000, invocând drept temei atât dispozițiile H.G. 92/1999, H.G. 1997/2000, H.G.

980/1999 și Decizia A.N.R.E. 103/2000 cât și dispozițiile art. 998 – art. 999 C.

civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală; că potrivit art. 1 din

H.G. nr. 92/1999 prevedea că „consumatorii, agenții economici care contribuie

cu valută la importul de gaze naturale și păcură efectuat de C.N.E. SA în anul

1999, beneficiază de o bonificație de până la 20 % la tariful energiei

electrice și/sau termice în condițiile prevăzute la pct. a, b și c detaliate;

că prin H.G. nr. 980/1999 art. 1 din H.G. 92/1999 a fost modificat

stabilindu-se că „consumatorii, agenții economici care plătesc în valută

consumul de energie electrică și/sau termică livrate de C.N.E. SA, beneficiază

de bonificație în condițiile stabilite la pct. a, b și c din același act

normativ”.

La data de 8 iunie 2000 A.N.R.D.E.

a emis decizia nr. 103 prin care a aprobat procedura de repartizare a

încasărilor rezultate din vânzarea de energie electrică la consumatori,

stabilind că bonificațiile se suportă de beneficiarul valutei în cazul

bonificațiilor acordate după intrarea în vigoare a acestei proceduri.

H.G. nr. 92/1999 a fost

abrogată prin H.G. nr. 1297/2000, acest act normativ stabilind la art. 2

„contractele în valută încheiate cu aplicarea prevederilor H.G. nr. 92/1999 își

păstrează valabilitatea și se execută până la expirarea lor”.

Că în temeiul H.G. nr. 92/1999

C.N.E. și ulterior reclamanta SC E. SA București (societate care a luat ființă

ca și pârâta, în urma divizării C.N. E. conform H.G. nr. 627/2007), au încheiat

cu agenții economici consumatori de energie electrică 310 contracte, cărora

le-au fost acordate bonificații, aspect ce rezultă din raportul de expertiză

contabilă, bonificații care conform deciziei A.N.R.E. nr. 103 din 8 iunie 2000

sunt suportate de beneficiarul valutei, respectiv de pârâta-producător, căreia

reclamanta i-a virat valuta în scopul procurării combustibilului necesar

producerii energiei electrice; a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ., care reglementează răspunderea civilă

delictuală, de vreme ce reclamanta a invocat nerespectarea de către pârâtă a

actelor normative menționate, respectiv a H.G. nr. 92/1999, a H.G. nr. 1997/2000,

a H.G. nr. 980/1990 și deciziei A.N.R.E. nr. 103/2000.

În ceea ce privește excepția

prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă, tribunalul a reținut

faptul că reclamanta a introdus prima cerere de chemare în judecată a pârâtei

(cerere ce a format obiectul dosarului nr. 1991/2003 al Curții de Apel

București) la data de 28 noiembrie 2003, că în raport de dispozițiile art. 3 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul reclamantei de a solicita obligarea

pârâtei la plata bonificațiilor acordate s-a născut la data acordării acestor

bonificații, astfel că pretențiile reclamantei reprezentând bonificațiile

aferente lunilor august, septembrie, octombrie 2000 sunt prescrise, pentru

aceste pretenții termenul de prescripție de 3 ani fiind îndeplinit la data

introducerii acțiunii, în consecință respingându-se aceste pretenții ca

prescrise, în cauză neoperând întreruperea.

S-a respins, ca neîntemeiată,

susținerea reclamantei în sensul că termenul de prescripție s-a întrerupt prin

recunoașterea debitului de către pârâtă, conform art. 16 din Decretul nr. 167/1958,

în raport de Hotărârea nr. 15/2003 aprobată de A.G.A. SC T. SA, întrucât

recunoașterea debitului trebuie să fie expresă și necondiționată.

Totodată, a constatat că

bonificațiile în sumă de 93.911.811.390 Rol aferente lunilor ianuarie – martie

2001 s-au acordat de reclamantă fără temei legal pentru această perioadă,

întrucât contractele încheiate cu agenții plătitori de valută au avut termen de

valabilitate până la 31 decembrie 2000 și că în raport de dispozițiile H.G. nr.

1297/2000, prin care s-a abrogat H.G. nr. 92/1999, bonificațiile se puteau

acorda numai până la expirarea termenelor de valabilitate ale respectivelor

contracte.

Din raportul de expertiză

contabilă efectuat de expert A.C. rezultă că valoarea totală a bonificațiilor

acordate agenților economici este de 639.375.912.271 lei, sumă din care urmează

a fi scăzută valoarea bonificațiilor aferente lunilor august, septembrie și

octombrie 2000 în cuantum de 320.216.690.581 lei, precum și suma de 93.911.818.390

lei reprezentând bonificații ce au fost acordate agenților economici în lunile

ianuarie – martie 2001 fără temei legal, pentru această perioadă întrucât

aceste contracte au avut termen de valabilitate până la 31 decembrie 2000 iar H.G.

nr. 92/1999 a fost abrogată la data de 18 decembrie 2000 prin H.G. nr. 1297/2000.

Întrucât prin art. 2 din H.G.

nr. 1297/2000 s-a prevăzut: „contractele în valută încheiate cu aplicarea

prevederilor H.G. 92/1999 își păstrează valabilitatea și se execută până la

expirarea lor” rezultă că după abrogarea H.G. 92/1999 reclamanta mai putea

acorda bonificații agenților economici cu care încheiase contracte de furnizare

a energiei electrice doar până la expirarea termenelor de valabilitate a

contractelor, astfel că valoarea bonificațiilor ce trebuie suportate de pârâtă

este de 225.247.403.300 Rol.

Curtea de Apel București, secția

a VI-a comercială, prin decizia nr. 510 din 30 octombrie 2007, a respins, ca

nefondate, apelurile declarate de reclamantă și de pârâtă împotriva hotărârii

instanței de fond, reținând că dreptul SC E. SA de a cere obligarea pârâtei la

plata bonificațiilor s-a născut la data acordării acestora și că de la aceiași

dată începe să curgă termenul de prescripție, că bonificațiile au fost acordate

fără temei legal, întrucât contractele încheiate cu agenții plătitori de valută

au expirat la 31 decembrie 2000, și că pârâta nu a recunoscut debitul în cauză.

Împotriva menționatei

decizii au declarat recurs ambele părți.

Recurenta reclamantă SC E.

SA București, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

critică decizia din apel pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea

recursului, casarea deciziei și modificarea în parte a hotărârii instanței de

fond în sensul respingerii excepției prescripției dreptului său la acțiune,

invocată de pârâtă și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În criticile formulate

recurenta reclamantă susține în esență că:

- în mod greșit instanța de

apel a exonerat pârâta de la plata sumei de 93.911.818.390 Rol, reprezentând

bonificații pentru perioada ianuarie – martie 2001, față de dispozițiile art. 2

lit. c) din H.G. nr. 92/1999 coroborate cu art. 2 din H.G. nr. 1297/2000 și

clauzele din addendum la contractele încheiate, care prevăd că acestea își păstrează

valabilitatea și se execută până la expirarea lor și nu până la 31 decembrie

2000 cum s-a reținut în cauză; că aceste bonificații au fost acordate cu

respectarea clauzelor contractuale și cu actele normative enumerate, că H.G. nr.

92/1999 prevedea dreptul consumatorului la transferarea valutei pentru luna

următoare în cazul în care energia electrică nu a fost consumată de agentul

economic până la valoarea bonificată, astfel că pârâta datorează suma

menționată;

- excepția prescripției

dreptului la acțiune pentru bonificațiile acordate de societatea sa pentru

perioada august – octombrie 2000, în sumă de 320.216.690.581 Rol a fost

soluționată greșit, întrucât termenul de prescripție începe să curgă de la data

emiterii facturii, respectiv de la 28 decembrie 2000, în cauză fiind vorba de

prestații succesive (livrare continuă a energiei electrice la agenții

economici);

- potrivit art. 16 lit. a)

din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție a fost întrerupt prin

Hotărârea A.G.A. nr. 15/2003 adoptată de pârâtă prin care s-a aprobat

suportarea bonificației aferente sumelor încasate în valută, care recunoaște

existența debitului.

Recurenta pârâtă SC T. SA

București invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.,

solicită admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul respingerii în

totalitate a acțiunii reclamantei, susținând în esență că:

- decizia din apel cuprinde

motive contradictorii străine de natura pricinii cu privire la neadmiterea

excepției prescripției dreptului la acțiune pentru întreaga sumă solicitată de

reclamantă, în sensul că deși reține că în raport de dispozițiile art. 7 alin.

(1) și art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune al

reclamantei s-a născut la momentul acordării bonificațiilor, adică din august

2000 și până în martie 2001, greșit admite acțiunea reclamantei și obligă

societatea sa la plata sumei de 225.247.403.300 Rol, și nu o apreciază ca

prescrisă în tot, față de cererea de chemare în judecată a reclamantei care a

fost înregistrată la 29 octombrie 2003, cu depășirea termenului general de

prescripție de 3 ani; contradictorie este și modalitatea de analiză și

omologare a expertizelor contabile întocmite în cauză, fără să ia în

considerație suplimentul la raportul de expertiză contabilă și opinia

expertului propus de societatea sa care puteau să clarifice problema

bonificațiilor cerute în cauză;

- instanța de apel a

interpretat greșit probele deduse judecății, că a schimbat natura și înțelesul

vădit neîndoielnic al acestora, cu referire expresă la contractele dintre

părți, la facturile emise, la răspunsurile la interogatoriile formulate, la

expertiza și suplimentul la expertiza contabilă efectuate în cauză care nu

stabilesc corect situația de fapt, raporturile juridice dintre părți, existența

debitului, etc., aspect în raport de care se impune casarea deciziei și

trimiterea cauzei spre rejudecare pentru refacerea expertizei;

- hotărârea pronunțată este

lipsită de temei legal, motiv întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ., cu referire la nerespectarea dispozițiilor H.G. nr. 92/1999, H.G.

nr. 980/1999 și H.G. nr. 1297/2000 atât în ceea ce privește încheierea

contractului, a actului adițional și a modului de calcul a debitului.

Prin întâmpinările depuse la

dosar, reclamanta a solicitat respingerea recursului pârâtei, iar pârâta a

cerut respingerea recursului reclamantei.

Recursurile sunt nefondate.

Recursul potrivit

reglementării actuale este o cale de atac extraordinară, nedevolutivă care își

propune să exercite controlul legalității hotărârii.

Înalta Curte, analizând

decizia recurată prin prisma criticilor invocate, în raport de actele și

lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, constată că acestea nu

sunt de natură să conducă la casarea sau modificarea hotărârii, în cauză

nefiind întrunită nici una din situațiile prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C.

proc. civ.

Astfel, prima critică a

recurentei reclamante prin care susține greșita exonerare de la plată a pârâtei

SC T. SA București pentru suma de 93.911.811.390 lei reprezentând bonificații

calculate pentru perioada ianuarie – martie 2001, nu poate fi reținută față de

existența contractelor încheiate cu agenții plătitori de valută care au avut

termen de valabilitate 31 decembrie 2000 și în raport de dispozițiile art. 2

din H.G. nr. 1297/2000, care prevăd că acordarea bonificațiilor putea să fie

făcută numai până la expirarea termenelor de valabilitate a respectivelor

contracte, deci până la 31 decembrie 2000 cum corect a reținut și Curtea de

Apel București.

Nici a doua critică a

recurentei reclamante prin care susține soluționarea greșită a prescripției

dreptului său la acțiune pentru lunile august, septembrie și octombrie 2000 nu

poate fi primită, avându-se în vedere că dreptul reclamantei de a cere

obligarea pârâtei la plata bonificațiilor s-a născut la data acordării

acestora, respectiv la data la care agenții economici consumatori plătitori în

avans, în valută, a energiei electrice au beneficiat de bonificațiile stabilite

prin H.G. nr. 92/1999, modificată.

Cum reclamanta era singura

autorizată de B.N. să încaseze în avans plata prețului energiei electrice în

valută, sumele astfel încasate fiind virate lunar către producătorii acesteia,

respectiv și către pârâta în cauză, rezultă că reclamanta la data acordării

bonificațiilor către agenții plătitori de valută, a cunoscut cuantumul

bonificațiilor acordate fiecărui consumator.

De altfel, emiterea

facturilor avea la bază tocmai situațiile lunare privind bonificațiile

acordate.

În raport de această

situație nu se poate reține susținerea recurentei reclamante că termenul de

prescripție începe să curgă de la data emiterii facturii, respectiv de la 28

decembrie 2000.

Neîntemeiată este și

susținerea recurentei reclamante, privind întreruperea termenului de

prescripție în raport de art. 16 din Decretul nr. 167/1958, dat fiind că

Hotărârea A.G.A. nr. 15/2003 a SC T. SA București a aprobat numai suportarea

bonificațiilor în urma încheierii unor convenții în acest sens, în condițiile

legii, în vederea stingerii divergenței dintre ele, neputându-se reține

existența unei recunoașteri exprese, directe și necondiționate a debitului în

cauză.

Și recursul pârâtei este

nefondat.

Motivul prevăzut de art. 304

pct. 7 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de

natura pricinii. Or critica recurentei nu se încadrează în prevederile art. 304

pct. 7C. proc. civ., întrucât acest motiv se referă la încălcarea de către instanță

a prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care se stipulează

obligația ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format

convingerea sa.

Din acest punct de vedere

motivarea deciziei din apel este clară, precisă și analitică răspunde în fapt

și în drept la cererea formulată în cauză, iar considerentele conduc în mod

logic la soluția din dispozitiv. Dacă se examinează susținerea recurentei

pârâte cu privire la neadmiterea excepției prescripției dreptului la acțiune al

reclamantei pentru întreaga sumă solicitată în raport de dispozițiile art. 7 alin.

(1) și art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, se constată că soluția

instanței de apel este corectă, raportat la data la care a luat naștere dreptul

material la acțiune al reclamantei, care începe să curgă la data acordării

acestor bonificații, și data formulării acțiunii reclamantei 29 noiembrie 2003.

De altfel, nu pot fi

reținute nici criticile pe care le avansează recurenta pârâtă ce vizează

eronata interpretare a probelor administrate în cauză, în special a

expertizelor contabile întocmite, a suplimentului raportului de expertiză care

în opinia sa ar fi contribuit la clarificarea problemei bonificațiilor

solicitate, în raport de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., care prevăd că o

hotărâre poate fi modificată numai pentru motive de nelegalitate iar în speță

aceste critici fiind de netemeinicie, nu pot fi examinate în recurs față de

abrogarea dispozițiilor fostului pct. 11 din art. 304.

Critica întemeiată pe art. 304

pct. 8 C. proc. civ., este de asemenea nefondată întrucât nu s-a demonstrat că

în cauză, instanța a schimbat natura și înțelesul lămurit al actului dedus

judecății, iar aprecierea greșită a probelor administrate în cauză, la care

face referire în mod expres recurenta pârâtă sunt chestiuni de fond, de

netemeinicie ce nu pot fi analizate prin prisma motivului invocat.

Motivul prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., vizează aplicarea greșită de către instanță a

prevederilor legale. Ori această critică nu va fi reținută în contextul arătat,

în care instanța de apel a analizat punctual dispozițiile H.G. nr. 92/1999, H.G.

nr. 1999 și H.G. nr. 1297/2000, în raport de situația de fapt.

Așa fiind, cum decizia din

apel este temeinică și legală, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., urmează să respingă recursul reclamantei și recursul pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de reclamanta SC E. SA București și de pârâta SC T. SA București împotriva

deciziei nr. 510 din 30 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a

comercială, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 29 mai 2008.