ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5454/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5454/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursurilor civile de față,

Din analiza lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 2 iulie

2001 la Tribunalul Dolj, reclamanții I.I., I.L., I.J. și T.I., în calitate de

moștenitori ai defunctului C.D.I., au solicitat anularea deciziei nr. 26 din 30

mai 2001, emisă de F. Dolj, prin care le-a fost respinsă cererea de restituire

în natură a imobilului situat în Craiova, județul Dolj, imobil compus din 8

camere și terenul aferent în suprafață de 11.200 mp.

Cererea a fost întemeiată în drept

pe dispozițiile art. 1 și art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001.

În motivarea contestației,

reclamanții au arătat că în anul 1926, autorul lor, C.S.I. a cumpărat imobilul

în litigiu de la numita M.S., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr. 2839 din 19 iulie 1926 , ulterior imobilul a fost trecut în proprietatea

statului prin Decretul nr. 92/1950, iar prin H.C.M. nr. 1821 din 12 decembrie

1959 a trecut în proprietatea U.R.C.C. Oltenia, a cărei succesoare este pârâta

F. Dolj, emitenta deciziei contestate.

Prin întâmpinare, pârâta F. Dolj a

arătat că imobilul în litigiu a fost cumpărat în anul 1961 cu suma de 39.340

lei, ce a fost virată cu dispoziția de plată nr. 336 din 5 noiembrie 1960 și de

la acea dată s-au făcut amenajări, adăugiri, consolidări și îmbunătățiri utile,

care depășesc suma de 2 miliarde lei.

Prin decizia nr. 76 din 18 martie 2002, Tribunalul Dolj, secția civilă,

a admis acțiunea, a anulat decizia nr. 26 din 31 mai 2001 emisă de F. Dolj și a

obligat-o pe pârâtă să restituie reclamanților imobilul situat în Craiova. Prin

aceeași hotărâre s-a respins acțiunea față de Statul Român prin Ministerul

Economiei și Finanțelor.

Curtea de Apel Craiova, prin decizia

civilă nr. 69 din 22 mai 2002 a respins ca nefondat apelul declarat de F. Dolj

împotriva sentinței menționate.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă, prin decizia nr. 7096 din 15 decembrie 2005, a admis recursul

declarat de pârâta F. Dolj, a casat decizia și a trimis cauza pentru

rejudecarea apelului, reținând că pentru individualizarea obiectului

contestației se impunea efectuarea unei expertize tehnice.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel

Craiova, prin decizia civilă nr. 3049 din 8 decembrie 2005, a admis apelul, a

desființat sentința civilă nr. 76 din 18 martie 2002 pronunțată de Tribunalul

Dolj și a trimis cauza pentru judecarea pe fond, reținând că prima instanță nu

a administrat probatorii pentru individualizarea imobilului sub aspectele

menționate în decizia de casare, fiind incidente dispozițiile art. 297 alin.

(1) C. proc. civ.

În rejudecare, pârâta F. a invocat

excepția lipsei calității procesuale active, întrucât reclamanții nu au dovedit

că sunt moștenitorii acceptanți ai succesiunii defunctului I.S.C. Prin cererea

reconvențională, în subsidiar, pârâta a solicitat obligarea reclamanților la

plata contravalorii îmbunătățirilor aduse la construcțiile inițiale și a

construcțiilor nou edificate și instituirea unui drept de retenție asupra

imobilului în litigiu până la îndeplinirea acestor obligații.

Ulterior, pârâta a precizat că

valoarea construcțiilor edificate de F. Dolj este de 31.682,54 lei, iar

valoarea modificărilor la construcțiile inițiale și lucrărilor efectuate pentru

aducerea la starea inițială a clădirii la suma totală de 9938,137 lei, potrivit

raportului de expertiză efectuat de expertul I.I. în luna mai 2000.

Pârâta a formulat și cerere de

chemare în garanție a Statului Român, solicitând ca în ipoteza în care se va

dispune restituirea în natură a imobilului în litigiu, să se dispună și

obligarea statului la restituirea prețului plătit, actualizat la valoarea corespunzătoare

în prezent.

Tribunalul Dolj, prin sentința

civilă nr. 447 din 18 mai 2007, a admis în parte contestația formulată de

reclamanți, cererea de chemare în garanție și cererea reconvențională formulată

de pârâta F. Dolj, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, Ministerul

Economiei și finanțelor.

A anulat decizia civilă nr. 26 din

31 mai 2001, emisă de S.C. F. Dolj și a dispus restituirea în natură a

imobilului situat în Craiova, județul Dolj compus din construcțiile C1, C2, C3,

C4, C5, C6, C7, identificate în schița anexă a raportului de expertiză întocmit

de expert N.G.

A admis cererea de chemare în

garanție precizată și a obligat Statul Român prin Ministerul Economiei și

Finanțelor la plata către pârâtă a sumei de 39.340 lei reactualizată.

A disjuns cererea reconvențională

formulată de pârâtă și a acordat termen în vederea soluționării acesteia la 15

iunie 2007.

Pentru a pronunța această sentință,

tribunalul a reținut că reclamanții au făcut dovada că sunt moștenitorii

defunctului I.S.C. și că imobilul situat în Craiova, a făcut obiectul

Decretului nr. 92/1950, autorul reclamanților figurând la poziția 238 din anexa

la decret, fiind astfel probată preluarea abuzivă.

S-a constatat că, în temeiul H.C.M.

nr. 1821 din 12 decembrie 1959, terenul în suprafață de 6.123 mp a trecut din

administrarea Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Orașului Craiova în

folosința Uniunii Regionale a Cooperativelor de Consum, iar construcțiile

situate pe teren au trecut cu plată din proprietatea statului în proprietatea

aceleiași uniuni, prețul acestora de 39.340 lei fiind achitat cu dispoziția de

plată nr. 336 din 5 noiembrie 1959.

Cu privire la cererea de chemare în

judecată a Statului Român, s-a apreciat că față de soluția dată contestației,

se impune admiterea acesteia.

Cererea reconvențională formulată de

pârâtă, prin care s-a solicitat de la contestatorii plata contravalorii

îmbunătățirilor efectuate la clădirile revendicate, precum și a celorlalte

construcții edificate pe același teren, a fost disjunsă, nefiind în stare de

judecată.

Împotriva sentinței menționate au

formulat apel reclamanții pârâți, pârâta reclamantă SC C.F. Dolj și pârâta

D.G.F.P. Dolj pentru Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor.

Reclamanții pârâți au arătat că deși

s-a făcut dovada în sensul că atât construcțiile cât și terenul aferent

acestora, în suprafață de 6123 mp au trecut în folosința Uniunii Regionale a

Cooperativelor de Consum, antecesoarea pârâtei F. Dolj, fără nici un temei

legal, s-a refuzat restituirea în natură a terenului.

Prin apelul său, pârâta S.C.C. F.

Dolj a criticat sentința ca nelegală și netemeinică, susținând că în mod greșit

s-a dispus restituirea în natură a construcțiilor, deși reclamanții nu au făcut

dovada proprietății, din actul de vânzare-cumpărare nr. 2576/1926 rezultând că

autorul lor a cumpărat un singur corp de clădire din zidărie și nu și alte

construcții anexe.

Pârâta D.G.F.P. Dolj a criticat

soluția de admitere a cererii de chemare în garanție, cerere ce nu a fost

depusă nici odată cu întâmpinarea și nici până la prima zi de înfățișare

conform prevederilor art. 61 alin. (1) C. proc. civ.

Curtea de Apel Craiova, secția

civilă, prin decizia nr. 13 pronunțată la 14 ianuarie 2008, a admis apelul

declarat de reclamanții pârâți și a schimbat sentința anulată în sensul că a

dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 2.955 mp, identificat

conform raportului de expertiză întocmit de expert topo S.S.

S-au menținut restul dispozițiilor

sentinței și s-au respins ca nefondate apelurile declarate de pârâte.

Prin considerentele deciziei,

instanța de apel a reținut, în esență, că terenul ce face obiectul notificării

formulate de reclamanți este deținut de pârâtă, fiind identificat ca suprafață

și amplasare prin expertiza tehnică efectuată în cauză.

De asemenea, s-a apreciat că

reclamanții au făcut dovada calității de persoane îndreptățite potrivit

prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, precum și dovada preluării

abuzive a imobilului notificat conform Decretului nr. 92/1950.

Referitor la apelul formulat de

pârâta S.C.C. F. Dolj s-a avut în vedere că trecerea cu plată a imobilului în

patrimoniul pârâtei nu are valoarea unui contract de vânzare-cumpărare și,

deci, nu poate fi opusă în mod valabil proprietarului.

Apelul declarat de D.G.F.P. Dolj a

fost respins cu motivarea că cererea de chemare în garanție a fost formulată în

termen, iar pentru construcțiile pe care le-a primit în patrimoniu pârâta F.

Dolj a achitat suma de 39.340 lei.

Împotriva deciziei menționate sau

declarat recurs în termen legal pârâta D.G.F.P. Dolj pentru Ministerul

Economiei și Finanțelor și pârâta S.C.C.F. Dolj.

Prin recursul său, pârâta D.G.F.P.

Dolj a criticat decizia atacată ca nelegală pentru motivele prevăzute de art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., susținând că această hotărâre nu cuprinde

motivele pe care se sprijină în ceea ce privește cererea de chemare în

garanție, întrucât nu răspunde la criticile formulate în apel vizând

împrejurarea că, atâta timp cât actul de vânzare a construcțiilor către S.C. F.

nu a fost anulat, nu există temei pentru obligarea sa la plata sumei de bani

achitată ca preț de cumpărătoare.

Pârâta a mai învederat că, deși la

data predării imobilelor în proprietatea U.R.C.C. Oltenia, proprietatea de stat

era echivalentă cu proprietatea cooperatistă, la momentul introducerii

acțiunii, bunurile nu mai sunt proprietate de stat, astfel că nu mai există

nici un raport juridic în temeiul căruia să fie admisă cererea de chemare în

garanție.

Prin motivele sale de recurs, pârâta

S.C.C. F. Dolj a criticat decizia atacată ca nelegală conform dispozițiilor

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., arătând că deși prin notificarea inițială

s-a solicitat restituirea unui imobil compus din 8 camere și teren aferent de

11.200 mp, prin acțiunea precizată s-a solicitat restituirea mai multor

construcții și anexe, ce nu se regăsesc în actul de vânzare-cumpărare din 1926.

Recurenta a susținut că, prin

solicitarea acestor imobile direct în instanță, s-au încălcat dispozițiile art.

22 din Legea nr. 10/2001 republicată.

De asemenea, pârâta a criticat

decizia recurată și pentru nesocotirea dispozițiilor obligatorii ale deciziei

de casare nr. 7096 din 15 decembrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție , în sensul de a stabili dacă imobilul a cărui restituire se

solicită se regăsește în actul de vânzare-cumpărare din 1926 al autorului

reclamanților.

Cea de-a treia critică formulată

prin motivele de recurs ale pârâtei S.C.C. F. Dolj a vizat faptul că dreptul de

proprietate asupra construcțiilor solicitate de reclamanți a fost dobândit prin

cumpărare, potrivit H.C.M. nr. 1821/1959, acest act fiind încheiat cu

bună-credință și cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la acea dată,

astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 10/2001,

republicată, în raport de care restituirea în natură este nelegală.

Analizând criticile formulate prin

motivele invocate de cele două pârâte, Curtea va constata că recursurile sunt

nefondate pentru considerentele ce succed:

Recursul declarat de pârâta S.C.C.

F. este nefondat în raport de dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Primul motiv de recurs vizând

nedovedirea dreptului de proprietatea asupra terenului, întrucât, în opinia

recurentei-pârâte, în contractul de vânzare-cumpărare din 1926 al autorilor

reclamanților se menționează o suprafață de 11.200 mp (și nu de 14.780 mp cât

ar fi solicitat intimații), este neîntemeiat.

Prin expertiza tehnică efectuată în

cauză, expertul a identificat terenul în litigiu în raport de suprafața menționată

în actul de vânzare-cumpărare din 1926, constatând că acesta are aceleași

dimensiuni pe laturile de nord și vest și este diminuat pe latura din est,

astfel încât se ajunge la concluzia că suprafața de teren ce poate fi

restituită de 2.955 mp face parte din suprafața totală ce a aparținut autorului

intimaților-reclamanți.

Câtă vreme suprafața ce se cere a fi

restituită în natură este mai mică decât cea inclusă în actul de

vânzare-cumpărare din 1926, critica în sensul că s-ar fi solicitat prin

notificare o suprafață mai mare decât cea deținută de autorul reclamanților

apare, în mod evident, ca fiind neîntemeiată.

Motivul vizând greșita restituire a

unor corpuri distincte de clădire, deși în actul de proprietate al autorului

reclamanților se regăsește doar un singur corp de locuit compus din 8 camere,

este, de asemenea, nefondat.

Așa cum rezultă din mențiunile de la

pct. 2 din contractul de vânzare-cumpărare nr. 11866 din 19 iulie 1926, C.S.I.

a cumpărat pe lângă casa de 8 camere și 4 bucătării de scândură, precum și un

corp de case supuse dărâmării, o gheretă, o latrină de zid acoperită cu țiglă

și o remiză de scândură acoperită cu tablă.

Această situație rezultă și din

Buletinul Clădirii întocmit în anul 1950, în care se face un inventar cu schițe

și dimensiuni pentru fiecare corp de clădire existent pe teren și care urma să

fie naționalizat.

Astfel, în inventarul menționat

figurează pe lângă locuință și un șopron, un garaj, o magazie pentru materiale,

un grajd pentru cai, o locuință pentru paznic, toate separate de corpul

principal și construite din zidărie.

Aceste înscrisuri se coroborează cu

concluziile raportului de expertiză, în sensul că nu s-au făcut modernizări,

adăugiri sau îmbunătățiri, astfel că în mod corect instanța a dispus

restituirea în natură a tuturor corpurilor de la C1 la C7.

S-au identificat de către expert și

construcțiile provizorii edificate de S.C.C. F., concluzionându-se însă că sunt

demontabile sau demolate.

Ca atare, nu se poate reține că s-ar

fi dispus restituirea în natură a unor corpuri de clădire ce nu au aparținut

autorului reclamanților și pentru care nu s-ar fi făcut dovada dreptului de

proprietate.

De asemenea, este nefondată și

critica în sensul că nu toate corpurile de clădire ar fi fost solicitate prin

notificare, câtă vreme reclamanții-intimați au cerut restituirea în natură a

terenului și a tuturor construcțiilor ce se regăsesc pe acesta.

Pentru considerentele menționate și

reținând că prin cele două rapoarte de expertiză efectuate în cauză s-a

realizat o identificare clară, stabilindu-se identitatea între terenurile și

construcțiile solicitate și cele ce au aparținut autorului reclamanților,

Curtea va constata că este neîntemeiată critica formulată prin cel de-al doilea

motiv de recurs.

Prin decizia pronunțată, Curtea de

Apel Craiova a ținut seama în rejudecarea cauzei de dispozițiile obligatorii

ale deciziei de casare a instanței supreme, conform dispozițiilor art. 315

alin. (1) C. proc. civ.

Și ultimul motiv de recurs invocat

de pârâta S.C.C. F. Dolj în sensul că ar fi proprietara imobilului prin

cumpărare, conform H.C.M. nr. 1821/1959 și că astfel nu s-ar impune

restituirea, este nefondat.

Articolul 29 alin. (4) din Legea nr.

10/2001 invocat de recurentă privește o situație distinctă în raport cu cea

supusă analizei, respectiv imposibilitatea restituirii în natură a imobilelor

ce au făcut obiectul înstrăinării în mod valabil în cadrul procesului de

privatizare, ulterior anului 1989.

Or, în speță actul de transmitere

din patrimoniul statului în patrimoniul unei societăți cooperatiste, în temeiul

H.C.M. nr. 1821/1959 nu poate avea semnificația unui contract de

vânzare-cumpărare, care să poată fi opus în mod valabil adevăratului

proprietar.

Ca atare, criticile formulate sunt

neîntemeiate în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se va constata că acesta a

fost invocat formal, niciuna dintre criticile recurentei pârâte F.

necircumscriindu-se acestei dispoziții legale.

În ceea ce privește recursul

declarat de pârâta D.G.F.P. Dolj prin Ministerul Economiei și Finanțelor,

Curtea va reține că niciuna dintre criticile aduse deciziei atacate nu este

întemeiată.

Hotărârea instanței de apel este

motivată în ceea ce privește soluția admiterii cererii de chemare în garanție,

cerere apreciată ca fiind formulată în termen și întemeiată.

Motivele de apel invocate de această

pârâtă au vizat inadmisibilitatea cererii de chemare în garanție pentru

neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 61 alin. (1) C. proc. civ., precum

și împrejurarea că, prin H.C.M. nr. 1821 din 22 decembrie 1959 imobilul în

litigiu ar fi ieșit cu plată din patrimoniul său, actul de vânzare-cumpărare

nefiind desființat.

Curtea de Apel Craiova, deși

succint, a răspuns prin considerentele deciziei recurate tuturor criticilor

formulate de pârâta chemată în garanție, verificând conform art. 295 C. proc.

civ., în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea

legii de către prima instanță.

Ca atare, există posibilitatea

exercitării controlului judiciar, raportat la considerentele deciziei recurate,

nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Obligația pârâtei D.G.F.P. Dolj de

garanție pentru evicțiune subzistă independent de faptul că instanța nu ar fi

fost investită cu o acțiune în constatarea nulității vânzării din anul 1960,

nefiind astfel întrunit nici motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

De altfel, transmiterea dreptului de

proprietate asupra construcțiilor din patrimoniul statului în cel al societății

cooperatiste, cu plată, nu s-a făcut în temeiul unui contract de

vânzare-cumpărare, ci în temeiul unei hotărâri a fostului Consiliu de Miniștri,

al cărui caracter abuziv a fost invocat.

Mai mult, Curtea va reține că,

potrivit susținerilor, reclamanților intimați, aceștia au fost puși în posesie

la 18 aprilie 2008 de către B.E.J. T.N.C. și T.B., în executarea deciziei

recurate, terenul și construcțiile fiind restituite fără obiecții de către

S.C.C. F.

Pentru toate aceste considerente,

urmează ca Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., să respinsă recursurile pârâtelor ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de pârâții S.C.C.F. Dolj și Statul Român prin Ministerul Economiei și

Finanțelor reprezentat de D.G.F.P. Dolj împotriva deciziei nr. 13 din 14

ianuarie 2008 a Curții de Apel Craiova, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 3 octombrie 2008.