ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3837/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Olt sub nr. 6681/CIV/2002, reclamanta B.M. a chemat în judecată pe

pârâta Primăria comunei Dobroteasa, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin

care să se dispună anularea dispoziției nr. 149 din 15 iulie 2002 emisă de

către pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 38 din 22

ianuarie 2003 pronunțată de Tribunalul Olt, secția civilă, s-a admis

contestația, s-a anulat dispoziția și s-a constatat că reclamanta are dreptul

la 1.069.592.000 lei despăgubiri prin echivalent bănesc, corespunzătoare

valorii imobilelor preluate de stat fără titlu valabil.

Apelurile declarate de pârâții

Primăria comunei Dobroteasa și D.G.F.P. Olt în nume propriu și pentru Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice au fost admise prin decizia nr. 134

din 6 iunie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția civilă.

S-a modificat sentința primei

instanțe în sensul că s-a admis acțiunea și s-a constatat valoarea de

circulație a imobilului la suma de 1.069.592.000 lei, la care se vor stabili

măsuri reparatorii prin echivalent.

Prin decizia nr. 9924 din 30

noiembrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, s-au admis recursurile declarate de reclamantă

și pârâta D.G.F.P. Olt, în numele și pentru Ministerul Finanțelor Publice. S-au

casat decizia și sentința și s-a trimis cauza pentru rejudecare la același

tribunal.

În decizia de recurs s-au reținut

următoarele:

Prin cererea dedusă judecății,

reclamanta a investit tribunalul cu soluționarea unor cereri în procedura Legii

nr. 10/2001 iar în acest cadru procesual instanțele aveau obligația de a

stabili calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei, în sensul art. 3 din

Legea nr. 10/2001 și caracterul abuziv al preluării bunurilor, în sensul art. 2

din același act normativ.

Totodată, funcție de situația

juridică actuală a bunurilor, instanțele aveau de stabilit dacă restituirea în

natură a acestora mai este posibilă (fapt ce presupune existența acestor bunuri

la momentul notificării) sau dacă se impune acordarea de măsuri reparatorii

prin echivalent sau despăgubiri bănești, în ambele situații, judecata trebuind

să se realizeze în contradictoriu cu entitățile deținătoare sau cu persoanele

juridice în sarcina cărora au fost instituite obligații în procedura Legii nr.

10/2001.

Din probatoriul administrat în cauză

nu rezultă dacă construcțiile în litigiu există, care este situația juridică a

acestora și a terenurilor pe care sunt edificate, respectiv dacă acestea se

regăsesc sau nu amplasate pe terenul retrocedat reclamantei în procedura Legii

nr. 18/1991, teren care a făcut obiectul judecății finalizate prin sentința

civilă nr. 307 din 16 septembrie 1996 a Tribunalului Olt sau se identifică cu

bunurile care au făcut obiectul procesului finalizat prin sentința civilă nr.

277 din 14 ianuarie 1994 a Judecătoriei Slatina.

În măsura în care bunurile mai

există, instanțele vor stabili unitatea deținătoare și, în raport de

distincțiile impuse prin Legea nr. 10/2001 și limitele investirii prin notificare

și cadrul procesual stabilit se va dispune cu privire la cererea reclamantei.

Prin sentința civilă nr. 808 din 12

septembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Olt s-a admis contestația. A fost

obligată pârâta Primăria Dobroteasa să emită dispoziție motivată conform art.

24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005. S-a

respins contestația față de Ministerul Finanțelor Publice constând în lipsa

calității procesuale pasive.

Prin decizia nr. 944 din 6 decembrie

2006 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția civilă, s-a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe.

În motivarea deciziei de apel s-au

reținut următoarele:

După modificarea Legii nr. 10/2001

prin Legea nr. 247/2005 (Titlul VII, cap. II, V și urm.), ale cărui dispoziții

sunt de imediată aplicare, instanța nu mai are competența de a stabili și

individualiza cuantumul și natura despăgubirilor, a măsurilor reparatorii,

întinderea lor sau modalitatea de acordare a acestora, această competență

revenind organismelor înființate potrivit Legii nr. 247/2005 Titlul VII cap. V.

Instanța are competența, în cazurile

începute în temeiul Legii nr. 10/2001 nemodificată și aflate pe rolul instanței

la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, de a stabili calitatea de

persoană îndreptățită, de a analiza dreptul de proprietate și dacă ea este sau

nu persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Restul prerogativelor în domeniul

individualizării, al cuantumului, al întinderii măsurilor reparatorii și al

modalității de acordare, intră în competența comisiilor înființate potrivit

Legii nr. 247/2005.

Împotriva deciziei de apel a

declarat recurs reclamanta, în motivarea căreia a arătat că nu s-au respectat

dispozițiile deciziei de casare în sensul de a se arăta ce despăgubiri i se

cuvin.

Analizând decizia de apel, Înalta

Curte constată că recursul este fondat, pentru motivele care vor fi arătate în

continuare.

Instanța de apel a motivat decizia

în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005,

arătând care sunt limitele în care intervine competența instanței.

La soluționarea cauzei nu s-au avut

în vedere dispozițiile din decizia de recurs pronunțată în cauză prin care s-a

instituit obligația pentru instanță, ca, la rejudecarea cauzei să se pronunțe

asupra măsurilor reparatorii prin echivalent, făcând o distincție a acestora,

în cazul în care nu este posibilă restituirea în natură.

S-a omis totodată că decizia de casare

a fost pronunțată la data de 30 noiembrie 2005, după modificarea Legii nr.

10/2001, prin Legea nr. 10/2001.

Față de decizia de recurs, în lumina

art. 315 C. proc. civ., instanța era obligată să stabilească dreptul la

despăgubiri prin echivalent al reclamantei (în cazul imposibilității

restituirii în natură), întinderea acestora și modalitatea de acordare.

De altfel, din interpretarea

dispozițiilor art. 16 alin. (1) și (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005

rezultă că normele pe care le prevede sunt aplicabile dispozițiilor/deciziilor

emise după intrarea legii noii în vigoare, precum și celor care au fost emise

anterior dar nu erau contestate în fața instanței la data intrării acesteia în

vigoare.

Prin urmare, apreciind că recursul

este fondat din perspectiva art. 305 C. proc. civ., Înalta Curte urmează ca

făcând aplicarea și a art. 312 alin. (5) C. proc. civ., să dispună casarea

deciziei și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de reclamanta B.M. împotriva deciziei nr. 944 din 6 decembrie

2006 a Curții de Apel Craiova, secția civilă.

Casează decizia.

Trimite cauza pentru rejudecare la

aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 mai 2007.