ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1721/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe

rolul Tribunalul Olt, reclamantul

P.D. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâții I.

Ș.J.O. și I.Ș.C.E.K., să se

dispună anularea deciziei nr. 695 din 7 decembrie

2005 și repunerea sa

în funcția dețină anterior.

În

motivarea acțiunii, reclamantul a arătat ca prin decizia a cărei

anulare o solicită, s-a dispus sancționarea

sa cu destituirea din funcția

de director la C.N.I.M. Slatina, conform art.

116 lit. e) din Legea nr. 128/1997.

A precizat că decizia atacată

este nelegală și netemeinică

deoarece nu se

face vinovat de abaterile disciplinare reținute în sarcina

sa, decizia

reprezentând, în opinia sa, un abuz al pârâților.

Pârâtul I.Ș.J.O. a

formulat

întâmpinare, invocând excepția

necompetentei materiale a tribunalului

în soluționarea cererii,

solicitând, de asemenea pe cale de excepție, respingerea acțiunii ca prematur

formulată, iar, pe fond, respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 107 din

14 februarie 2006 a Tribunalului

Olt,

instanța a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de

Apel Craiova, reținându-se că actul a cărui anulare se solicită este emis de o

autoritate publică centrală, iar potrivit art. 10 din Legea

nr.

554/2004, competența de soluționare aparține, în primă instanță, Curții de

Apel.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția comercială și de

contencios administrativ, sub nr. 675/CAF/2006.

La data de 7 mai

2006, reclamantul a depus o completare la

acțiune,

solicitând și obligarea pârâtului la plata sumei de 1.371 RON,

reprezentând

drepturi salariale cuvenite pentru funcția pe care a deținut-o și 10.000 RON

daune morale.

Prin

sentința nr. 661 din 13 iulie 2006 a Curții de Apel Craiova, s

ecția contencios administrativ și fiscal,

instanța a respins acțiunea formulată așa cum aceasta a fost precizată de

reclamantul P.D.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța a reținut, în esență, că procedura de sancționare parcursă

este în concordanță cu prevederile art. 116 - 123 din Legea nr. 128/1997

privind statutul personalului didactic.

Instanța a mai apreciat că

aspectele invocate de reclamant nu sunt susținute de probe, întrucât, din

documentația înaintată la dosar de către pârâtul I.Ș.J.O., se reține că

reclamantul a avut o atitudine necorespunzătoare față de membrii comisiei de

cercetare, mergând până la refuzul de a pune la dispoziție documentele

solicitate, precum și refuzul de a da o notă explicativă în legătură cu

abaterile disciplinare care i s-au imputat.

De asemenea, acesta a refuzat să

semneze de luare la cunoștință

în ce

privește decizia de sancționare, astfel încât s-a încheiat un proces

verbal

în care s-a consemnat acest refuz.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs P.D., criticând soluția pronunțată pentru netemeinicie și nelegalitate

pe motivele prevăzute de art. 304

1

și art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

, opinând că în speță au fost încălcate

prevederile art.

120 din Legea nr. 128/1997, ultimul paragraf conform

cărora cadrul

didactic cercetat are dreptul

să cunoască toate actele cercetării și să-și

producă probe în apărare.

Recurentul reclamant a invocat

nerespectarea de către pârâte a dispozițiilor art. 268 pct. 3 C. muncii, privind comunicarea deciziei de sancționare, nulitatea absolută a deciziei contestate

pentru lipsa sesizării scrise precum și tardivitatea cercetării faptei față de

pretinsa dată a săvârșirii acesteia, în opinia sa, fiind depășit termenul de 30

de zile prevăzut de lege.

S-a mai susținut că cercetarea

efectuată de comisia desemnată în acest sens a fost extinsă asupra altor

aspecte și fapte decât cele menționate inițial în adresa transmisă, iar că, în

raport cu criticile formulate, instanța de fond și-a însușit exclusiv și nejustificat

punctul de vedere al pârâților.

În final, recurentul

reclamant a arătat că postul în speță a fost ocupat prin concurs, calificativul

primit anual fiind "foarte bine", astfel încât sancțiunea aplicată

este, în opinia sa, drastică, neexistând

un

raport de echivalență între gravitatea abaterii săvârșite și sancțiunea

aplicată.

Înalta

Curte de Casație si Justiție, analizând motivele invocate în

raport cu sentința atacată, materialul

probator și dispozițiile legale incidente în cauză, constatată nefondat

recursul declarat pentru considerentele ce urmează:

Din probatoriul administrat în

cauză se constată că, urmare a referatului întocmit de domnul V.E., inspector

școlar pentru management educațional, evaluare și dezvoltare instituțională,

asigurarea calității, referat înregistrat la I.Ș.J.O. la 7 noiembrie 2005, în ședința consiliului de administrație al I.Ș.J.O. din 20 noiembrie 2005, s-a

hotărât constituirea unei comisii de cercetare a activității reclamantului,

comisie constituită prin decizia nr. 691 din 30 noiembrie 2005.

Prin adresa nr. 10983 din 2

decembrie 2005, recurentul reclamant a fost înștiințat că s-a constituit o

comisie de cercetare a aspectelor semnalate, sens în care acesta a fost

convocat la sediul unității în data de 5 decembrie 2005 pentru efectuarea

cercetării disciplinare prealabile, în conformitate cu prevederile art. 120 din

Legea nr. 128/1997.

Din actele

depuse în probațiune rezultă că recurentul reclamant a fost prezent și asistat

la cercetarea efectuată, refuzând însă punerea la

dispoziția comisiei a documentelor solicitate precum

și a da o notă explicativă în legătură cu aspectele disciplinare ce au făcut

obiectul cercetării.

Față de cele reținute se

constată că în cazul de față au fost respectate prevederile art. 119 și art. 120

din Legea nr. 128/1997, atât în ce privește existența sesizării scrise cât și

în raport cu procedura efectivă de desfășurare a cercetării prealabile,

aspectele imputate și aduse la cunoștința recurentului reclamant fiind cele ce

au făcut obiectul cercetării.

Aprecierea

recurentului reclamant relativă la extinderea cercetării asupra altor fapte și

aspecte nu rezultă din probatoriul administrat, în realitate acesta făcând

referire la concluziile comisiei de cercetare ce au rezultat în urma cercetării

faptelor imputate.

De asemenea, susținerea

recurentului reclamant în ce privește tardivitatea cercetării faptei apare

nefondată în raport cu caracterul

abaterilor

constatate, data înregistrării sesizării scrise și data efectuării

cercetării

prealabile, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultând respectarea

termenul instituit de art. 122 alin. (1) din Legea nr. 128/1997.

După cum în mod corect a reținut

și prima instanță, recurentul reclamant a refuzat să semneze de luarea la

cunoștință a ordinului de comunicare și a deciziei de sancționare, acest aspect

rezultând din procesul verbal încheiat în acest sens.

În plus, aspectele relative la

comunicare nu conduc la nulitatea

deciziei

de sancționare, neputându-se reține vreo vătămare atâta vreme

cât persoanele sancționate își exercită dreptul

de a contesta, momentul comunicării având relevanță în ce privește exercitarea

acestui drept în

termenul prevăzut de lege.

Pentru

considerentele arătate, se constată că instanța a pronunțat

o hotărâre legală și

temeinică, iar recursul fiind nefondat, urmează a fi

respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de P.D. împotriva sentinței

nr. 661 din 13 iulie 2006 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2007.