ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 443/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

sub nr. 2988/2/2007 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios

administrativ și fiscal, reclamanții

R.B.,

C.R.V., D.F., I.F.,

I.C.L., N.A.C., P.N., P.I.,

P.L.I., P.F.M., R.B., R.I.,

Ș.E., T.I. au solicitat în

contradictoriu cu pârâții M.

I.R.A., I.G.P.R.,

I.G.P.F. și D.G.P.M.B. obligarea acestora la plata sporului de

fidelitate pe anul

2005, actualizat cu rata

inflației, spor de fidelitate cuvenit din 1 ianuarie 2004 în baza

dispozițiilor

art. 6 din O.G. nr. 38/2003.

În motivarea acțiunii reclamanții, în calitate de polițiști arată că în

baza art. 6 din O.G. 38/2003 au dreptul la un spor de fidelitate de până la 20

% din salariul de bază în condiții stabilite prin ordin al ministrului de

interne, iar aplicarea acestei dispoziții legale a fost nelegal suspendată în

anul 2005 prin

art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr.

118/2004, fiind îngrădit acest drept al reclamanților contrar

dispozițiilor

art. 53 din Constituție.

La dosar pârâții au formulat întâmpinare în care au solicitat atât

respingerea acțiunii ca neîntemeiată apreciindu-se că sporul de fidelitate nu

s-a mai acordat pe anul 2005 deoarece s-a dispus suspendarea executării acestei

dispoziții.

Pârâtul M.I.R.A. a formulat cerere de chemare în garanție pe M.E.F.

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1895 din

28 iunie 2007 a admis acțiunea formulată de R.B., D.E., I.C.L., C.R.V., P.L.I.,

P.F.M., N.A.C., B.G.I., I.F., T.I., P.N., P.I., R.I., Ș.E. a obligat pârâții la

plata către reclamanți a sporului de fidelitate pentru anul 2005 actualizat cu

rata inflației la data plății.

A respins ca neîntemeiată

cererea de chemare în garanție a M.E.F.

Pentru a hotărî astfel prima

Instanță a reținut că reclamanții, în calitate de polițiști angajați în cadrul

pârâților, au dreptul potrivit art. 6 din O.G. nr. 38/2003 începând cu data de 1 ianuarie 2004 la un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază.

Acest drept deși a fost

suspendat începând cu anul 2005 prin O.U.G. nr. 118/2004, prin suspendare nu se

poate înlătura existența dreptului întrucât acest lucru ar fi contrar

dispozițiilor art. 53 din Constituția României.

Prin încheierea pronunțată la

data de 4 octombrie 2007 la cererea chematului în garanție M.E.F. a fost

lămurit dispozitivul hotărârii, în sensul că acțiunea reclamanților a fost

admisă în contradictoriu doar cu M.I.R.A., I.G.P.R., I.G.P.F. și D.G.P.M.B. nu

și cu chematul în garanție M.E.F.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs I.G.P.F. criticând-o ca nelegală și netemeinică.

Recurentul a susținut în

esență următoarele:

Dreptul la sporul de

fidelitate a fost suspendat prin O.U.G. nr. 118/2004, suspendare intervenită în

conformitate cu dispozițiile art. 64 din Legea nr. 24/2000 privind normele de

tehnică legislativă.

Rațiunea legiuitorului,

arată recurentul, a fost aceea că dispozițiile art. 57 din O.G. nr. 38/2003

instituie condiția potrivit căreia „acordarea drepturilor bănești reglementate

prin această ordonanță se face în limita fondurilor bugetare aprobate anual, or

neexistând fondurile necesare care să fie alocate ordonatorilor principali de

credite pentru plata primelor de concediu, legiuitorul a procedat la

suspendarea aplicării normelor care instituie acest drept”.

Recursul este nefondat

pentru următoarele considerente:

Prin

dispozițiile art. 6 din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi

ale polițiștilor, în aplicarea cărora a fost emis Ordinul ministrului de

interne nr. 132/2004, a fost consacrat dreptul polițiștilor la un spor de

fidelitate de până la 20% din salariul de bază.

Este adevărat că acordarea acestui drept, instituită prin prevederile

legale susmenționate, a fost suspendată, pentru anul 2005, prin O.U.G. nr. 118/2004

privind acordarea unor drepturi salariale personalului M.A.I., însă, așa cum

corect a reținut și Instanța de Fond, suspendarea nu echivalează cu eliminarea

dreptului, atâta vreme cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi

fost înlăturată existenta acestuia.

Nu se poate considera, deci, că suspendarea dreptului în perioada

respectivă echivalează cu inexistența sa în cadrul aceleiași perioade, întrucât

s-ar încălca principiul constituțional ce garantează realizarea drepturilor

acordate.

Un astfel de drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada

pentru care exercițiul său a fost suspendat, întrucât s-ar ajunge la situația,

inadmisibilă, potrivit căreia un drept prevăzut de lege să fie lipsit de

conținut, printr-o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, îngrădire care ar

contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din

Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul

unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F.

Or,

respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea

aplicării legilor adoptate, în spiritul și litera lor, concomitent cu

eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive,

face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de

a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de

lege.

Pentru aceste considerente Curtea constată că Instanța de Fond a

pronunțat o hotărâre legală și temeinică, urmând, în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., să respingă recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de I.G.P.F. împotriva sentinței civile nr. 1895 din 28 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 februarie 2008.