ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2645/2012

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

cauzei. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 79

din 13 mai 2011, Curtea de Apel Bacău – secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată, astfel cum a fost

precizată de reclamantul I.Ș., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, și a obligat această autoritate să

emită decizia reprezentând titlul de despăgubire până la concurența sumei de

28.607 lei RON, privind imobilul situat în comuna Verguleasa, județul Olt,

pentru care s-a emis dispoziția Primarului comunei Verguleasa, din 12 februarie

2006, precum și la plata către reclamant a sumei de 500 lei, reprezentând

cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

În baza dispoziției nr.

33/2006 emisă de Primarul comunei Verguleasa, județul Olt, a fost întocmit

dosarul de despăgubire. În cadrul procedurii de evaluare a fost întocmit un

raport de către evaluatorul P.M., care a stabilit că valoarea imobilului este

de 28.607 lei. Tot în această etapă, reclamantul a înțeles să formuleze

contestație împotriva dispoziției nr. 33 din 12 februarie 2006, înregistrată pe

rolul Tribunalului Olt la data de 14 aprilie 2006, însă, prin sentința civilă nr.

846 din 03 septembrie 2007 pronunțată în dosarul nr. 1310/104/2006, instanța a

constatat perimată acțiunea, soluție devenită irevocabilă prin decizia nr. 1198

din 06 noiembrie 2007 a Curții de Apel Craiova.

S-a invocat în cauză

că, urmare a contestării în instanță a dispoziției nr. 33/2006, procedura

administrativă a fost suspendată, în raport de prevederile pct. 16.5 din H.G. nr.

1095/2005.

Însă, odată predată

Comisiei Centrale, dispoziția nr. 33/2006 a intrat în procedura administrativă

pentru acordarea despăgubirilor și niciunde în Legea nr. 247/2005 – Titlul VII,

cât și în Normele Metodologice de aplicare aprobate prin H.G. nr. 1095/2005 nu

este reglementat incidentul procedural al suspendării.

Oricum textul la care

s-a făcut trimitere – pct. 16.5 din Norme, ca temei al lăsării în nelucrare a

dosarului, se referă la procedura de predare a dispozițiilor către Comisia

Centrală, iar nu la procedura propriu-zisă de acordare a despăgubirilor.

După primirea

dosarelor, pe baza situației juridice a imobilului pentru care s-a propus

acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la

analizarea dosarelor în ceea ce privește verificarea legalității respingerii

cererii de restituire în natură.

Din această

perspectivă, prima instanță a apreciat că ar trebui ca în această etapă

demersul ulterior al reclamantului de a formula contestație potrivit Legii nr. 10/2001

împotriva dispoziției nr. 33/2006 să nu mai prezinte relevanță juridică

nemaipunând în discuție respectarea termenului de contestație.

Chiar și în acest

context al existenței unui litigiu pendinte referitor la dispoziția nr. 33/2006

ce formează obiectul dosarului de despăgubire nr. 9015/2006 al Comisiei

Centrale, s-a indicat că soluția pronunțată de instanță a devenit irevocabilă

la data de 06 iunie 2007, moment de la care procedura ar fi trebuit continuată,

iar nu reluată prin întocmirea unui nou raport de evaluare.

Aceasta, întrucât

atât Legea nr. 247/2005, cât și H.G. nr. 1095/2005 stabilesc situațiile în care

Comisia Centrală poate decide efectuarea unei noi expertize (pct. 16.13, art. 16

alin. (7)), între care nu se regăsește și situația relevată de pârâtă.

Astfel, de la data

rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 846/2007 – la 06 noiembrie 2007 și

până la întocmirea noului raport de evaluare la data de 28 octombrie 2010 s-a

scurs un interval de 3 ani, perioadă care nu poate fi reținută ca fiind o

tergiversare nejustificată din partea reclamantului cu privire la procedura de

despăgubire.

Mai mult, s-a arătat

că raportul de evaluare (filele 7 și urm. dosar Tribunalul Olt), a fost

întocmit la data 26 aprilie 2007 în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 247/2005

și cu Standardele Internaționale de Evaluare, deci cu numai 7 luni anterior

soluției irevocabile a instanței, iar dacă procedura ar fi fost continuată

imediat acestui moment, s-ar fi evitat modificarea condițiilor pieței

imobiliare.

Soluționarea într-un

termen rezonabil reprezintă o componentă esențială a dreptului la un proces

echitabil și trebuie să constituie o garanție a părții implicate într-un

litigiu, indiferent de faza de desfășurare a acestuia.

Faptul că prin Legea nr.

247/2005 legiuitorul nu a înțeles să stabilească un termen anume pentru

finalizarea procedurii administrative și de emitere a deciziei reprezentând titlul

de despăgubire, nu poate constitui o justificare pentru autoritatea pârâtă să

tergiverseze nepermis soluționarea cererii reclamantului, în condițiile în care

de la data întocmirii raportului de evaluare au trecut mai bine de 3 ani.

În temeiul dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ. a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de

judecată solicitate de către reclamant, reprezentând cheltuieli de transport,

cu mențiunea că nu poate fi reținută incidența dispozițiilor art. 275 C. proc.

civ., cum a solicitat pârâtul prin întâmpinare, pentru a fi exonerată de la

plata cheltuielilor de judecată, având în vedere poziția procesuală exprimată

de aceasta și argumentele invocate în sensul respingerii acțiunii ca

neîntemeiată.

Împotriva

acestei soluții, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs autoritatea

- pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (C.C.S.D.)

înfățișând, în esență, următoarele critici față de hotărârea primei instanțe:

-

în mod nelegal s-a dispus obligarea autorității pârâte la emiterea deciziei conform

primului raport de evaluare întocmit în cauză, respectiv pentru suma de 28.607

RON, în condițiile în care, în momentul în care procedura administrativă era aproape

finalizată, chiar reclamantul a contestat Dispoziția nr. 33/2006 ce stabilea măsurile

reparatorii și în baza căreia a fost trimis dosarul nr. 9015/CC la evaluare;

-

în mod greșit s-a apreciat că nu este reglementat incidentul procedural al

suspendării, aceasta rezultând din interpretarea logică și rațională a

prevederilor cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005;

-

instanța nu a luat în considerare împrejurarea că raportul de evaluare întocmit

în anul 2007 nu mai corespunde Standardelor Internaționale de Evaluare,

neputându-se reține vreo culpă Comisiei Centrale, după cum nici împrejurarea că

noul raport de evaluare, efectuat tocmai pentru că reclamantul a contestat din

proprie inițiativă Dispoziția nr. 33/2006, indică o valoare mai mică, nu

prezintă relevanță în cauză;

-

în fine, în mod greșit s-au acordat cheltuielile de judecată în sumă de 500

lei, onorariul apărătorului fiind prea mare față de munca depusă astfel că se

impunea aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

3.

Soluția și considerentele instanței de control judiciar

Recursul

nu este fondat.

Intimatul

– reclamant a supus controlului instanței de contencios administrativ refuzul autorității

recurente de a-i emite decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru suma de

28.607 lei, conform primului raport de evaluare întocmit de un evaluator

autorizat desemnat de comisie, în condițiile avizării și aprobării celui de-al

doilea raport de evaluare, din care a rezultat suma de 7700 RON, la 28

octombrie 2010.

Contrar

celor susținute de recurentă și în acord cu argumentația primei instanțe,

Înalta Curte constată că în mod legal a fost admisă acțiunea, astfel cum a fost

precizată, a reclamantului – intimat.

Este

adevărat că din proprie inițiativă, reclamantul, ulterior transmiterii și

predării Dispoziției nr. 33 din 12 februarie 2006 emisă de Primarul Comunei

Verguleasa Comisiei Centrale, a înțeles să formuleze, pe cale judecătorească o

contestație împotriva acestei decizii (înregistrată la 14 aprilie 2006 pe rolul

Tribunalului Olt).

Însă,

cum bine a reținut și prima instanță, o atare împrejurare nu era de natură să

atragă suspendarea procedurii administrative, ce se derulează în temeiul

prevederilor cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în condițiile în

care nici în cuprinsul art. 16.5 din H.G. nr. 1095/2005 și nici într-o altă prevedere

un astfel de incident procedural nu este expres reglementat.

Așa

fiind, susținerea recurentei în sensul că interpretarea logico-rațională a

prevederilor sus-citate ar conduce și ar impune concluzia în sensul acceptării

posibilității suspendării procedurii deja demarate nu poate fi primită, neavând

suport legal.

Mai mult, o atare

interpretare contravine chiar spiritului reglementării și principiilor generale

cristalizate în jurisprudența

C.E.D.O.

, cu referire directă la respectarea termenului

rezonabil, în mod constant aplicat și în jurisprudența Î.C.C.J. în această

materie. Și aceasta cu atât mai mult cu cât situația de fapt, concretă, din

cauză, demonstrează că recurenta, chiar acceptându-i inactivitatea în contextul

existenței unui litigiu pendinte vizând Dispoziția nr. 33/2006, de la data

rămânerii irevocabile a sentinței civile de constatare a perimării acțiunii

(sentința civilă nr. 846 din 3 septembrie 2009) la 6 noiembrie 2007 (Decizia nr.

1198 din 6 noiembrie 2007 a Curții de Apel Craiova), a lăsat să treacă un

interval de timp de 3 ani până la dispunerea întocmirii unui nou raport de

evaluare (la data de 28 octombrie 2010) în loc să continue procedura

administrativă deja demarată, în cursul căreia se realizase deja, la 26 aprilie

2007 o evaluare, de către un evaluator autorizat, raportul fiind întocmit, așa

cum se menționează în chiar cuprinsul său, în conformitate cu Standardele

Internaționale de Evaluare - (filele 6-13 – dosar nr. 2677/104/2010).

Reținând așadar

netemeinicia criticilor recurentei și sub acest aspect, Înalta Curte reafirmă

corecta aplicare și interpretare a prevederilor legale incidente de către prima

instanță, în sensul că prevederile din H.G. nr. 1095/2005 stabilesc expres și limitativ

situațiile în care se poate decide efectuarea unei noi expertize, între care nu

se regăsește însă situația înfățișată în cauză.

Reținând argumentația

completă, omogenă și coerentă a hotărârii primei instanțe, de natură a

demonstra netemeinicia susținerilor autorității recurente, Înalta Curte arată

că nu pot fi primite nici criticile vizând neaplicarea prevederilor art. 274 alin.

(3) C. proc. civ., față de valoarea evident rezonabilă a cheltuielilor de

judecată (respectiv onorariului de avocat) efectuate în cauză și legal

acordate, nefiind incidente prevederile art. 275 C. proc. civ., cum bine s-a

reținut în cuprinsul considerentelor mai sus rezumate.

Față de toate cele

mai sus arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., se va respinge așadar ca

nefondat prezentul recurs, cu consecința menținerii soluției legale și

temeinice a primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, împotriva sentinței nr. 79 din 13 mai 2011 a Curții de Apel Bacău – secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 mai 2012.