ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7040/2008

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ.

asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Olt, reclamanta B.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta

Primăria comunei Dobroteasa, anularea dispoziției nr. 149 din 15 iulie 2002

emisă de pârâtă, prin care s-a dispus respingerea notificării sale, prin care a

solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru anumite bunuri,

respectiv bucătărie, patul, magazie cereale, grajd, coteț păsări, o moară și

utilaje moară, care au aparținut tatălui său, M.A.A. și de care acesta a fost

deposedat în mod abuziv.

Ulterior a fost

introdus în cauză în calitate de pârât și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Prin sentința civilă

nr. 38 din 22 ianuarie 2003, Tribunalul Olt, secția civilă, a admis acțiunea, a

anulat dispoziția contestată și a constatat că reclamanta are dreptul la

1.069.592.000 lei vechi, despăgubiri prin echivalent bănesc, corespunzătoare

valorii bunurilor preluate de stat fără titlu.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că autorul reclamantei a deținut mai multe bunuri pe raza comunei

Dobroteasa, printre care și cele în litigiu, care au fost preluate de stat prin

aplicarea dispozițiilor Decretului nr. 111/1951 care reglementa situația

bunurilor părăsite. Se mai reține că imobilul casă de locuit a fost restituit

reclamantei prin sentința civilă nr. 277/1994 a Judecătoriei Slatina, iar

pentru bunurile în litigiu este îndreptățită să primească despăgubiri bănești

în suma stabilită prin expertiză.

Apelurile

declarate de pârâții Primăria comunei Dobroteasa și D.G.F.P. Olt, în nume

propriu și pentru Ministerul Economiei și Finanțelor, au fost respinse de

Curtea de Apel Craiova prin decizia nr. 134 din 6 iunie 2003, care a reținut că

în mod greșit instanța de fond a stabilit valoarea despăgubirilor cuvenite

reclamantei, întrucât conform art. 40 din Legea nr. 10/2001 putea să

stabilească doar valoarea de circulație a bunurilor pentru care s-a solicitat

acordarea măsurilor reparatorii.

Prin decizia nr. 9924

din 30 noiembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de reclamanta B.M. și

de D.G.F.P. Olt, a casat hotărârile pronunțate și a trimis cauza spre

rejudecare instanței de fond.

Pentru a hotărî

astfel, s-a reținut că instanțele nu au stabilit situația juridică a bunurilor

solicitate nici la momentul preluării și nici la momentul notificării și, în

raport de această împrejurare, dacă este posibilă restituirea în natură sau

dacă se impune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent ori despăgubiri

bănești.

După rejudecare,

Tribunalul Olt, secția civilă, prin sentința civilă nr. 808 din 12 septembrie

2006 a admis contestația și a obligat pârâta să emită dispoziție motivată

conform dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a

fost modificată prin Legea nr. 247/2005. Prin aceeași sentință, a fost admisă

excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor și a

respins contestația față de această pârâtă.

Pentru a

pronunța această sentință, tribunalul a reținut că bunurile nu mai existau la

data notificării fiind demolate, astfel că în raport de dispozițiile art. 24

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.

247/2005, pârâta Primăria comunei Dobroteasa urmează să emită o nouă dispoziție

prin care să propună măsurile reparatorii prevăzute de această lege.

Soluția a

fost menținută de Curtea de Apel Craiova care, prin decizia nr. 944 din 6

decembrie 2006 a respins apelul declarat de reclamantă.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta B.M.

Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin

decizia civilă nr. 3837 din 11 mai 2007, a admis recursul, a casat decizia

recurată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel.

Pentru

pronunțarea acestei soluții, instanța supremă a constatat faptul că instanța de

apel nu a respectat indicațiile deciziei de casare, încălcând astfel

dispozițiile art. 315 C. proc. civ. Astfel, instanța nu s-a pronunțat asupra

măsurilor reparatorii prin echivalent ce se cuvin reclamantei, respectiv

dreptul la despăgubiri, în cazul imposibilității restituirii în natură,

întinderea acestor despăgubiri și modalitatea de acordare.

După

rejudecare, Curtea de Apel Craiova, secția civilă, prin decizia nr. 117 din 19

martie 2008, a admis apelul reclamantei, a modificat sentința apelată în sensul

că a admis acțiunea, a anulat dispoziția contestată și a constatat că

reclamanta este îndreptățită la despăgubiri în cuantum de 255.221 lei. Prin

aceeași hotărâre s-a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea cererii

privind restituirea terenului aferent construcțiilor.

Împotriva

deciziei Curții de Apel Craiova, a declarat recurs pârâta D.G.F.P. Olt pentru

Ministerul Economiei și Finanțelor care, invocând motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. critică decizia recurată arătând, pe

de o parte că instanța nu avea dreptul să stabilească cuantumul despăgubirilor

în raport de dispozițiile Legii nr. 247/2005, care sunt de imediată aplicare.

Verificând

legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte

constată că recursul declarat în cauză este nefondat, urmând a fi respins

pentru următoarele considerente:

Prin art. 16

alin. (1) și (2) din Legea nr. 247/2005 (titlul VII), privind regimul

stabilirii plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv,

legiuitorul face distincție între notificările deja soluționate la data

intrării în vigoare a legii prin consemnarea unor sume ce urmează a se acorda

ca despăgubire, ipoteză a alin. (1) al textului, și cele care nu au fost

soluționate până la data respectivă și despre care se arată că vor fi predate

secretariatului comisiei centrale însoțite de dispozițiile entităților

învestite cu soluționarea notificărilor, conținând propunerile motivate de

acordare a despăgubirilor, ipoteză a alin. (2) al art. 16.

Or, în speță,

notificarea reclamanților a fost soluționată anterior intrării în vigoare a

legii, însă dispoziția prin care aceasta a fost soluționată nu a rămas

definitivă, fiind atacată în instanță astfel încât ceea ce urmează a se preda

secretariatului comisiei centrale este dispoziția definitivă, emisă în baza

hotărârii judecătorești.

Prin urmare, în

cauză sunt aplicabile prevederile alin. (1) al art. 16, în sensul că și

instanța de judecată poate stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite

beneficiarului legii de reparații, reprezentând valoarea de circulație a

bunurilor, orice altă interpretare a textului echivalând cu denegare de

dreptate (sancționată de prevederile art. 3 C. civ.) și cu limitarea dreptului

de acces la instanță, garantat de prevederile art. 21 din Constituția României

și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale

ale Omului.

A trimite

reclamanții după parcurgerea unei proceduri judiciare să urmeze o altă etapă

administrativă cu posibilitatea de a urma o nouă etapă judiciară constituie o

ingerință în dreptul reclamanților de a primi despăgubirea, recunoscut de Legea

nr. 10/2001 și incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

De altfel, în

acest sens s-a statuat și prin decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 pronunțată de

Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care se arată că

deciziile sau dispozițiile care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării

în vigoare Legii nr. 247/2005, ca urmare a atacării lor cu contestație, ca și

cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de

lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanțelor judecătorești, sub

aspectul legalității și temeiniciei, atât timp cât acestea au fost învestite cu

o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24 (art. 26) din

Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.

A da o altă

interpretare dispozițiilor art. 16 alin. (1) și (2) din titlul VII al Legii nr.

247/2005 ar însemna să se contravină prevederilor art. 3 C. civ., potrivit

cărora judecătorului nu îi este îngăduit să refuze a judeca, precum și

dreptului de acces liber la justiție reglementat prin art. 21 din Constituție,

republicată, și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Pentru

considerentele ce preced, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de pârâta

D.G.F.P. Olt pentru Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva deciziei nr.

117 din 19 martie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția civilă, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 14 noiembrie 2008.

6