ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6239/2008

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin decizia nr. 364 din 25

noiembrie 2003, Guvernul României, A.P.P.S., a respins notificarea formulată de

D.R., în baza Legii nr. 10/2001, vizând restituirea în natură a imobilului,

construcție și teren în suprafață de 923 mp, situat în București, cu motivarea

că petenta nu a depus în termenul prevăzut de lege, acte care să facă dovada

calității sale de persoană îndreptățită.

La 6 ianuarie 2004, D.R. a contestat

această decizie solicitând instanței, în contradictoriu cu Statul Român și A.P.P.S.,

să oblige pârâții la restituirea în natură a imobilului în legătură cu care s-a

formulat notificarea, iar, în subsidiar, în situația când restituirea în natură

nu este posibilă, la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent,

corespunzător valorii nemișcătorului.

Contestația a fost înregistrată sub

nr. 277/2004 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă.

La 12 ianuarie 2004, D.R. a formulat

o cerere identică, înregistrată sub nr. 54/2004, pe rolul Tribunalului

București, secția a III-a civilă care, prin încheierea din 10 februarie 2004, a

admis excepția de litispendență și a trimis dosarul secției a V-a civilă, care

a fost mai întâi investită.

Prin sentința civilă nr. 410 din 20

martie 2007, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, pe cale de consecință respingând acțiunea formulată de reclamantă în

contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă.

A respins totodată, ca neîntemeiată

acțiunea formulată de reclamanta D.R., în contradictoriu cu R.A. A.P.P.S.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut că petenta nu a depus la dosar înscrisuri în dovedirea

dreptului de proprietate al autorului său și respectiv a calității sale de

persoană îndreptățită.

Astfel, se mai arată, înscrisurile depuse

la dosar nu valorează act translativ de proprietate atâta vreme cât nu este

individualizat cumpărătorul, lipsește semnătura acestuia precum și prețul

vânzării iar actul nu este datat.

Mai mult, așa cum rezultă din istoricul

de rol eliberat de Consiliul local al Sectorului 2 București, Direcția Venituri

Buget local, Serviciul Impunere Persoane fizice, imobilul a fost preluat în

proprietatea statului de la N.D., în baza Decretului nr. 111/1951.

Prin decizia nr. 568 din 18 septembrie

2007, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în esență cu aceeași

motivare, a respins ca nefondat apelul contestatoarei.

În cauză, a declarat recurs în termen legal,

contestatoarea D.R. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9

C. proc. civ., critică hotărârea dată în apel, după cum urmează:

- instanța a încălcat formele de

procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., nesocotind principiul fundamental al dreptului la apărare, prin aceasta

creându-i-se o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea

hotărârii;

- în mod greșit s-a reținut că nu a făcut

dovada dreptului de proprietate al autorului său asupra imobilului notificat,

în condițiile în care din înscrisurile depuse la dosar, rezultă fără echivoc că

actul de vânzare-cumpărare a fost valabil încheiat între D.N. și G.D., prin

simpla manifestare de voință;

- încheierea contractului a avut loc în

condițiile prevăzute de lege pentru absenți, transferul dreptului de

proprietate și al posesiei fiind amânat până la achitarea integrală a prețului,

fapt ce s-a consumat la data de 16 februarie 1950;

- trecerea imobilului în proprietate

de stat, prin Decretul nr. 111/1951, în baza sentinței nr. 486 din 23 ianuarie

1963, nu face decât dovada preluării abuzive a nemișcătorului, pe numele altei

persoane decât proprietarul.

Recursul se privește ca fondat,

urmând a fi admis, în limitele și pentru considerentele ce succed.

Este de necontestat că recurenta R.D.

este moștenitoarea lui D.G. în legătură cu care s-a pretins, atât prin notificare

cât și în cererea introductivă că ar fi dobândit proprietatea asupra imobilului

din București, urmare contractului încheiat prin corespondență la data de 3

noiembrie 1949, aspect particular care nu a fost judicios analizat de instanțe.

Astfel, încheierea contractului

între absenți este acceptată ca fiind valabilă atât în practica noastră

judiciară cât și în literatura de specialitate, invocându-se prin analogie

dispozițiile art. 1533 alin. (2) C. civ. cât și cele ale art. 35 și art. 38 C.

com.

Distanțarea în timp a ofertei și

acceptării, motivată de împrejurarea că ofertantul și acceptantul nu se află în

același loc în momentul manifestării voinței de a contracta, a născut

într-adevăr polemici în literatura juridică, practica statuând însă că simpla

primire de către ofertant a corespondenței expediată de către acceptant,

constituie o prezumție relativă că ofertantul a luat cunoștință de acceptare,

ceea ce marchează realizarea acordului asupra perfectării actului.

Ca atare, instanțele au neglijat a

examina unul din aspectele, invocat de altfel de contestatoare, care țin de

esența litigiului, respectiv momentul întâlnirii ofertei cu acceptarea, ca

element determinant pentru realizarea acordului de voință asupra încheierii

contractului vizând înstrăinarea imobilului în litigiu.

Or, din actele cauzei rezultă că

atât vânzătorul D.N., prin procurator D.C., cât și cumpărătorul G.D. și-au

manifestat voința în sensul transferului dreptului de proprietate asupra

imobilului din București transfer care, potrivit voinței părților urma a fi

perfectat la momentul achitării integrale a prețului, ceea ce, potrivit înscrisului

întocmit la 3 noiembrie 1949, depus în copie la dosar, s-ar fi realizat la 16

februarie 1950, când s-a plătit ultima rată (a se vedea f. 15-20, dos. nr.

54/2004 al Tribunalului București, secția a III-a civilă).

Nu în ultimul rând, momentul

realizării acordului de voință al părților trebuie raportat la jurisdicția

vremii care, la acea dată, nu impunea ca o condiție de validitate,

obligativitatea formei autentice a actelor vizând înstrăinarea imobilelor.

În rejudecare, instanța de apel

urmează a verifica însă autenticitatea înscrisurilor prezentate de

contestatoare, împrejurarea plății integrale a prețului, care ar fi trebuit să

marcheze, potrivit convenției părților, transferul dreptului de proprietate

precum și dacă, ulterior materializării acordului de voință dintre D.N.,

proprietarul de drept al imobilului și G.D., autorul celei în cauză, nu au mai

avut loc și alte înstrăinări succesive, eventual în aceeași modalitate.

Cât privește motivul de recurs

vizând încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de

art. 105 alin. (2) C. proc. civ., acesta nu poate fi primit, fiind nefondat.

Astfel, este adevărat că reclamanta

a solicitat instanței de apel prin cerere scrisă, formulată la 7 septembrie

2007, acordarea unui termen în vederea angajării unui apărător, cerere respinsă

de instanța de control judiciar, care a apreciat că aceasta nu este temeinic

motivată.

Acordarea amânărilor pentru lipsă de

apărare intră însă în atributul suveran de apreciere al instanței, aceasta

constituind, potrivit dispozițiilor art. 156 alin. (1) C. proc. civ., o simplă

facultate prevăzută de lege, iar nu o obligație.

În speță, respingând cererea

formulată de apelanta reclamantă, privind acordarea unui termen pentru lipsă de

apărare, instanța s-a conformat cerințelor alin. (2) al aceluiași text și a

dispus amânarea pronunțării, pentru a da posibilitate părților de a depune

concluzii scrise.

Așa fiind, în limitele arătate,

recursul urmează a se admite, cu consecința casării deciziei atacate și a

trimiterii cauzei spre rejudecare, aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite

recursul declarat de reclamanta D.R. împotriva deciziei nr. 568 din 18

septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează

decizia atacată și trimite cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 octombrie

2008.