ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 207/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1722 din 19 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamantul A.G. în contradictoriu cu pârâtul M.A. P.D.R. În motivarea acțiunii, reclamantul A.G. a arătat că nu a primit răspuns la cererea sa înregistrată din 20 iulie 2006, prin care a solicitat pârâtului plata sumei de 1 milion DOLARI S.U.A., pentru uzufructul F.C.F.R., fabrică naționalizată în perioada regimului comunist. În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004. Ulterior reclamantul și-a precizat acțiunea, arătând că temeiul de drept îl constituie Legea 554/2004 și Protocolul de la Paris din 1952, solicitând totodată ca M.F.P.

și M. A.P.D.R. să achite, până la data de 15 aprilie 2007, un mini - avans în sumă de 20 de mii DOLARI S.U.A., având în vedere că în anul 2006 ministerele au economisit un miliard de euro. Pentru a pronunța soluția arătată, Instanța a reținut, în esență, că reclamantul nu a dovedit existența unui drept sau interes legitim vătămat printr-un act administrativ al unei autorități publice sau prin nesoluționarea în termenul legal al unei cereri, pretenția reclamantului, în speță acordarea unei sume de bani de către pârât, ca urmare a naționalizării unei societăți comerciale, neputând fi cenzurată pe calea contenciosului administrativ, întrucât nu este născută din emiterea sau încheierea unui act administrativ, în sensul legii.

A mai indicat Instanța de Fond că din chiar conținutul solicitării reclamantului, adresată pârâtului, reiese că singura sa cerere a reprezentant-o plata unei sume de bani cu titlu de uzufruct al fabricii de conserve, cerere adresată însă unei autorități publice fără nici o atribuție în acest sens și căreia nu-i incumbă o asemenea obligație. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs reclamantul, fără a încadra criticile formulate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În esență, prin motivele dezvoltate recurentul - reclamant a susținut că în mod greșit Instanța de Fond nu a primit solicitarea sa de plată a uzufructului în sumă de numai 1 milion DOLARI S.U.A., propus a fi achitat în decursul a 10 ani, începând cu anul 2008, ignorând art. 482 și art. 483 C. civ., cu atât mai mult cu cât, astfel cum este înscris și în Constituție și după cum este afirmat și în documentele internaționale la care România este parte, orice persoană are dreptul la respectarea proprietății sale și nu poate fi lipsit în mod arbitrar de ea. A mai arătat recurentul - reclamant că România este obligată să respecte și legislația comunitară care prevede expres acordarea de compensații celor cărora le-au fost luate proprietățile de regimul comunist și a reiterat solicitarea de a-i fi acordat eșalonat uzufructul de 1 milion DOLARI S.U.A., cu plata unui mic avans până la data de 31 decembrie 2007. Recursul nu este fondat.

Înalta Curte examinând actele și lucrările dosarului prin prisma prevederilor legale aplicabile și în raport de criticile recurentului - reclamant, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitor la greșita aplicare și interpretare a legii și analizând cauza sub toate aspectele, conform art. 304 1 C. proc. civ., a constatat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, nefiind incident în speță nici un motiv care să impună casarea sau modificarea acesteia, în considerarea celor în continuare expuse. Recurentul - reclamant A.G. a chemat în judecată pe pârâtul M.A.D.R., solicitând efectiv plata unei sumei de bani, respectiv a 1 milion de DOLARI S.U.A.

cu titlu de uzufruct pentru F.C.F.R. din Craiova, naționalizată în anul 1948, de regimul comunist. Prin cererile precizatoare ca și prin susținerile orale prezentate în fața Instanței de Fond (a se vedea în acest sens și încheierea de ședință din data de 13 martie 2007), recurentul a indicat că obiectul cererii sale nu se întemeiază pe lipsa răspunsului pârâtului, ci constă în obligarea acestuia la plata sumei indicate, pe temeiul arătat. În raport de obiectul cererii, precizat de reclamant și reținut în mod just și de către Instanță, Înalta Curte apreciază că în mod corect acțiunea reclamantului - recurent a fost respinsă ca inadmisibilă în procedura contenciosului administrativ, potrivit art. 1 pct. 1 din Legea nr. 554/2004, cererea de față având natura unei acțiuni în pretenții, ce excede însă competențelor speciale ale Instanțelor de contencios administrativ.

Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa Instanței de contencios administrativ competente. Nici una din ipotezele legale ale normei sus arătate nu este incidentă în cauză, raportat la obiectul cererii reclamantului - recurent, câtă vreme nu se pune problema vătămării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim printr-un act administrativ și totodată, după cum corect a apreciat și Instanța de Fond, nu a existat un refuz nejustificat al autorității pârâte de a soluționa o cerere, sau de nerespectare al termenului legal de a răspunde solicitării, în raport cu propria competență.

Astfel după cum a mai stabilit de altfel Înalta Curte în jurisprudența sa relevantă, caracterul nejustificat al unui pretins refuz se raportează numai la prevederile legale ce ar intra în contradicție cu refuzul. Cum cererea adresată Instanței a fost, cu același conținut înregistrată din 20 iulie 2006 și la pârâta - intimată, autoritate care însă, în mod evident nu are conferite prin lege atribuții de acordare a unor sume de bani urmare a procesului de naționalizare a unei fabrici, care nici nu a trecut în proprietatea sa și pe care nici o deține în vreun mod, în mod corect s-a apreciat că în cauză, în sensul art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) pct. (i) din Legea nr. 554/2004, nu subzistă refuzul nejustificat exprimat explicit, cu exces de putere, de a rezolva cererea unei persoane.

În fine, nefondate sunt și criticile recurentului - reclamant vizând neaplicarea de către instanța de fond a prevederilor art. 67 din Regulamentul de organizare și funcționare al M.A.D.R., întrucât aceste prevederi se referă numai la atribuțiile Direcției de industrie alimentară, în concret gestionarea activității de acreditare și control în condițiile legii, a agenților economici care desfășoară o activitate în domeniul producției de produse alimentare, care însă nu au legătură cu conținutul și obiectul solicitărilor recurentului - reclamant, vizând plata uzufructului de 1 milion DOLARI S.U.A., după cum s-a arătat, astfel că nu se poate reține neîndeplinirea acestora, raportat la competențele legale conferite.

Reținând așadar că nu sunt întemeiate criticile recurentului - reclamant, care are eventual la îndemână o acțiune civilă de drept comun pentru acordarea sumelor de bani solicitate, derivând din procesul de naționalizare din perioada comunistă, Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul de față, în temeiul art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul A.G. împotriva sentinței civile nr. 1722 din 19 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2008.