ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 207/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 1722 din 19 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios

administrativ și fiscal, a fost

respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamantul

A.G. în contradictoriu cu pârâtul M.A.

P.D.R.

În motivarea acțiunii, reclamantul A.G. a arătat că

nu a primit răspuns la cererea sa înregistrată din 20 iulie

2006, prin care a solicitat

pârâtului plata sumei de 1 milion DOLARI S.U.A.,

pentru uzufructul F.C.F.R., fabrică

naționalizată în perioada

regimului comunist.

În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe

prevederile art. 18

din Legea nr. 554/2004.

Ulterior reclamantul și-a precizat acțiunea,

arătând că temeiul de

drept îl constituie Legea 554/2004 și Protocolul

de la Paris din 1952, solicitând totodată ca M.F.P. și M.

A.P.D.R. să achite, până la data de 15

aprilie 2007, un mini - avans în sumă de 20 de mii DOLARI S.U.A., având în

vedere că în anul 2006 ministerele au economisit

un miliard de euro.

Pentru

a pronunța soluția arătată, Instanța a reținut, în esență, că

reclamantul nu a dovedit

existența unui drept sau interes legitim

vătămat

printr-un act administrativ al unei autorități publice sau prin

nesoluționarea în termenul legal al unei cereri,

pretenția reclamantului,

în speță acordarea unei sume de bani de către

pârât, ca urmare a

naționalizării unei

societăți comerciale, neputând fi cenzurată pe calea

contenciosului

administrativ, întrucât nu este născută din emiterea sau încheierea unui act

administrativ, în sensul legii.

A mai indicat Instanța de Fond

că din chiar conținutul solicitării reclamantului, adresată pârâtului, reiese

că singura sa cerere a reprezentant-o plata unei sume de bani cu titlu de

uzufruct al fabricii de conserve, cerere adresată însă unei autorități publice

fără nici o atribuție în acest sens și căreia nu-i incumbă o asemenea

obligație.

Împotriva acestei hotărâri,

în termen legal a declarat recurs reclamantul, fără a încadra criticile

formulate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În esență, prin motivele dezvoltate

recurentul - reclamant a susținut că în mod greșit Instanța de Fond nu a primit

solicitarea sa de plată a uzufructului în sumă de numai 1 milion DOLARI S.U.A.,

propus a fi achitat în decursul a 10 ani, începând cu anul 2008, ignorând art. 482

și art. 483 C. civ., cu atât mai mult cu cât, astfel cum este înscris și în Constituție

și după cum este afirmat și în documentele internaționale la care România este

parte, orice persoană are dreptul la respectarea proprietății sale și nu poate

fi lipsit în mod arbitrar de ea.

A mai arătat recurentul -

reclamant că România este obligată să respecte și legislația comunitară care

prevede expres acordarea de compensații celor cărora le-au fost luate

proprietățile de regimul comunist și a reiterat solicitarea de a-i fi acordat

eșalonat uzufructul de 1 milion DOLARI S.U.A., cu plata unui mic avans până la

data de 31 decembrie 2007.

Recursul nu este fondat.

Înalta Curte examinând

actele și lucrările dosarului prin prisma prevederilor legale aplicabile și în

raport de criticile recurentului - reclamant, circumscrise motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitor la greșita aplicare și

interpretare a legii și analizând cauza sub toate aspectele, conform art. 304

1

C. proc. civ., a constatat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a

legii, nefiind incident în speță nici un motiv care să impună casarea sau

modificarea acesteia, în considerarea celor în continuare expuse.

Recurentul - reclamant

A.G. a chemat în judecată pe pârâtul M.A.D.R.,

solicitând efectiv plata unei sumei de bani, respectiv a 1 milion de DOLARI

S.U.A. cu titlu de uzufruct pentru F.C.F.R. din Craiova, naționalizată în anul

1948, de regimul comunist.

Prin

cererile precizatoare ca și prin susținerile orale prezentate în fața Instanței

de Fond (a se vedea în acest sens și încheierea de ședință din data de 13

martie 2007), recurentul a indicat că obiectul cererii sale nu se întemeiază pe

lipsa răspunsului pârâtului, ci constă în obligarea acestuia la plata sumei

indicate, pe temeiul arătat.

În

raport de obiectul cererii, precizat de reclamant și reținut în mod just și de

către Instanță, Înalta Curte apreciază că în mod corect acțiunea reclamantului -

recurent a fost respinsă ca inadmisibilă în procedura contenciosului

administrativ, potrivit art. 1 pct. 1 din Legea nr. 554/2004, cererea de față

având natura unei acțiuni în pretenții, ce excede însă competențelor speciale

ale Instanțelor de contencios administrativ.

Astfel,

potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră

vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate

publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal

a unei cereri, se poate adresa Instanței de contencios administrativ

competente.

Nici

una din ipotezele legale ale normei sus arătate nu este incidentă în cauză,

raportat la obiectul cererii reclamantului - recurent, câtă vreme nu se pune

problema vătămării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim printr-un act

administrativ și totodată, după cum corect a apreciat și Instanța de Fond, nu a

existat un refuz nejustificat al autorității pârâte de a soluționa o cerere,

sau de nerespectare al termenului legal de a răspunde solicitării, în raport cu

propria competență.

Astfel

după cum a mai stabilit de altfel Înalta Curte în jurisprudența sa relevantă,

caracterul nejustificat al unui pretins refuz se raportează numai la

prevederile legale ce ar intra în contradicție cu refuzul.

Cum

cererea adresată Instanței a fost, cu același conținut înregistrată din 20

iulie 2006 și la pârâta - intimată, autoritate care însă, în mod evident nu are

conferite prin lege atribuții de acordare a unor sume de bani urmare a

procesului de naționalizare a unei fabrici, care nici nu a trecut în

proprietatea sa și pe care nici o deține în vreun mod, în mod corect s-a

apreciat că în cauză, în sensul art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) pct. (i)

din Legea nr. 554/2004, nu subzistă refuzul nejustificat exprimat explicit, cu

exces de putere, de a rezolva cererea unei persoane.

În fine,

nefondate sunt și criticile recurentului - reclamant vizând neaplicarea de

către instanța de fond a prevederilor art. 67 din Regulamentul de organizare și

funcționare al M.A.D.R., întrucât aceste prevederi se referă numai la

atribuțiile Direcției de industrie alimentară, în concret gestionarea

activității de acreditare și control în condițiile legii, a agenților economici

care desfășoară o activitate în domeniul producției de produse alimentare, care

însă nu au legătură cu conținutul și obiectul solicitărilor recurentului -

reclamant, vizând plata uzufructului de 1 milion DOLARI S.U.A., după cum s-a

arătat, astfel că nu se poate reține neîndeplinirea acestora, raportat la

competențele legale conferite.

Reținând

așadar că nu sunt întemeiate criticile recurentului - reclamant, care are

eventual la îndemână o acțiune civilă de drept comun pentru acordarea sumelor

de bani solicitate, derivând din procesul de naționalizare din perioada

comunistă, Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul de față, în

temeiul art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de

reclamantul A.G. împotriva sentinței civile nr. 1722 din 19 iunie 2007 a Curții de Apel

București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 22 ianuarie 2008.