ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7040/2008

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de față, reține următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, reclamanta B.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria comunei Dobroteasa, anularea dispoziției nr. 149 din 15 iulie 2002 emisă de pârâtă, prin care s-a dispus respingerea notificării sale, prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru anumite bunuri, respectiv bucătărie, patul, magazie cereale, grajd, coteț păsări, o moară și utilaje moară, care au aparținut tatălui său, M.A.A. și de care acesta a fost deposedat în mod abuziv. Ulterior a fost introdus în cauză în calitate de pârât și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin sentința civilă nr. 38 din 22 ianuarie 2003, Tribunalul Olt, secția civilă, a admis acțiunea, a anulat dispoziția contestată și a constatat că reclamanta are dreptul la 1.069.592.000 lei vechi, despăgubiri prin echivalent bănesc, corespunzătoare valorii bunurilor preluate de stat fără titlu. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că autorul reclamantei a deținut mai multe bunuri pe raza comunei Dobroteasa, printre care și cele în litigiu, care au fost preluate de stat prin aplicarea dispozițiilor Decretului nr. 111/1951 care reglementa situația bunurilor părăsite. Se mai reține că imobilul casă de locuit a fost restituit reclamantei prin sentința civilă nr. 277/1994 a Judecătoriei Slatina, iar pentru bunurile în litigiu este îndreptățită să primească despăgubiri bănești în suma stabilită prin expertiză.

Apelurile declarate de pârâții Primăria comunei Dobroteasa și D.G.F.P. Olt, în nume propriu și pentru Ministerul Economiei și Finanțelor, au fost respinse de Curtea de Apel Craiova prin decizia nr. 134 din 6 iunie 2003, care a reținut că în mod greșit instanța de fond a stabilit valoarea despăgubirilor cuvenite reclamantei, întrucât conform art. 40 din Legea nr. 10/2001 putea să stabilească doar valoarea de circulație a bunurilor pentru care s-a solicitat acordarea măsurilor reparatorii. Prin decizia nr. 9924 din 30 noiembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de reclamanta B.M. și de D.G.F.P. Olt, a casat hotărârile pronunțate și a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că instanțele nu au stabilit situația juridică a bunurilor solicitate nici la momentul preluării și nici la momentul notificării și, în raport de această împrejurare, dacă este posibilă restituirea în natură sau dacă se impune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent ori despăgubiri bănești. După rejudecare, Tribunalul Olt, secția civilă, prin sentința civilă nr. 808 din 12 septembrie 2006 a admis contestația și a obligat pârâta să emită dispoziție motivată conform dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. Prin aceeași sentință, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor și a respins contestația față de această pârâtă.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că bunurile nu mai existau la data notificării fiind demolate, astfel că în raport de dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, pârâta Primăria comunei Dobroteasa urmează să emită o nouă dispoziție prin care să propună măsurile reparatorii prevăzute de această lege. Soluția a fost menținută de Curtea de Apel Craiova care, prin decizia nr. 944 din 6 decembrie 2006 a respins apelul declarat de reclamantă. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta B.M. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia civilă nr. 3837 din 11 mai 2007, a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel.

Pentru pronunțarea acestei soluții, instanța supremă a constatat faptul că instanța de apel nu a respectat indicațiile deciziei de casare, încălcând astfel dispozițiile art. 315 C. proc. civ. Astfel, instanța nu s-a pronunțat asupra măsurilor reparatorii prin echivalent ce se cuvin reclamantei, respectiv dreptul la despăgubiri, în cazul imposibilității restituirii în natură, întinderea acestor despăgubiri și modalitatea de acordare. După rejudecare, Curtea de Apel Craiova, secția civilă, prin decizia nr. 117 din 19 martie 2008, a admis apelul reclamantei, a modificat sentința apelată în sensul că a admis acțiunea, a anulat dispoziția contestată și a constatat că reclamanta este îndreptățită la despăgubiri în cuantum de 255.221 lei.

Prin aceeași hotărâre s-a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea cererii privind restituirea terenului aferent construcțiilor. Împotriva deciziei Curții de Apel Craiova, a declarat recurs pârâta D.G.F.P. Olt pentru Ministerul Economiei și Finanțelor care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. critică decizia recurată arătând, pe de o parte că instanța nu avea dreptul să stabilească cuantumul despăgubirilor în raport de dispozițiile Legii nr. 247/2005, care sunt de imediată aplicare.

Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: Prin art. 16 alin. (1) și (2) din Legea nr. 247/2005 (titlul VII), privind regimul stabilirii plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, legiuitorul face distincție între notificările deja soluționate la data intrării în vigoare a legii prin consemnarea unor sume ce urmează a se acorda ca despăgubire, ipoteză a alin. (1) al textului, și cele care nu au fost soluționate până la data respectivă și despre care se arată că vor fi predate secretariatului comisiei centrale însoțite de dispozițiile entităților învestite cu soluționarea notificărilor, conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, ipoteză a alin. (2) al art. 16. Or, în speță, notificarea reclamanților a fost soluționată anterior intrării în vigoare a legii, însă dispoziția prin care aceasta a fost soluționată nu a rămas definitivă, fiind atacată în instanță astfel încât ceea ce urmează a se preda secretariatului comisiei centrale este dispoziția definitivă, emisă în baza hotărârii judecătorești.

Prin urmare, în cauză sunt aplicabile prevederile alin. (1) al art. 16, în sensul că și instanța de judecată poate stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite beneficiarului legii de reparații, reprezentând valoarea de circulație a bunurilor, orice altă interpretare a textului echivalând cu denegare de dreptate (sancționată de prevederile art. 3 C. civ.) și cu limitarea dreptului de acces la instanță, garantat de prevederile art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului. A trimite reclamanții după parcurgerea unei proceduri judiciare să urmeze o altă etapă administrativă cu posibilitatea de a urma o nouă etapă judiciară constituie o ingerință în dreptul reclamanților de a primi despăgubirea, recunoscut de Legea nr. 10/2001 și incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

De altfel, în acest sens s-a statuat și prin decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care se arată că deciziile sau dispozițiile care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare Legii nr. 247/2005, ca urmare a atacării lor cu contestație, ca și cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanțelor judecătorești, sub aspectul legalității și temeiniciei, atât timp cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24 (art. 26) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.

A da o altă interpretare dispozițiilor art. 16 alin. (1) și (2) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 ar însemna să se contravină prevederilor art. 3 C. civ., potrivit cărora judecătorului nu îi este îngăduit să refuze a judeca, precum și dreptului de acces liber la justiție reglementat prin art. 21 din Constituție, republicată, și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Pentru considerentele ce preced, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de pârâta D.G.F.P. Olt pentru Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva deciziei nr. 117 din 19 martie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 noiembrie 2008. 6