ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3713/2007

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3713/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 5 aprilie 2005,

reclamanta M.G. a solicitat anularea Deciziei de imputare nr. 54 din 10

noiembrie 2004 emisă de Comandantul U.M. și a Deciziei nr. 7 din 3 februarie 2005

emisă de C.J.I. din cadrul M.A.N. și exonerarea sa de plata sumei de 255.805.139

lei.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a susținut că decizia de imputare a fost emisă nelegal de către o

persoană necompetentă, după împlinirea termenului legal de 30 de zile de la

data înregistrării procesului - verbal de cercetare administrativă la organul

competent să stabilească răspunderea materială și nu a fost motivată sub aspectul

prejudiciului și al vinovăției sale.

Reclamanta a invocat și

netemeinicia actului de imputare, motivând că nu datorează penalitățile și

majorările de întârziere stabilite către SC R. Dolj, SC E.O.S.D.F.E.E. Slatina și

C.J.A.P.S. Dolj pentru perioada în care a îndeplinit funcția de contabil șef la U.M.

Prin încheierea pronunțată

la 24 noiembrie 2005, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ

și fiscal, a respins ca neîntemeiate excepțiile invocate de reclamantă privind

emiterea deciziei de imputare de către o persoană necompetentă, tardivitatea

emiterii acesteia și lipsa motivării actului administrativ.

Aceeași Instanță a pronunțat

sentința nr. 734 din 2 noiembrie 2006, astfel cum a fost îndreptată prin

încheierea de la 18 decembrie 2006, prin care a admis în parte acțiunea, a

anulat parțial deciziile contestate, exonerând reclamanta de plata

penalităților de întârziere către SC E.O.S.D.F.E.E. Slatina în sumă de

64.505.555 lei și de plata majorărilor de întârziere către SC R. Dolj în sumă

de 29.477.849 lei.

Pentru a hotărî astfel, Instanța

de Fond a constatat pe baza înscrisurilor depuse de părți și a concluziilor

expertizei contabile efectuate în cauză, că Deciziile nr. 54 din 10 noiembrie

2004 și nr. 7 din 3 februarie 2005 au fost emise nelegal pentru penalitățile și

majorările de întârziere datorate pentru achitarea cu întârziere a facturilor

către SC E.O.S.D.F.E.E. Slatina și SC R. Dolj în perioada în care reclamanta a

îndeplinit funcția de contabil șef la U.M.

În raport de probele din

dosarul de cercetare administrativă, s-a reținut că reclamanta a solicitat

lunar necesarul de credite pentru achitarea furnizorilor, dar creditele

acordate au fost insuficiente, astfel încât nu a existat vinovăția sa în

producerea pagubei și nu a fost îndeplinită această condiție prevăzută în art. 3

pct. 6 din Instrucțiunile privind răspunderea materială a militarilor și

salariaților civili din M.A.N.

Instanța de Fond a menținut

deciziile contestate în privința sumelor de bani reținute ca prejudiciu în

sarcina reclamantei și reprezentând majorări și penalități de întârziere către C.J.A.P.S.

Dolj, motivând că în perioada 1 iulie 2001 - 28 martie 2003 nu s-au calculat

corect contribuțiile la asigurări sociale pentru personalul încadrat în grupele

I și II de muncă.

Pentru perioada 15 octombrie

2001 - 15 noiembrie 2003, în care a îndeplinit funcția de contabil - șef s-a

constatat vinovăția reclamantei, reținându-se că, potrivit sarcinilor de

serviciu, aceasta avea obligația să țină evidența clară a încadrării

personalului în grupe de muncă, să calculeze corect contribuțiile către casa de

pensii, să facă regularizările care se impuneau și să întocmească în termen

legal declarațiile rectificative pentru cei 32 de angajați civili încadrați în

grupa a II-a de muncă.

Astfel, s-a avut în vedere

că, în calitate de șef al compartimentului financiar - contabil, reclamanta

avea, potrivit art. 517 lit. a), g), și i) din Ordinul general al ministrului apărării

naționale nr. 32 din 14 septembrie 1978 privind Regulamentul activității

financiar - contabile din armată, ca atribuții de serviciu asigurarea

desfășurării activității financiar - contabile a unității militare în

conformitate cu dispozițiile legale, răspunzând de buna organizare a acesteia,

precum și obligația de a urmări vărsarea la termen și în cuantumul stabilit a

sumelor care reprezintă venituri bugetare, asigurând întocmirea și înaintarea

la organele în drept, la termenele stabilite și în conformitate cu dispozițiile

legale, a dărilor de seamă contabile, printre care se încadrează și

declarațiile rectificative care trebuiau comunicate casei de pensii când au

avut loc modificări salariale.

Împotriva acestei sentințe,

au declarat recurs ambele părți, iar reclamanta a declarat recurs și împotriva

încheierii din ședința publică de la 24 noiembrie 2005, prin care au fost

respinse excepțiile privind nulitatea absolută, tardivitatea și nemotivarea

deciziei de imputare.

În recursul declarat de

reclamantă, s-a solicitat modificarea hotărârilor atacate și în principal, să

se constate nulitatea deciziilor contestate, iar în subsidiar, anularea

acestora în totalitate pentru debitul în sumă de 255.805.139 lei.

Recurenta a susținut că au

fost greșit respinse excepțiile prin care a invocat necompetența persoanei care

a emis decizia de imputare, tardivitatea emiterii acesteia și lipsa motivării.

Referitor la prima excepție,

recurenta a invocat dispozițiile art. 22 alin. (1) și alin. (2) și art. 23 alin.

(1) din Ordinul ministrului apărării naționale nr. M 5/1999, arătând că

persoana competentă să dispună emiterea deciziei era șeful statului major al

forțelor aeriene și nu comandantul U.M., în calitate de lichidator al U.M.,

deoarece hotărârea asupra rezultatului cercetării administrative se ia de către

comandantul sau șeful ierarhic care a ordonat efectuarea cercetării.

Cu privire la termenul legal

de 30 de zile pentru emiterea deciziei de imputare, recurenta a arătat că

acesta s-a împlinit la data de 7 august 2004, iar decizia a fost emisă tardiv

la data de 10 august 2004, fără a exista posibilitatea de prelungire a

termenului respectiv, care este un termen de decădere.

Excepția privind nemotivarea

deciziei de imputare a fost reiterată de recurentă, cu referire la dispozițiile

art. 25 alin. (5) din ordinul menționat anterior și s-a arătat că sumele

imputate nu au fost defalcate pe fiecare categorie, nu au fost indicate

prevederile legale care constituie temeiul angajării răspunderii sale materiale

și nu s-a precizat în ce constă vinovăția sa.

Hotărârea pronunțată pe

fondul cauzei a fost criticată de recurentă cu privire la suma de 161.821.735

lei, reprezentând majorări și penalități de întârziere către C.J.P.A.S. Dolj.

Recurenta a susținut că Instanța

de Fond a constatat eronat existența unui prejudiciu pentru suma respectivă,

deși pârâta nu a dovedit achitarea acesteia către C.P.J.

De asemenea, recurenta a

susținut că s-a constatat greșit vinovăția sa pentru neplata la termenele legale

a contribuțiilor de asigurări sociale pentru personalul civil încadrat în gupa

a II-a de muncă, în condițiile în care avizul pentru încadrarea unui număr de

32 de salariați într-o grupă superioară de muncă a fost primit în aprilie 2003,

iar C.J.P.A.S. Dolj nu a comunicat existența unor debite până la data de 30

aprilie 2003, când U.M. a fost desființată.

Recurentul M.A.N. a

solicitat modificarea hotărârii atacate în baza art. 304 pct. 8 și pct. 9 și art.

304

1

C. proc. civ., în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate.

Ministerul recurent a

susținut că deciziile contestate au fost greșit anulate cu privire la

penalitățile și majorările de întârziere către SC E.O.S.D.F.E.E. Slatina și SC R.

Dolj, pentru că intimata avea obligația nu numai de a cunoaște prevederile

legale, dar și de a asigura efectuarea plăților în ordinea scadențelor.

Recurentul a arătat că nu a fost prezentat nici un document, prin care intimata

să dovedească faptul că s-a opus ordinelor comandantului unității privind

efectuarea preferențială a plăților către furnizori.

Cu privire la exonerarea

intimatei de plata penalităților de întârziere către SC E.O.S.D.F.E.E. Slatina,

recurentul a susținut că în mod neîntemeiat Instanța de Fond a apreciat că nu

se poate imputa contabilului - șef eroarea de expediție a furnizorului. În

dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a învederat că intimata avea obligația

să verifice datele de pe factură și în cazul depășirii scadenței, să inițieze

cercetarea administrativă conform O.G. nr. 121/1998. De altfel, cu privire la

această sumă, s-a arătat că parchetul militar a constatat existența

prejudiciului și a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimată, cu

motivarea că nu există latura subiectivă, ca element constitutiv al faptei

prevăzute de legea penală ca infracțiune.

În ceea ce privește

penalitățile și majorările de întârziere către SC R. Dolj, recurentul a

criticat soluția de anulare parțială a deciziilor contestate, arătând că

intimata nu a urmărit efectuarea plăților în ordinea scadențelor, nu a întocmit

corect bilanțul la desființarea unității, întocmind chiar un bilanț fictiv

pentru a dovedi că nu există debite și credite.

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport și de dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursul declarat de reclamantă

împotriva încheierii din 24 noiembrie 2005 și recursul declarat de Ministerul

pârât împotriva sentinței nr. 734 din 2 noiembrie 2006 și va admite recursul

declarat de reclamantă împotriva aceleași sentințe pentru următoarele

considerente:

Prin Decizia de imputare nr.

54 din 10 noiembrie 2004 emisă de comandantul U.M., menținută ca legală și

temeinică prin Decizia nr. 7 din 3 februarie 2005 emisă de C.J.I. din cadrul M.A.N.,

a fost stabilită răspunderea materială a reclamantei, în calitate de contabil -

șef, pentru paguba în sumă de 255.805.139 lei, produsă în perioada 1 aprilie

2001 - 30 aprilie 2003 la U.M. și reprezentând dobânzi, penalități și majorări

de întârziere către C.J.P.A.S. Dolj, SC R. Dolj și SC E.O.S.D.F.E.E. Slatina.

Reclamanta a îndeplinit funcția

de contabil - șef la U.M până la data de 30 aprilie 2003, când unitatea a fost desființată

și obligațiile pe care le avea față de personal și față de terți au fost

preluate de altă U.M., în calitate de lichidator.

Decizia de imputare a fost

emisă de comandantul U.M., care a și numit comisia de cercetare, în urma

ordinului primit la 13 iunie 2003 de la Directorul S.M.F.A.

Necompetența emitentului

actului, ca motiv de nelegalitate a deciziei de imputare a fost invocată

neîntemeiat de recurenta - reclamantă față de dispozițiile art. 25 din O.G. nr.

121/1998, care prevăd că decizia de imputare se emite de către comandantul

unității a cărei comisie a efectuat cercetarea administrativă.

De asemenea, în art. 62 din

Ordinul nr. M 5/1999 emis de M.A.N. pentru aplicarea O.G. nr. 121/1998 privind

răspunderea materială a militarilor, s-a prevăzut că hotărârea asupra

rezultatului cercetării administrative se ia de către comandantul sau șeful

care a ordonat efectuarea cercetării.

Recurenta - reclamantă a

invocat neîntemeiat și tardivitatea emiterii deciziei de imputare, excepție

care a fost corect respinsă de Instanța de Fond.

Termenul de 30 de zile

pentru emiterea deciziei se calculează, potrivit art. 25 alin. (2) din O.G. nr.

121/1998 și art. 62 alin. (4) din ordinul susmenționat, de la data

înregistrării actului de cercetare administrativă la organul competent și acest

termen a fost respectat în cauză, întrucât decizia inițială a fost emisă la 10

august 2007 pentru suma de 330.558.225 lei.

În urma soluționării

contestației, la nivelul aceleiași unități militare, a fost redusă paguba la

suma de 255.805.139 lei, pentru care a fost întocmită o nouă Decizie de

imputare cu nr. 54 din 10 noiembrie 2004.

Recurenta - reclamantă a

susținut fără temei că termenul de 30 de zile trebuia calculat de la data la

care a fost încheiată cercetarea administrativă prin procesul - verbal din 12

septembrie 2003, dat fiind că dosarul a fost trimis la Parchetul Militar Craiova pentru efectuarea de cercetări și numai după comunicarea la 7 iulie

2004 a rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, s-a definitivat cercetarea

prin stabilirea răspunderii materiale a reclamantei.

În ceea ce privește modul de

redactare a actelor administrative contestate, Instanța de Fond a respins

întemeiat excepția invocată prin acțiune, constatând că Decizia de imputare nr.

54 din 10 noiembrie 2004, emisă ca urmare a admiterii contestației, precum și Decizia

nr. 7 din 3 februarie 2005 emisă de comisia de jurisdicție au fost motivate în

fapt și în drept, menționând sumele defalcate distinct pentru fiecare

prejudiciu, faptele reclamantei care le-au cauzat, cu precizarea obligațiilor legale

și a atribuțiilor funcționale care au fost încălcate.

În consecință, excepțiile

invocate cu privire la competența și procedura de întocmire a deciziei de

imputare sunt neîntemeiate și au fost corect respinse de Instanța de Fond prin

încheierea din 24 noiembrie 2005, care urmează să fie menținută prin

respingerea recursului declarat de recurenta - reclamantă.

Înalta Curte va admite însă

recursul declarat de reclamantă împotriva soluției pronunțate pe fondul cauzei

și se va modifica hotărârea atacată, în sensul admiterii acțiunii și anulării

în totalitate a celor două decizii contestate pentru întregul debit în sumă de

255.805.139 lei.

Debitul respectiv a fost

calculat pentru perioada în care reclamanta a îndeplinit funcția de contabil -

șef la U.M. și reprezintă dobânzi, penalități și majorări de întârziere către

C.J.P.A.S. Dolj, SC R. Dolj și SC E.O.S.D.F.E.E. Slatina.

Referitor la sumele

reprezentând dobânzi și penalități de întârziere aferente contribuției

angajatorului și a angajatului la asigurări sociale, Instanța de Fond a

menținut deciziile atacate, reținând vinovăția reclamantei pentru neplata

contribuțiilor la asigurări sociale datorate în perioada 1 iulie 2001 - 28

martie 2003, pentru un număr de 32 de angajați civili, încadrați în grupa a

II-a de muncă.

Concluzia Instanței de Fond

s-a întemeiat pe apărările formulate de pârât și nu este în concordanță cu

situația de fapt dovedită în cauză prin înscrisurile depuse în cadrul

cercetării administrative.

Astfel, se reține că

recurenta - reclamantă a îndeplinit funcția de contabil - șef la U.M. cu începere de la data de 15 octombrie 2001 și în mod nelegal a fost angajată

răspunderea sa materială pentru dobânzi și penalități calculate de la 1 iulie

2001, anterior numirii în funcție.

Nelegalitatea acestui debit

se constată și față de neîndeplinirea condițiilor cumulative pentru stabilirea

răspunderii materiale, întrucât nu s-au administrat dovezi concludente privind

existența unui prejudiciu cert în patrimoniul U.M. și vinovăția recurentei - reclamante

în producerea acestuia prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a

atribuțiilor de serviciu.

Din raportul de expertiză

contabilă efectuat în cauză și din documentele prezentate de părți, rezultă că

la data intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000, U.M. nu avea încadrat personal

în grupele I și II de muncă, astfel încât nici nu datora obligații de plată

reprezentând contribuții la asigurările sociale.

Avizul pentru încadrarea

unui număr de 32 de salariați civili în grupa a II-a de muncă a fost primit de

la forul tutelar numai prin Ordinul de zi nr. 67 din 7 aprilie 2003, în care se

menționează că angajații respectivi vor beneficia de încadrarea în condiții

deosebite de muncă pentru perioada 1 iulie 2001 - 30 martie 2003.

După primirea acestui aviz,

U.M. a calculat și virat pentru cei 32 de salariați civili încadrați în grupa a

II-a de muncă contribuțiile la asigurări sociale în sumă de 168.706.000 lei cu Ordinul

de plată nr. 203 din 21 aprilie 2003, dar nu a depus și declarațiile

rectificative pentru perioada 1 iulie 2001 - 28 martie 2003, întrucât unitatea

a fost desființată și declarațiile au fost depuse de unitatea lichidatoare în luna

octombrie 2003.

În raport de această

situație de fapt, care nu a fost contestată de către ministerul pârât, se

constată că a fost greșit reținută vinovăția reclamantei, care nu a calculat și

nu a virat contribuțiile de asigurări sociale datorate în cazul celor 32 de

salariați civili încadrați în grupa a II-a de muncă, deși până la data

desființării unității, nu a existat un temei pentru o asemenea plată, în

condițiile în care încadrarea într-o grupă superioară de muncă a fost avizată

de forul tutelar numai la data de 7 aprilie 2003.

În consecință, nu poate fi

reținută vinovăția contabilului - șef, cu atât mai mult cu cât ministrul apărării

naționale a comunicat comandantului U.M. cu adresa din 15 ianuarie 2002 că,

până la stabilirea locurilor de muncă în condiții deosebite din cadrul

ministerului, în baza prevederilor art. 15 din H.G. nr. 261 din 22 februarie

2001, personalul civil se consideră că își desfășoară activitatea în condiții

normale de muncă, cu excepția celui prevăzut în listele din Anexele nr. 1 și nr.

2 la Legea nr. 19/2000, care se încadrează în condiții speciale.

În cazul celor 32 de

angajați civili din U.M. nu s-a dovedit încadrarea în grupa a II-a de muncă

prin efectul legii, deoarece locurile lor de muncă nu au fost prevăzute în

anexele Legii nr. 19/2000, astfel încât pentru beneficiul grupei superioare de

muncă era necesară îndeplinirea formalităților prevăzute de lege și care nu au fost

finalizate în cazul lor decât prin avizul emis de forul tutelar, cu Ordinul de

zi nr. 67 din 7 aprilie 2003.

Cu privire la aceste

contribuții la asigurările sociale, se constată că nu a fost dovedită nici

existența unui prejudiciu cert în patrimoniul U.M. până la concurența sumei

imputate, dat fiind să sumele datorate pentru perioada 1 iulie 2001 - 28 martie

2003 au fost achitate cu Ordinul de plată nr. 203 din 21 aprilie 2003 și nu au

fost plătite dobânzile sau penalitățile de întârziere pentru care a fost emisă

decizia de imputare.

Expertul contabil a

constatat că nu există un debit către C.J.P.A.S., deoarece în bilanțul contabil

încheiat la 30 aprilie 2003 (bilanț de lichidare) nu sunt înregistrate restanțe

cu titlul de contribuții pentru grupele I și II de muncă. Acest bilanț a fost

semnat de auditorii M.A.N. la data de 5 mai 2003 și a fost certificat de A.F.P.,

în sensul că soldurile sunt zero cu ocazia încheierii U.M., inclusiv soldul de

la art. 11, C.A.S. - angajator, asigurați, fond de risc.

Aceeași situație se confirmă

prin adresa din 17 mai 2007 întocmită de A.F.P. a municipiului Craiova, depusă

ca înscris nou în recurs. Conform acestei adrese, s-a apreciat că nu se impune

efectuarea unei inspecții fiscale, pentru că în urma analizei evidenței fiscale

la U.M. a rezultat că nu există obligații de plată la contribuțiile de

asigurări sociale și nici accesorii ale acestora.

În consecință, Instanța de Fond

a menținut greșit deciziile contestate pentru acest debit și hotărârea va fi

modificată, în sensul că recurenta - reclamantă va fi exonerată de plata dobânzilor

și penalităților de întârziere către C.J.P.A.S. Dolj.

Recursul declarat de M.A. împotriva

soluției de anulare parțială a acelor decizii atacate va fi respins ca

nefondat, constatându-se că reclamanta a fost corect exonerată de plata

debitelor în sumă de 64.505.555 lei către SC E.O.S.D.F.E.E. Slatina și de

29.477.849 către SC R. Dolj.

Referitor la penalitățile de

întârziere către SC E.O.S.D.F.E.E. Slatina în sumă de 64.505.555 lei, Instanța

de Fond a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art.

3 pct. 6 din Instrucțiunile privind răspunderea materială a militarilor din M.A.N,

nefiind dovedită vinovăția reclamantei pentru neplata în termen a facturilor la

energie electrică.

Din raportul de expertiză

contabilă rezultă că factura din 31 martie 2002 în valoare de 125.955.673 lei

emisă SC E.O.S.D.F.E.E. Slatina a fost expediată de furnizor inițial la Spitalul municipal Caracal, apoi expediată de spital la 9 mai 2002 la U.M. și primită la unitate la 15 mai 2002, fiind achitată în termen, la data de 17 mai 2002.

Cea de-a doua factură, emisă

de același furnizor din 30 iunie 2002 pentru suma de 141.564.205 lei a fost

primită la compartimentul financiar - contabil la data de 17 septembrie 2002 și

a fost achitată cu ordinul de plată din 18 septembrie 2002.

Ambele facturi au fost

achitate în termen de la data înregistrării în registrul furnizorilor și

conform documentelor contabile prezentate expertului, U.M. nu a fost notificată

până la data lichidării, 30 aprilie 2003 cu privire la existența unui debit,

rezultat din neplata consumului de energie electrică sau penalități de

întârziere.

Instanța de Fond a constatat

întemeiat că reclamanta nu poate răspunde pentru eroarea de expediție a

furnizorului în cazul facturii din 31 martie 2002, iar critica formulată de

ministerul recurent sub acest aspect este lipsită de temei legal.

Nu poate fi reținută nici

critica recurentului că Instanța de Fond nu a avut în vedere rezoluția de

neîncepere a urmăririi penale comunicată de Parchetul Militar Craiova cu adresa

din 25 iunie 2004 și prin care se confirmă existența unui prejudiciu.

Recurentul nu a dovedit

existența unui prejudiciu cert pentru suma de 64.505.555 lei, reprezentând

penalități de întârziere către SC E.O.S.D.F.E.E. Slatina, așa după cum s-a

constatat în raportul de expertiză contabilă efectuată în cauză. Deși a

formulat obiecțiuni la concluziile exprimate în acest sens la obiectivul nr. 6

al raportului de expertiză, recurentul a prezentat exclusiv atribuțiile legale

ale contabilului - șef, fără a menționa în concret documentele care atestă

debitul, pentru a se verifica dacă paguba este reală și pentru a se determina

cu certitudine întinderea prejudiciului. Rezoluția menționată în recurs nu se

referă la o anumită sumă și nu poate fi reținută pentru stabilirea altei răspunderi

juridice așa cum este cazul răspunderii materiale în speță.

Reclamanta a fost corect

exonerată și de plata sumei de 29.477.849 lei, reprezentând majorări de

întârziere către SC R. Dolj, având în vedere nu a existat vinovăția sa pentru

achitarea cu întârziere a facturilor, în condițiile în care nu au existat

disponibilități bănești suficiente pentru achitarea restanțelor, așa după cum

rezultă din evidența contabilă și operativă a U.M. la articolele materiale.

Susținerea recurentului

privind existența unor credite suficiente și plata preferențială de către

reclamantă a furnizorilor nu a fost dovedită, fiind infirmată de expertiza

contabilă efectuată pe baza evidenței contabile a unității militare.

Din dosarul de cercetare

administrativă rezultă că la numirea reclamantei în funcția de contabil - șef,

U.M. avea deja restanțe la SC R. Dolj și la sfârșitul anului 2001 înregistra un

debit în sumă de 250.583.000 lei, iar penalitățile și majorările de întârziere

au fost stinse parțial la 13 iunie 2002, nefiind achitate în totalitate până la

desființarea unității, generând alte majorări care au fost achitate în

totalitate la unitatea lichidatoare la data de 17 iulie 2003.

Reclamanta și-a îndeplinit

corespunzător atribuțiile de serviciu, întrucât a întocmit lunar necesarul de

credite pentru achitarea furnizorilor restanți și curenți, dar creditele

primite au fost insuficiente și ordinea de plată a facturilor era decisă în

ședințele lunare cu comandantul unității.

Situația financiară a

unității militare în perioada în care reclamanta a îndeplinit funcția de

contabil - șef rezultă și din expertiza contabilă efectuată în cauză, astfel

încât sunt nefondate susținerile recurentului că unitatea a primit credite

suficiente pentru achitarea tuturor facturilor, inclusiv a debitelor restante.

Celelalte susțineri ale

ministerului recurent privind posibilitatea legală a contabilului - șef de a se

opune unui ordin ilegal al superiorului vor fi respinse, pentru că nu au

legătură cu situația de fapt reținută de Instanța de Fond. De altfel, aceste

susțineri din recurs au caracter general și nu au fost argumentate în fapt și

în drept, ca motiv de casare sau de modificare a hotărârii atacate.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantă împotriva

sentinței nr. 734 din 2 noiembrie 2006, va modifica hotărârea, în sensul că va

admite acțiunea formulată de reclamantă și va anula Deciziile nr. 54 din 10

noiembrie 2004 și nr. 7 din 3 februarie 2005, exonerând reclamanta de plata

sumei de 255.805.139 lei, reprezentând dobânzi, penalități și majorări de

întârziere către SC E.O.S.D.F.E.E. Slatina, SC R. Dolj și C.J.P.A.S. Dolj.

Înalta Curte va respinge ca

nefondat recursul declarat împotriva aceleiași sentințe de M.A.N. și recursul declarat

de reclamantă împotriva încheierii dată de Instanța de Fond în ședința publică

de la 24 noiembrie 2005.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

M.G. împotriva sentinței civile nr. 734 din 2 noiembrie 2006 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată în

sensul că admite acțiunea formulată de M.G.

Anulează Decizia de imputare

nr. 54 din 10 noiembrie 2004 emisă de Comandantul U.M. și Decizia nr. 7 din 3

februarie 2005 emisă de C.J.I. din cadrul M.A.N. și exonerează reclamanta de

plata sumei de 255.805.139 lei reprezentând penalități și majorări de

întârziere către SC E.O.S.D.F.E.E., R. și C.J.P.A.S. Dolj.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantă împotriva încheierii pronunțată la 24 noiembrie

2005 de aceeași Instanță.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de M.A.N. împotriva aceleiași sentințe.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 octombrie 2007.