ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6239/2008

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin decizia nr. 364 din 25 noiembrie 2003, Guvernul României, A.P.P.S., a respins notificarea formulată de D.R., în baza Legii nr. 10/2001, vizând restituirea în natură a imobilului, construcție și teren în suprafață de 923 mp, situat în București, cu motivarea că petenta nu a depus în termenul prevăzut de lege, acte care să facă dovada calității sale de persoană îndreptățită. La 6 ianuarie 2004, D.R. a contestat această decizie solicitând instanței, în contradictoriu cu Statul Român și A.P.P.S., să oblige pârâții la restituirea în natură a imobilului în legătură cu care s-a formulat notificarea, iar, în subsidiar, în situația când restituirea în natură nu este posibilă, la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, corespunzător valorii nemișcătorului.

Contestația a fost înregistrată sub nr. 277/2004 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă. La 12 ianuarie 2004, D.R. a formulat o cerere identică, înregistrată sub nr. 54/2004, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă care, prin încheierea din 10 februarie 2004, a admis excepția de litispendență și a trimis dosarul secției a V-a civilă, care a fost mai întâi investită. Prin sentința civilă nr. 410 din 20 martie 2007, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pe cale de consecință respingând acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins totodată, ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta D.R., în contradictoriu cu R.A. A.P.P.S. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că petenta nu a depus la dosar înscrisuri în dovedirea dreptului de proprietate al autorului său și respectiv a calității sale de persoană îndreptățită. Astfel, se mai arată, înscrisurile depuse la dosar nu valorează act translativ de proprietate atâta vreme cât nu este individualizat cumpărătorul, lipsește semnătura acestuia precum și prețul vânzării iar actul nu este datat. Mai mult, așa cum rezultă din istoricul de rol eliberat de Consiliul local al Sectorului 2 București, Direcția Venituri Buget local, Serviciul Impunere Persoane fizice, imobilul a fost preluat în proprietatea statului de la N.D., în baza Decretului nr. 111/1951.

Prin decizia nr. 568 din 18 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în esență cu aceeași motivare, a respins ca nefondat apelul contestatoarei. În cauză, a declarat recurs în termen legal, contestatoarea D.R. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., critică hotărârea dată în apel, după cum urmează: - instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nesocotind principiul fundamental al dreptului la apărare, prin aceasta creându-i-se o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii; - în mod greșit s-a reținut că nu a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului său asupra imobilului notificat, în condițiile în care din înscrisurile depuse la dosar, rezultă fără echivoc că actul de vânzare-cumpărare a fost valabil încheiat între D.N.

și G.D., prin simpla manifestare de voință; - încheierea contractului a avut loc în condițiile prevăzute de lege pentru absenți, transferul dreptului de proprietate și al posesiei fiind amânat până la achitarea integrală a prețului, fapt ce s-a consumat la data de 16 februarie 1950; - trecerea imobilului în proprietate de stat, prin Decretul nr. 111/1951, în baza sentinței nr. 486 din 23 ianuarie 1963, nu face decât dovada preluării abuzive a nemișcătorului, pe numele altei persoane decât proprietarul. Recursul se privește ca fondat, urmând a fi admis, în limitele și pentru considerentele ce succed. Este de necontestat că recurenta R.D. este moștenitoarea lui D.G. în legătură cu care s-a pretins, atât prin notificare cât și în cererea introductivă că ar fi dobândit proprietatea asupra imobilului din București, urmare contractului încheiat prin corespondență la data de 3 noiembrie 1949, aspect particular care nu a fost judicios analizat de instanțe.

Astfel, încheierea contractului între absenți este acceptată ca fiind valabilă atât în practica noastră judiciară cât și în literatura de specialitate, invocându-se prin analogie dispozițiile art. 1533 alin. (2) C. civ. cât și cele ale art. 35 și art. 38 C. com. Distanțarea în timp a ofertei și acceptării, motivată de împrejurarea că ofertantul și acceptantul nu se află în același loc în momentul manifestării voinței de a contracta, a născut într-adevăr polemici în literatura juridică, practica statuând însă că simpla primire de către ofertant a corespondenței expediată de către acceptant, constituie o prezumție relativă că ofertantul a luat cunoștință de acceptare, ceea ce marchează realizarea acordului asupra perfectării actului.

Ca atare, instanțele au neglijat a examina unul din aspectele, invocat de altfel de contestatoare, care țin de esența litigiului, respectiv momentul întâlnirii ofertei cu acceptarea, ca element determinant pentru realizarea acordului de voință asupra încheierii contractului vizând înstrăinarea imobilului în litigiu. Or, din actele cauzei rezultă că atât vânzătorul D.N., prin procurator D.C., cât și cumpărătorul G.D. și-au manifestat voința în sensul transferului dreptului de proprietate asupra imobilului din București transfer care, potrivit voinței părților urma a fi perfectat la momentul achitării integrale a prețului, ceea ce, potrivit înscrisului întocmit la 3 noiembrie 1949, depus în copie la dosar, s-ar fi realizat la 16 februarie 1950, când s-a plătit ultima rată (a se vedea f. 15-20, dos.

nr. 54/2004 al Tribunalului București, secția a III-a civilă). Nu în ultimul rând, momentul realizării acordului de voință al părților trebuie raportat la jurisdicția vremii care, la acea dată, nu impunea ca o condiție de validitate, obligativitatea formei autentice a actelor vizând înstrăinarea imobilelor. În rejudecare, instanța de apel urmează a verifica însă autenticitatea înscrisurilor prezentate de contestatoare, împrejurarea plății integrale a prețului, care ar fi trebuit să marcheze, potrivit convenției părților, transferul dreptului de proprietate precum și dacă, ulterior materializării acordului de voință dintre D.N., proprietarul de drept al imobilului și G.D., autorul celei în cauză, nu au mai avut loc și alte înstrăinări succesive, eventual în aceeași modalitate.

Cât privește motivul de recurs vizând încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., acesta nu poate fi primit, fiind nefondat. Astfel, este adevărat că reclamanta a solicitat instanței de apel prin cerere scrisă, formulată la 7 septembrie 2007, acordarea unui termen în vederea angajării unui apărător, cerere respinsă de instanța de control judiciar, care a apreciat că aceasta nu este temeinic motivată. Acordarea amânărilor pentru lipsă de apărare intră însă în atributul suveran de apreciere al instanței, aceasta constituind, potrivit dispozițiilor art. 156 alin. (1) C. proc. civ., o simplă facultate prevăzută de lege, iar nu o obligație.

În speță, respingând cererea formulată de apelanta reclamantă, privind acordarea unui termen pentru lipsă de apărare, instanța s-a conformat cerințelor alin. (2) al aceluiași text și a dispus amânarea pronunțării, pentru a da posibilitate părților de a depune concluzii scrise. Așa fiind, în limitele arătate, recursul urmează a se admite, cu consecința casării deciziei atacate și a trimiterii cauzei spre rejudecare, aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul declarat de reclamanta D.R. împotriva deciziei nr. 568 din 18 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 octombrie 2008.