ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2645/2012

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei. Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 79 din 13 mai 2011, Curtea de Apel Bacău – secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată, astfel cum a fost precizată de reclamantul I.Ș., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, și a obligat această autoritate să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire până la concurența sumei de 28.607 lei RON, privind imobilul situat în comuna Verguleasa, județul Olt, pentru care s-a emis dispoziția Primarului comunei Verguleasa, din 12 februarie 2006, precum și la plata către reclamant a sumei de 500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: În baza dispoziției nr. 33/2006 emisă de Primarul comunei Verguleasa, județul Olt, a fost întocmit dosarul de despăgubire. În cadrul procedurii de evaluare a fost întocmit un raport de către evaluatorul P.M., care a stabilit că valoarea imobilului este de 28.607 lei. Tot în această etapă, reclamantul a înțeles să formuleze contestație împotriva dispoziției nr. 33 din 12 februarie 2006, înregistrată pe rolul Tribunalului Olt la data de 14 aprilie 2006, însă, prin sentința civilă nr. 846 din 03 septembrie 2007 pronunțată în dosarul nr. 1310/104/2006, instanța a constatat perimată acțiunea, soluție devenită irevocabilă prin decizia nr. 1198 din 06 noiembrie 2007 a Curții de Apel Craiova.

S-a invocat în cauză că, urmare a contestării în instanță a dispoziției nr. 33/2006, procedura administrativă a fost suspendată, în raport de prevederile pct. 16.5 din H.G. nr. 1095/2005. Însă, odată predată Comisiei Centrale, dispoziția nr. 33/2006 a intrat în procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor și niciunde în Legea nr. 247/2005 – Titlul VII, cât și în Normele Metodologice de aplicare aprobate prin H.G. nr. 1095/2005 nu este reglementat incidentul procedural al suspendării. Oricum textul la care s-a făcut trimitere – pct. 16.5 din Norme, ca temei al lăsării în nelucrare a dosarului, se referă la procedura de predare a dispozițiilor către Comisia Centrală, iar nu la procedura propriu-zisă de acordare a despăgubirilor.

După primirea dosarelor, pe baza situației juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor în ceea ce privește verificarea legalității respingerii cererii de restituire în natură. Din această perspectivă, prima instanță a apreciat că ar trebui ca în această etapă demersul ulterior al reclamantului de a formula contestație potrivit Legii nr. 10/2001 împotriva dispoziției nr. 33/2006 să nu mai prezinte relevanță juridică nemaipunând în discuție respectarea termenului de contestație. Chiar și în acest context al existenței unui litigiu pendinte referitor la dispoziția nr. 33/2006 ce formează obiectul dosarului de despăgubire nr. 9015/2006 al Comisiei Centrale, s-a indicat că soluția pronunțată de instanță a devenit irevocabilă la data de 06 iunie 2007, moment de la care procedura ar fi trebuit continuată, iar nu reluată prin întocmirea unui nou raport de evaluare.

Aceasta, întrucât atât Legea nr. 247/2005, cât și H.G. nr. 1095/2005 stabilesc situațiile în care Comisia Centrală poate decide efectuarea unei noi expertize (pct. 16.13, art. 16 alin. (7)), între care nu se regăsește și situația relevată de pârâtă. Astfel, de la data rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 846/2007 – la 06 noiembrie 2007 și până la întocmirea noului raport de evaluare la data de 28 octombrie 2010 s-a scurs un interval de 3 ani, perioadă care nu poate fi reținută ca fiind o tergiversare nejustificată din partea reclamantului cu privire la procedura de despăgubire.

Mai mult, s-a arătat că raportul de evaluare (filele 7 și urm. dosar Tribunalul Olt), a fost întocmit la data 26 aprilie 2007 în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 247/2005 și cu Standardele Internaționale de Evaluare, deci cu numai 7 luni anterior soluției irevocabile a instanței, iar dacă procedura ar fi fost continuată imediat acestui moment, s-ar fi evitat modificarea condițiilor pieței imobiliare. Soluționarea într-un termen rezonabil reprezintă o componentă esențială a dreptului la un proces echitabil și trebuie să constituie o garanție a părții implicate într-un litigiu, indiferent de faza de desfășurare a acestuia.

Faptul că prin Legea nr. 247/2005 legiuitorul nu a înțeles să stabilească un termen anume pentru finalizarea procedurii administrative și de emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubire, nu poate constitui o justificare pentru autoritatea pârâtă să tergiverseze nepermis soluționarea cererii reclamantului, în condițiile în care de la data întocmirii raportului de evaluare au trecut mai bine de 3 ani. În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată solicitate de către reclamant, reprezentând cheltuieli de transport, cu mențiunea că nu poate fi reținută incidența dispozițiilor art. 275 C. proc. civ., cum a solicitat pârâtul prin întâmpinare, pentru a fi exonerată de la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere poziția procesuală exprimată de aceasta și argumentele invocate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

2. Cererea de recurs Împotriva acestei soluții, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs autoritatea - pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (C.C.S.D.) înfățișând, în esență, următoarele critici față de hotărârea primei instanțe: - în mod nelegal s-a dispus obligarea autorității pârâte la emiterea deciziei conform primului raport de evaluare întocmit în cauză, respectiv pentru suma de 28.607 RON, în condițiile în care, în momentul în care procedura administrativă era aproape finalizată, chiar reclamantul a contestat Dispoziția nr. 33/2006 ce stabilea măsurile reparatorii și în baza căreia a fost trimis dosarul nr. 9015/CC la evaluare; - în mod greșit s-a apreciat că nu este reglementat incidentul procedural al suspendării, aceasta rezultând din interpretarea logică și rațională a prevederilor cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005; - instanța nu a luat în considerare împrejurarea că raportul de evaluare întocmit în anul 2007 nu mai corespunde Standardelor Internaționale de Evaluare, neputându-se reține vreo culpă Comisiei Centrale, după cum nici împrejurarea că noul raport de evaluare, efectuat tocmai pentru că reclamantul a contestat din proprie inițiativă Dispoziția nr. 33/2006, indică o valoare mai mică, nu prezintă relevanță în cauză; - în fine, în mod greșit s-au acordat cheltuielile de judecată în sumă de 500 lei,

onorariul apărătorului fiind prea mare față de munca depusă astfel că se impunea aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. 3. Soluția și considerentele instanței de control judiciar Recursul nu este fondat. Intimatul – reclamant a supus controlului instanței de contencios administrativ refuzul autorității recurente de a-i emite decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru suma de 28.607 lei, conform primului raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat desemnat de comisie, în condițiile avizării și aprobării celui de-al doilea raport de evaluare, din care a rezultat suma de 7700 RON, la 28 octombrie 2010. Contrar celor susținute de recurentă și în acord cu argumentația primei instanțe, Înalta Curte constată că în mod legal a fost admisă acțiunea, astfel cum a fost precizată, a reclamantului – intimat.

Este adevărat că din proprie inițiativă, reclamantul, ulterior transmiterii și predării Dispoziției nr. 33 din 12 februarie 2006 emisă de Primarul Comunei Verguleasa Comisiei Centrale, a înțeles să formuleze, pe cale judecătorească o contestație împotriva acestei decizii (înregistrată la 14 aprilie 2006 pe rolul Tribunalului Olt). Însă, cum bine a reținut și prima instanță, o atare împrejurare nu era de natură să atragă suspendarea procedurii administrative, ce se derulează în temeiul prevederilor cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în condițiile în care nici în cuprinsul art. 16.5 din H.G. nr. 1095/2005 și nici într-o altă prevedere un astfel de incident procedural nu este expres reglementat.

Așa fiind, susținerea recurentei în sensul că interpretarea logico-rațională a prevederilor sus-citate ar conduce și ar impune concluzia în sensul acceptării posibilității suspendării procedurii deja demarate nu poate fi primită, neavând suport legal. Mai mult, o atare interpretare contravine chiar spiritului reglementării și principiilor generale cristalizate în jurisprudența C.E.D.O. , cu referire directă la respectarea termenului rezonabil, în mod constant aplicat și în jurisprudența Î.C.C.J. în această materie.

Și aceasta cu atât mai mult cu cât situația de fapt, concretă, din cauză, demonstrează că recurenta, chiar acceptându-i inactivitatea în contextul existenței unui litigiu pendinte vizând Dispoziția nr. 33/2006, de la data rămânerii irevocabile a sentinței civile de constatare a perimării acțiunii (sentința civilă nr. 846 din 3 septembrie 2009) la 6 noiembrie 2007 (Decizia nr. 1198 din 6 noiembrie 2007 a Curții de Apel Craiova), a lăsat să treacă un interval de timp de 3 ani până la dispunerea întocmirii unui nou raport de evaluare (la data de 28 octombrie 2010) în loc să continue procedura administrativă deja demarată, în cursul căreia se realizase deja, la 26 aprilie 2007 o evaluare, de către un evaluator autorizat, raportul fiind întocmit, așa cum se menționează în chiar cuprinsul său, în conformitate cu Standardele Internaționale de Evaluare - (filele 6-13 – dosar nr. 2677/104/2010).

Reținând așadar netemeinicia criticilor recurentei și sub acest aspect, Înalta Curte reafirmă corecta aplicare și interpretare a prevederilor legale incidente de către prima instanță, în sensul că prevederile din H.G. nr. 1095/2005 stabilesc expres și limitativ situațiile în care se poate decide efectuarea unei noi expertize, între care nu se regăsește însă situația înfățișată în cauză. Reținând argumentația completă, omogenă și coerentă a hotărârii primei instanțe, de natură a demonstra netemeinicia susținerilor autorității recurente, Înalta Curte arată că nu pot fi primite nici criticile vizând neaplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., față de valoarea evident rezonabilă a cheltuielilor de judecată (respectiv onorariului de avocat) efectuate în cauză și legal acordate, nefiind incidente prevederile art. 275 C. proc.

civ., cum bine s-a reținut în cuprinsul considerentelor mai sus rezumate. Față de toate cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., se va respinge așadar ca nefondat prezentul recurs, cu consecința menținerii soluției legale și temeinice a primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva sentinței nr. 79 din 13 mai 2011 a Curții de Apel Bacău – secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2012.