ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6012/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6012/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin cererea formulată la data de 6

ianuarie 2004 și înregistrată la Tribunalul București, secția a V-a civilă, sub

nr. 25/2004, reclamanta D.R. a chemat în judecată Statul Român prin

Ministerul Finanțelor și Administrația

Patrimoniului Protocolului de

Stat R.A., solicitând instanței ca, prin

hotărârea ce o va pronunța, să anuleze Decizia nr. 364 din 25 noiembrie 2003

emisă de Guvernul României - A.P.P.S. - R.A., prin care s-a respins notificarea

reclamantei formulată în baza Legii nr. 10/2001, cu privire la imobilul din București,

str. Jean Louis Calderon nr. 46, sector 2 (fostă succesiv str. Alexandru Sahia,

str. Polonă, str. Gogu Cantacuzino) și să dispună, în principal, obligarea

pârâților la restituirea în natură a

imobilului,

iar în subsidiar, obligarea pârâților la acordarea de măsuri

reparatorii

prin echivalent.

Prin

încheierea din ședința publică de la 10 februarie 2004, pronunțată de

Tribunalul București, secția a III - a civilă, în Dosarul nr. 54/2004, în

temeiul art. 163 C. proc. civ., a fost admisă excepția de litispendență și s-a

reunit Dosarul nr. 54/2004 la Dosarul nr. 25/2004 despre al cărui conținut s-a

făcut vorbire.

Prin

sentința civilă nr. 410 din 20 martie 2007, pronunțată de Tribunalul București,

secția a V-a civilă, a

fost

admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, a fost respinsă acțiunea formulată în

contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane tară

calitate procesuală pasivă și a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea

formulată de reclamantă în contradictoriu cu Regia Autonomă Administrația

Patrimoniului Protocolului de Stat.

În motivarea acestei sentințe s-a reținut că Statul Român

nu are

calitate

procesuală față de obiectul acțiunii și anume, anularea deciziei emise de către

cel de-al doilea pârât.

În opinia primei instanțe, corespondența dintre numitul G.D.

și D.N. nu constituie convenție de

vânzare - cumpărare, o astfel de valoare neavând-o nici actul intitulat „contract

de vânzare - cumpărare

”

, deoarece nu cuprinde persoana

cumpărătorului, prețul vânzării, data încheierii și semnătura cumpărătorului.

In plus, tribunalul a observat că imobilul a trecut în proprietatea statului de

la numitul Negulescu Dan, în baza unei sentinței civile din anul 1963 și în baza

deciziei Sfatului Popular al Raionului 1 Mai din 8 august 1963.

Prin decizia

civilă nr. 568 din 18 septembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă,

în

Dosarul nr. 277/3/2004, a fost respins, ca nefundat, apelul declarat de apelanta

- reclamantă.

Instanța de

apel a reținut că apelanta contestatoare nu a făcut dovada dreptului de

proprietate al autorului său asupra imobilului

revendicat. De asemenea, a reținut ca fiind corectă aprecierea primei

instanțe,

conform cu care corespondența dintre autorul apelantei și D.N. nu poate

constitui o convenție de vânzare.

Înscrisul

intitulat „convenție de vânzare cumpărare” nu are, în opinia instanței de apel,

valoarea unui contract, deoarece nu cuprinde prețul bunului și semnătura

cumpărătorului.

Aceste înscrisuri ar fi putut avea valoare probatorie

dacă s-ar fi

pus problema

aplicării dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 și

s-ar fi stabilit existența și întinderea

dreptului de proprietate, ca fiind

cea recunoscută în actul normativ sau

de autoritate, prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în

executare măsura preluării abuzive. în speță, Curtea a constatat că imobilul a

trecut în proprietatea statului în baza unei sentințe civile de la numitul D.N.

și nu de la G.D.

Totodată,

instanța de apel a constatat că prima instanță a admis în mod corect excepția

lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Prin

decizia nr. 6239 din 24 octombrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în Dosarul nr. 277/3/2004,

a

fost admis recursul declarat de reclamanta D.R. împotriva deciziei civile nr. 568/2007,

a fost casată decizia atacată și a fost trimisă cauza pentru rejudecare la

aceeași Curte de apel.

În

motivarea deciziei de casare, s-a arătat că este de necontestat faptul că

recurenta R.D. este moștenitoarea lui D.G. în legătură cu care s-a pretins,

atât prin notificare cât și prin cererea introductivă, că ar fi dobândit

proprietatea asupra imobilului din București, str. Jean Louis Calderon, sector

2, urmare a contractului încheiat prin corespondență la data de 3 noiembrie

1949, aspect particular care nu a fost judicios analizat de instanțele

anterioare.

Astfel,

încheierea contractului între absenți este acceptată ca fiind valabilă, atât în

practica judiciară, cât și în literatura de specialitate, invocându-se prin

analogie dispozițiile art. 1533 alin. (2) C. civ., cât și cele ale art. 35 și

38 C. com.

Distanțarea

în timp a ofertei și acceptării, motivată de împrejurarea că ofertantul și

acceptantul nu se află în același loc în momentul manifestării voinței de a

contracta, a născut într-adevăr polemici în literatura juridică, practica

statuând însă, că simpla primire de către ofertant a corespondenței expediată

de către acceptant, constituie o prezumție relativă că ofertantul a luat

cunoștință de acceptare, ceea ce marchează realizarea acordului asupra

perfectării actului.

Ca atare,

înalta Curte a constatat că instanțele au neglijat a examina unul din aspectele

- invocate de altfel de contestatoare - care țin de esența litigiului,

respectiv momentul întâlnirii ofertei cu acceptarea, ca element determinant

pentru realizarea acordului de voință asupra încheierii contractului vizând

înstrăinarea imobilului în litigiu.

Or, din

actele cauzei, rezultă că atât vânzătorul D.N., prin procurator D.C., cât și

cumpărătorul G.D. și-au manifestat voința în sensul transferului dreptului de

proprietate asupra imobilului din București, str. Jean Louis Calderon (fostă

Gogu Cantacuzino), transfer care, potrivit voinței părților urma a fi perfectat

la momentul achitării integrale a prețului, ceea ce, potrivit înscrisului

întocmit la 3 noiembrie 1949, depus în copie la dosar, s-ar fi realizat la 16

februarie 1950, când s-a plătit ultima rată (a se vedea filele 15-20, Dosar nr.

54/2004 al Tribunalul București, secția a III-a civilă).

Nu în

ultimul rând, momentul realizării acordului de voință al părților, trebuie

raportat la jurisdicția vremii, care la acea dată, nu impunea ca o condiție de

validitate, obligativitatea formei autentice a actelor vizând înstrăinarea

imobilelor.

În rejudecare, instanța de apel urmează a verifica autenticitatea

înscrisurilor prezentate de

contestatoare, împrejurarea plății integrale a prețului, care ar fi trebuit să

marcheze, potrivit convenției părților, transferul dreptului de proprietate,

precum și dacă, ulterior materializării acordului de voință dintre D.N.,

proprietarul de drept al imobilului și D.G., autorul celei în cauză, nu au mai

avut loc și alte înstrăinări succesive, eventual în aceeași modalitate.

Înalta Curte

nu a reținut motivul de recurs care viza încălcarea formelor de procedură

prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În rejudecarea apelului, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții

de Apel București, secția a IV-a

civilă, sub nr. 3036/2/2009.

În

rejudecare după casare a fost administrată proba cu înscrisuri și proba cu un

martor.

Prin

decizia civilă nr. 162/ A din 3 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă,

a respins,

ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă D.R. împotriva sentinței

civile nr. 410 din 20 martie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a

V-a civilă.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut

următoarele:

Potrivit art. 315

C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra

problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor

probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Față de

dispozițiile art. 315 C. proc. civ., Curtea a

constatat

că decizia nr. 6239 din 24 octombrie 2008 nu dă dezlegări unor

probleme

de drept relevante pentru soluționarea cauzei, ci se rezumă la a stabili

necesitatea suplimentării probatoriului. S-a arătat că trimiterea instanței de

recurs la practica judiciară și la literatura de specialitate care ar accepta

existența contractului încheiat între absenți, invocând prin analogie

dispozițiile art. 1533 alin. (2) C. civ. și art. 35 și 38 C. com., este

acceptată ca atare de către Curtea de apel, chiar dacă în speță se pune

problema analizării existenței unui contract de vânzare - cumpărare a unui

imobil (nu problema acceptării mandatului pentru a se face aplicarea art. 1533)

încheiat între două persoane fizice și nu între comercianți (pentru a se putea

reține art. 35 și art. 38 C. com.).

Curtea a

reținut ca atare și observațiile instanței de recurs relative la momentul

întâlnirii ofertei cu acceptarea în cazul contractelor încheiate la distanță,

cu precizarea că în speță, atât vânzătorul, cât și cumpărătorul erau prezenți

în același loc la momentul la care reclamanta pretinde că s-ar fi încheiat

contractul de vânzare - cumpărare. Este adevărat că vânzătorul era „prezent

”

prin procuratorul D.C. și nu

personal. Oricum, practica, doctrina și, nu în ultimul rând, Codul civil, în

dispozițiile relative la mandat, acceptă faptul că încheierea actelor prin

mandatar este asimilată situației în care părțile respectivului act sunt

prezente.

În

speță, numitul D.N. a fost prezent prin reprezentant, atât la momentul

încheierii chitanței din 25 septembrie 1949, cât și la momentul încheierii

chitanței din 3 noiembrie 1949, respectiv a chitanței din 12 decembrie 1949.

Deplinele

puteri de reprezentare ale numitei D.C.

rezultă,

inclusiv, din procura autentificată la notariat la 12 noiembrie

1949, prin care proprietarul imobilului din str.

Gogu Cantacuzino

, București, domnul D.N. o împuternicește pe cea dintâi

ca „singură să semneze actul de vânzare al imobilului”.

După cum a

reținut prima instanță, la dosar nu există un act de vânzare semnat de către D.N.

sau de către D.C. (împuternicită expres cu dreptul de a semna) la rubrica

vânzător și de către D.G. la rubrica cumpărător.

Acceptând că

forma autentică nu era necesară la momentul anului 1949 pentru înstrăinarea

imobilelor intravilane, Curtea a constatat că în speță, nu există nici un

înscris sub semnătură privată care să dovedească respectiva vânzare.

Pornind

de la realitatea faptică potrivit cu care, în speță nu s-a pus problema

încheierii unei vânzări imobiliare între absenți (la distanță), ci problema

unei vânzări în care vânzătorul este reprezentat prin mandatar, Curtea a

precizat că pentru dovedirea actului juridic și implicit a temeiniciei

contestației, trebuie respectate, atât exigențele de ordin probator C. civ.,

cât și cele din Legea nr. 10/2001.

Ca regulă, condiția pentru validitatea înscrisului sub

semnătură

privată este

semnătura părții (părților) de la care provine înscrisul. Pentru valabilitatea

anumitor înscrisuri sub semnătură privată este necesară și îndeplinirea unor condiții

speciale pe lângă condiția generală de validitate.

Curtea a

reținut că, în cauză, chitanțele din 25 septembrie

1949, 3 noiembrie 1949 și 12 decembrie 1949 nu îndeplinesc cerința

multiplului

exemplar prevăzută în art. 1179 C. civ. și prin urmare, nu au forță probantă.

Chiar dacă nerespectarea formalității multiplului exemplar nu afectează

validitatea convenției pe care o constată, din perspectiva art. 1169 C. civ.,

persoana interesată

trebuie să dovedească

actul juridic prin alte mijloace de probă. Or, în

speță, nu s-a făcut o

astfel de dovadă.

Acceptând valoarea de început de dovadă scrisă a respectivelor

chitanțe și coroborându-le cu

declarația martorului Dr. F.K.H.M. (acesta confirmă existența intenției de a

cumpăra și plata unor sume de bani către mandatarul vânzătorului), Curtea a

constatat că nu poate deduce că vânzarea s-a finalizat și că dreptul

de proprietate s-a transferat de la vânzător la

cumpărător. Din contră, chitanțele la care s-a făcut referire anterior dovedesc

plata unor sume

de bani în vederea vânzării - cumpărării imobilului în

cauză și totodată dovedesc faptul că finalizarea sau, altfel spus, încheierea

actelor de vânzare - cumpărare, se va realiza ulterior. Curtea a mai

constatat că, deși exigențele de ordin probator

din Legea nr. 10/2001

sunt mai flexibile urmare a instituirii unor

prezumții legale relative de care beneficiază persoanele îndreptățite,

pretențiile apelantei - reclamante D.R. nu sunt dovedite nici în acest cadru,

deoarece, în speță, actul normativ și actul de autoritate (Decretul nr. 111/1951,

respectiv sentința civilă nr. 486 din 23 ianuarie 1963 și decizia nr. 797 din 08

august 1963) au fost aplicate și fac referire exclusiv la numitul D.N. și

bineînțeles la imobilul care a aparținut acestuia.

Curtea a

mai reținut că, și dacă se acceptă că aspecte ca, verificarea existenței sau

inexistenței unui drept sau constatarea intervenirii vânzării, pot fi analizate

pe cale incidentală, ele trebuie obligatoriu discutate și în contradictoriu cu

partea căreia i se opune

existența ori

inexistența dreptului sau vânzarea, or, în cauză D.N.

sau moștenitorii

acestuia nu sunt părți.

Curtea a

reținut ca fiind corectă soluția primei instanțe cu

privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, față de dispozițiile art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr.

5929 din 10 noiembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție

a admis recursul declarat de

reclamantă, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași

instanță de apel.

Pentru a

pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut că hotărârea a fost dată

cu nerespectarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în raport cu

care instanța de trimitere este obligată să respecte hotărârea instanței de

recurs. Or, în cauză, a constatat înalta Curte că, încălcând prevederile art. 315

alin. (1) C. proc. civ., instanța de trimitere, nu numai a ignorat cu

desăvârșire dispozițiile deciziei de casare, dar le-a și criticat, considerând

aplicabile alte temeiuri de drept decât cele stabilite.

În

rejudecare,

cauza a fost

reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr.

941/2/2011.

Prin decizia civilă nr. 7417/ A din 22

septembrie 2011 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul

declarat de apelanta reclamantă D.R., împotriva sentinței civile nr. 410 din 20

martie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul

nr. 3036/2/2009, în contradictoriu cu intimații pârâți Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului

de Stat.

A

schimbat în parte sentința apelată, în sensul că:

A admis cererea reclamantei formulată

în contradictoriu cu pârâta R.A. A.P.P.S.

A anulat decizia nr. 364 din 25

noiembrie 2003 emisă de R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat

și a obligat pârâta R.A. A.PP.S. să restituie în natură reclamantei imobilul

situat în București, str. Jean Louis Calderon, compus din: teren în suprafață

de 964,11 m.p. (din măsurători), identificat prin raportul de expertiză

întocmit de expert P.F. (f. 353 -375 dosar T.B., voi. II) și construcțiile

existente pe teren - clădire (compusă din demisol, parter, mansardă) garaj și

anexă.

Au fost păstrate celelalte dispoziții

ale sentinței apelate.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Curtea de apel a reținut următoarele:

Reclamanta a sesizat instanța cu o

contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, formulată împotriva

Deciziei nr. 364 din 25 noiembrie 2003 emisă de R.A. – A.P.P.S., prin care a

fost respinsă notificarea nr. 22681 din 22 noiembrie 2001, având ca obiect

restituirea în natură a imobilului situat în București, str. Jean Louis

Calderon, compus din construcție cu subsol, parter și etaj mansardat, precum și

terenul aferent, în suprafață de 923 m.p.,

motivat

de faptul că petenta nu a depus în termenul prevăzut de lege

acte

doveditoare ale calității de persoană îndreptățită.

În

privința calității de persoană îndreptățită, reclamanta a arătat că este

moștenitoarea defunctului D.G., proprietar al imobilului revendicat.

Calitatea de moștenitor a fost dovedită cu înscrisurile depuse la

dosar (filele 9, 11, 13 dosar T.B. nr.

25/2004). Astfel, D.G. a decedat la 24 decembrie 1951, lăsând ca moștenitori pe

M.L.A.D., în calitate de soție (decedată ulterior, la data de 21 aprilie 1966)

și F.D., în calitate de fiu, conform certificatului de moștenitor din 17

septembrie 2011 emis de Judecătoria Munchen, instanța pentru succesiuni.

În urma

decesului M.L.A.D. au rămas ca moștenitori, R.D. și F.D., potrivit

certificatului de moștenitor emis la data de 09 iunie 1997 de prima instanță

din Schwedt, acesta din urmă decedând la data de 14 mai 1988 și având ca

moștenitor unic pe reclamanta R.D., conform certificatului de moștenitor eliberat

de prima instanță din Munchen, la data de 16 septembrie 1988.

În ceea ce

privește dreptul de proprietate al autorului său asupra imobilului în litigiu,

reclamanta a arătat că acesta a dobândit imobilul de la vânzătorul D.N., prin

procurator D.C., încheierea contractului având loc în condițiile prevăzute de

lege pentru absenți.

Astfel,

reclamanta a invocat două înscrisuri sub semnătură privată - scrisori cu

conținut identic schimbate între părți (filele 18-20 Dosar nr. 25/2004), ambele

din data de 03 noiembrie 1949, semnate de D.C., în numele și pentru D.N., și,

respectiv G.D., care cuprind manifestarea de voință a părților de a vinde,

respectiv de a cumpăra imobilul, transferul dreptului de proprietate și a

posesiei fiind amânat până la achitarea integrală a prețului, ce a avut loc la

data de 16 februarie 1950.

Prima

instanță a respins, ca neîntemeiată contestația formulată în contradictoriu cu

R.A. AP.P.S., reținând că reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate al

autorului său, corespondența dintre G.D. și D.N. neputând constitui convenție

de vânzare cumpărare.

Totodată,

a respins ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă, contestația formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Cauza se află în al treilea ciclu procesual, în urma a două casări

ale deciziilor pronunțate de

instanțele de apel, ceea ce determină

aplicabilitatea

cu prioritate a dispozițiilor art. 315 alin. (1) Cod proc.

civ.,

potrivit cu care în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra

problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității

administrării unor probe, sunt obligatorii pentru

judecătorii fondului.

În acest

sens, Curtea a constatat că prin decizia nr. 6239 din 24

octombrie 2008 pronunțată în primul ciclu

procesual, Înalta Curte de

Casație și Justiție a reținut că în privința

dovedirii existenței dreptului de proprietate în patrimoniul autorului

reclamantei este valabilă încheierea contractului prin corespondență între

vânzătorul D.N., prin procurator D.C. și cumpărătorul G.D., faptul că părțile

contractante și-au manifestat voința în sensul transferului dreptului de

proprietate asupra imobilului în litigiu, precum și împrejurarea că la acea

dată nu era obligatorie forma autentică, ca o condiție ad validitate pentru

încheierea actului, astfel încât, cele statuate în acest sens se impun cu

putere de lucru judecat și cu forță obligatorie în rejudecarea apelului.

În ceea ce privește momentul

întâlnirii ofertei cu acceptarea, având în vedere și cele reținute de instanța

de recurs, Curtea a constatat că acesta s-a realizat în aceeași zi în care

părțile contractante și-au manifestat voința cu privire la transferul dreptului

de proprietate, aspect care rezultă din însuși conținutul scrisorilor schimbate

între acestea („subsemnatul profesor D.N., prin procuratoare D.C. cu procură

autentică și specială confirm prin prezenta următoarele:

l. prețul real cu care v-am vândut

imobilul proprietatea mea din București, str. Al Sahia,

este de 2.500.000 lei, din care am

primit azi, la semnarea

contractului de vânzare cumpărare și a prezentei scrisori, 1.300.000 lei

”

,

respectiv, „subsemnatul D.G. în calitate de cumpărător al

imobilului din București, strada Al. Sahia (fost Gogu Cantacuzino), nr. 46,

confirm prin prezenta următoarele:

- 1. prețul real cu care am cumpărat

imobilul de la dl profesor D.N., prin dv., ca procuratoare, este de 2.500.000

lei, din care am plătit azi, la

semnarea

contractului de vânzare - cumpărare și a prezentei scrisori,

1.300.000

lei

”

).

Consemnarea

faptului că vânzătorul (ofertantul) a primit la data respectivă o parte din

prețul vânzării, conduce neîndoielnic la

concluzia

că acesta a luat la cunoștință de acceptarea ofertei de către

cumpărător,

fiind realizat acordul de voință cu privire la perfectarea actului.

Potrivit

convenției încheiate, părțile au amânat transferul proprietății până la

achitarea integrală a prețului, intrarea în posesia de drept și de fapt a

imobilului urmând a se face numai după achitarea ultimei rate din preț. Prin

urmare, contractul încheiat a fost afectat de un termen suspensiv, care

potrivit convenției părților a amânat însuși transferul dreptului de

proprietate.

Curtea a

analizat, în continuare, în raport cu cele dispuse de instanța de recurs,

aspectele a căror verificare s-a impus a fi efectuată prin administrarea de

probe.

Astfel, în privința autenticității înscrisurilor depuse de apelanta

reclamantă în dovedirea dreptului de

proprietate al autorului său asupra imobilului în litigiu, în rejudecare,

apelanta reclamantă a prezentat în fața instanței înscrisurile originale cu

privire la dreptul de proprietate pretins, în conformitate cu dispozițiile art.

139 alin. (1) C. proc. civ., care au fost vizate de Curte ca fiind conforme cu

originalul (filele 36 - 83).

Apelanta

reclamantă a prezentat instanței, atât originalele înscrisurilor ce constituie

corespondența încheiată cu privire la vânzarea cumpărarea imobilului (procura

dată de D.N. doamnei D.C., certificat de sarcini al imobilului solicitat de

vânzător la data de 3 noiembrie 1940, scrisoarea adresată de D.G. doamnei D.C. la

data de 25 septembrie 1949 prin care își manifestă acordul de a cumpăra

imobilul, scrisorile cu conținut identic schimbate între

G.D. și D.N. la data de 3 noiembrie 1949,

contract de

vânzare cumpărare semnat de mandatar D.C. - filele 65-72),

cât și înscrisurile originale care dovedesc existența dreptului de

proprietate în patrimoniul vânzătorului la data

încheierii contractului

prin corespondență, relevant în cauză fiind

contractul de vânzare

cumpărare încheiat

între D.N. și D.G.B.,

autentificat din 07 mai 1927 la fostul Tribunal

Ilfov secția Notariat (filele 51-54).

Autenticitatea

înscrisurilor nu a fost contestată de partea adversă, pentru a se pune problema

efectuării procedurii verificării de scripte sau a înscrierii în fals.

În ceea ce

privește împrejurarea plății integrale a prețului, care ar fi trebuit să

marcheze, potrivit convenției părților, transferul dreptului de proprietate,

astfel cum s-a reținut de instanța de recurs, Curtea a constatat că înscrisul

întocmit de vânzătorul D.N.

, prin

procurator D.C., cuprinde mențiunile de

plată a ratelor de preț însoțite

de semnătura mandatarului, ultima

mențiune

din data de 16 februarie 1950, fiind „am primit rata a IV a,

ultima, de

300.000 lei, scadentă la 1 martie 1950. Prețul integral achitat conform

contractului", (fila 20 dosar T.B. nr. 25/2004).

De asemenea,

martorul audiat în cauză, F.K.H.M. a declarat că știe că la începutul anului

1950, domnul D.G. a achitat ultima rată din prețul imobilului și devenise

proprietarul imobilului, iar atunci când a aflat de plata ultimei rate l-a

văzut ultima dată pe domnul D.G., după aceea a aflat că a fost arestat.

Martorul a mai declarat că din discuții a aflat că banii i-au fost plătiți

doamnei D.C., care era procurator din partea domnului N. (filele 81-82 Dosar

CAB nr. 3036/2/2009).

Pe de altă parte, faptul că apelanta reclamantă se află în posesia

actelor originale de proprietate ce au

aparținut vânzătorului, demonstrează că acesta le-a înmânat cumpărătorului,

ceea ce autorizează concluzia că între aceștia a avut loc vânzarea cumpărarea

imobilului la data respectivă.

Având în

vedere cele reținute mai sus, Curtea a constatat că prețul a fost plătit

integral la data de 16 februarie 1950, acest moment determinând intrarea

cumpărătorului în posesia de drept și de fapt a imobilului, conform convenției

părților.

În ceea

ce privește împrejurarea dacă, ulterior materializării acordului de voință

dintre D.N. și D.G., nu au mai avut loc și alte înstrăinări succesive, Curtea a

dispus efectuarea în cauză a unor adrese la Primăria Municipiului București,

Direcția Evidența Proprietății pentru a se comunica situația juridică a

imobilului în litigiu, Primăria Sectorului 2 București - Direcția de Impozite

și Taxe Locale pentru a se comunica istoricul de rol fiscal al imobilului și

toate actele aflate în dosarul fiscal.

De

asemenea, Curtea a dispus efectuarea unor adrese către, Arhivele Naționale,

Camera Notarilor Publici și Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară

Sector 2 pentru a se comunica, în urma verificărilor efectuate, dacă în

perioada 1949 - 1963 au avut loc înstrăinări cu privire la imobilul în litigiu,

ultimele două instituții nefiind însă în măsură să furnizeze relații cu privire

la eventuale înstrăinări ale imobilului în litigiu, potrivit adreselor de

răspuns înaintate.

Cu adresa din 23

martie 2011 emisă de Municipiul București - Direcția Venituri Buget Local

Sector 2 s-au depus la dosar documentele existente în dosarul fiscal cu privire

la imobil și anume: decizia nr. 797 din 9 august 1963 emisă de Sfatul Popular

al Raionului 1 Mai - Comitetul Executiv, proces - verbal încheiat la data de 12

octombrie 1960 și proces - verbal pentru impunerea clădirilor și terenurilor

din orașe pe anul 1952 (filele 32 - 35). Din cuprinsul acestor înscrisuri

rezultă în anul 1952, ca proprietar al terenului figura D.N., imobilul fiind

expropriat de la acesta, conform Decretului nr. 111/1951, în baza sentinței

civile nr. 466 din 23 ianuarie 1963 a fostului Tribunal 1 Mai. Alte persoane nu

au mai figurat ca proprietari ai imobilului în litigiu, potrivit evidențelor

transmise.

Prin

adresa nr. 8614 din 31 mai 2011 emisă de M.A.I. - Arhivele Naționale (fila 106)

s-a comunicat faptul că cercetându-se evidențele pe care această instituție le

deține în păstrare de la Tribunalul Ilfov, secția a I-a civilă, din anii 1949 -

1952 (iulie 30) s-a constatat că nu figurează D.N. cu înstrăinarea (vânzare,

donație, schimb, tranzacție) imobilului din București, str. Gogu Cantacuzino.

Din

adresele emise de Primăria Municipiului București, Direcția Patrimoniu - Serviciu

Evidența Domeniu Public și privat sub

nr.

3714/3715 din 15 februarie 2010 și nr. 984162/4051 din 23 martie 2011, rezultă

că

singura persoană care a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001,

este apelanta reclamantă D.R., moștenitoarea lui D.G.

Având în

vedere cele menționate mai sus, Curtea a reținut că

ulterior materializării acordului de voință dintre D.N., proprietarul

de drept al imobilului și D.G., autorul apelantei

reclamante, nu au mai

avut loc și alte înstrăinări succesive cu privire la imobilul în litigiu, imobilul

figurând în istoricul de rol ca aparținând lui D.N., și fiind expropriat de la

acesta, conform Decretului nr. 111/1951, în anul 1963. Relevant este și faptul

că în afară de apelanta reclamantă nici o persoană nu a mai formulat

notificare, ceea ce, coroborat cu datele menționate, confirmă concluzia de mai

sus.

În

consecință, având în vedere considerentele reținute mai sus și ținând seama de

prevederile art. 315 C. proc. civ., reținând valabilă încheierea contractului

prin corespondență între vânzătorul D.N., prin procurator D.C., și cumpărătorul

D.G., constatând că între părțile contractante s-a realizat acordul de voință

asupra perfectării actului potrivit regulilor ce guvernează încheierea

contractului între absenți, verificând și constatând autenticitatea

înscrisurilor prezentate de reclamantă, reținând că prețul a fost integral

achitat, ceea ce determină perfectarea transferului dreptului de proprietate,

ținând seama de faptul că pentru încheierea contractului în mod valabil nu era

necesară forma autentică și reținând din probele administrate în cauză că

ulterior materializării acordului de voință nu au mai avut loc și alte

înstrăinări succesive, Curtea a constatat că în cauză a fost dovedită existența

dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în patrimoniul autorului

reclamantei.

Imobilul

proprietatea autorului reclamantei, astfel dobândit, a fost trecut în

proprietatea statului, conform Decretului nr. 111/1951,

în baza sentinței civile nr. 466 din 23 ianuarie 1963 a fostului

Tribunal 1

Mai, de la D.N., astfel cum s-a reținut mai sus.

Preluarea de

către stat a imobilului în acest mod este calificată de lege ca fiind abuzivă

conform art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001.

Având în

vedere că în cauză a fost tăcută dovada dreptului de proprietate al autorului

reclamantei asupra imobilului în litigiu la

data

preluării abuzive, Curtea a constatat că apelanta reclamantă este

îndreptățită

la acordarea de măsuri reparatorii, conform art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare,

Decizia nr. 364 din 25 noiembrie 2003 emisă de R.A. – A.P.P.S. este nelegală și

se impunea a fi anulată de prima instanță, în mod greșit fiind respinsă de către

tribunal contestația formulată împotriva acesteia.

În

privința modalității de restituire ce se impunea a fi dispusă în cauză, Curtea

a reținut următoarele:

Potrivit

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv de stat

se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea nu mai este

posibilă, în condițiile prezentei legi.

Articolul

7 alin. (1) din lege prevede că restituirea imobilelor preluate în mod abuziv

se face, de regulă, în natură.

Așadar, numai

dacă restituirea în natură nu este posibilă, potrivit legii (în cazurile de

excepție pe care aceasta le prevede), urmează a fi acordate măsuri reparatorii

prin echivalent.

În cauză,

imobilul în litigiu este situat în București, str. Jean Louis Calderon (fostă

Str. Alexandru Sahia, str. Polonă, str. Gogu Cantacuzino), fiind compus din:

teren în suprafață de 964,11 m.p. (din măsurători), astfel cum a fost

identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert P.F. (f. 353 - 375

dosar T.B., vol. II) și construcțiile existente pe teren: clădire (compusă din

demisol, parter, mansardă) garaj și anexă, astfel cum au fost identificate prin

raportul de expertiză menționat mai sus și prin raportul de expertiză

construcții întocmit de expert C.N. (filele 257-263 dosar T.B., vol. II).

Astfel cum

rezultă din adresa nr. 4938 din 17 mai 2011 emisă de R.A. – A.P.P.S. (fila 90

din dosar), imobilul se află în proprietatea privată a statului și în

administrarea R.A. – A.P.P.S., fiind evidențiat în H.G. nr. 265/2005, anexa nr.

6, poziția 359.

Imobilul a intrat în administrarea R.A. - A.P.P.S. potrivit O.U.G. nr.

32/2002 privind comasarea prin absorbție

a Regiei Autonome „Locato” de către Regia Autonomă „Administrația Patrimoniului

Protocolului de Stat

”

.

În

prezent, imobilul este ocupat de Ambasada Republicii Islamice Iran, potrivit

contractului de închiriere nr. 9335/A/2000 și a actelor adiționale la acesta,

încheiat între R.A. Locato și Ambasadă, cu termen de valabilitate 30 iunie 2011.

Potrivit

contractului de închiriere menționat (filele 93 - 99), Ambasada, în calitate de

chiriaș, folosește spațiul închiriat, ca școală a Ambasadei Republicii Iran la

București.

Curtea a

mai reținut că imobilul construcție are aceeași structură și distribuție cu cea

existentă la momentul înstrăinării de către D.N., când a fost expertizat de

arhitect Mircea Moroianu, potrivit raportului întocmit în acest sens, aflat la

fila 73 dosar apel.

Conform adresei nr. 6764 din 11 iulie 2011 emisă de R.A.

– A.P.P.S. (fila

117

dosar apel), în perioada 1992 - 2011 nu sunt înregistrate în evidența contabilă

a Sucursalei pentru Administrarea și întreținerea Fondului Imobiliar lucrări de

investiții (construcții, extinderi, demolări), sucursala executând doar lucrări

ciclice de reparații, menite să conserve destinația pentru care a fost

închiriat imobilul.

Având în

vedere situația juridică a imobilului în litigiu, Curtea a constatat că nu

există nici un impediment pentru restituirea în natură, întrucât nu intră sub

incidența nici uneia dintre excepțiile prevăzute de lege (cum ar fi art. 18 sau

art. 19 alin. (1)).

De

asemenea, în cauză nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 16 alin. (1) din

lege, care să impună menținerea afectațiunii imobilului pe o perioadă de până

la 5 ani, deoarece imobilul nu are destinația prevăzută în anexa 2 lit. a) pct.

1, acest text referindu-se la imobile ocupate de unități și instituții de

învățământ din sistemul de stat, ceea ce nu este cazul în speță.

Prin

urmare, Curtea a constatat că intimata pârâtă, în calitatea sa de unitate

deținătoare, avea obligația restituirii în natură a imobilului, conform art. 1 alin.

(1), art. 7 alin. (1) și art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În consecință,

reținând că în mod greșit a respins tribunalul contestația formulată în

contradictoriu cu pârâta R.A. – A.A.P.S., Curtea a constatat că se impune

schimbarea hotărârii primei instanțe sub acest aspect, cu consecința admiterii

cererii reclamantei, anulării Deciziei nr. 364 din 25 noiembrie 2003 emisă de R.A.

- A.P.P.S. și obligării pârâtei R.A. - APPS să restituie în natură reclamantei

imobilul în litigiu.

În ceea ce

privește soluționarea cererii formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea a constatat că în mod corect a

fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât, având

în vedere că potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în procedura

contestației formulată împotriva deciziei de respingere a notificării,

legitimare procesuală pasivă nu poate avea decât emitentul deciziei contestate,

în cauză - R.A. - APPS.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâta Regia Autonomă Administrația

Patrimoniului Protocolului de Stat.

Criticile

formulate prin motivele de recurs vizează nelegalitatea deciziei atacate, sub

aspectul aplicării greșite a legii, fiind incident motivul prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Problema care

se pune vizează dreptul de proprietate al autorului reclamantei asupra

imobilului în litigiu.

Din acest punct de vedere, instanța a interpretat și

aplicat greșit

prevederile

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul că persoana ce a solicitat

restituirea în cazul de speță nu are calitate de proprietar al imobilului

litigios.

În speță, D.G.

nu a fost niciodată proprietarul imobilului în cauză, iar dovada proprietății

nu a fost făcută nici în faza de apel al celui de-al treilea ciclu procesual.

Se critică

soluția instanței de apel în ceea ce privește confuzia privind dobândirea

proprietății asupra imobilului de către D.G. prin procurator D.C.

Contractul

invocat de apelanta reclamantă drept „titlu” nu poate fi apreciat ca fiind un

act translativ al dreptului de proprietate al imobilului în cauză, înscrisul

invocat de aceasta poate cel mult să fie considerat din punct vedere juridic o

promisiune de vânzare cumpărare, acesta nefiind de natură să transmită dreptul

de proprietate din patrimoniul proprietarului titular, în patrimoniul

antecesorului apelantei reclamantei. Pentru a putea fi considerat un act

translativ al dreptului de proprietate, trebuie dovedită, pe de o parte,

intenția expresă de a vinde și pe de altă parte, intenția de a cumpăra,

situație care ar fi trebuit să se regăsească în manifestarea acordului de

voință al cumpărătorului asupra încheierii actului juridic. Ori în speța de

față, deși a existat o ofertă de a vinde, acceptarea acesteia nu este dovedită

sub nicio formă admisă de lege.

Potrivit art. 24

din Legea nr. 10/2001 „în absenta unor probe contrare, existenta și, după caz,

întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul

normativ sau de autoritate

prin care s-a

dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare

măsura

preluării abuzive

”

.

În speță,

reclamanta pe lângă faptul că nu are dovada deținerii unui titlu valabil, nu

poate produce nici dovada împrejurării că imobilul în litigiu a fost preluat de

la antecesorul său.

Este adevărat

că reclamanta a depus la dosarul cauzei înscrisurile originale cu privire la

dreptul de proprietate și că regia nu a contestat autenticitatea acestor

înscrisuri.

Chiar dacă nu

a fost contestată autenticitatea acestora, s-a susținut că acestea nu sunt

suficiente pentru dovedirea dreptului de proprietate.

S-a

apreciat că vânzătorul și cumpărătorul erau prezenți la

momentul așa-zisei încheieri a contractului de vânzare-cumpărare în

același loc. Deoarece în cauza de față este vorba despre o vânzare în

care

vânzătorul este prezentat de mandatar și nu despre o vânzare între absenți, se

arată că nu s-a făcut dovada respectării prevederilor Legii nr. 10/2001 și nici

a celor C. civ. referitoare la probatorii în ceea ce privește încheierea

actului juridic.

În plus,

reclamanta nu a făcut dovada că imobilul a fost preluat de la succesorul său.

Acest lucru dovedește, încă o dată, că dreptul de proprietate nu a fost

transmis în patrimoniul „cumpărătorului

”

D.G.,

neexistând temeiul în baza căruia să se realizeze transferul proprietății.

Chiar dacă nu

au fost îndeplinite condițiile de publicitate imobiliară, totuși după

aproximativ 13 ani (de când imobilul a fost preluat de către stat prin sentința

civila 486 din 23 ianuarie 1963), adevăratul proprietar ar fi trebuit să fie

cunoscut. Singura concluzie care se desprinde de aici este că transferul

dreptului de proprietate nu operase, iar adevăratul proprietar era D.N.

În ceea

ce privește adresele efectuate de către instanța de apel către Primăria Municipiului

București - Direcția Impozite și Taxe Locale sector 2 și Arhivele Naționale, se

consideră că acestea aduc o dovadă în plus că D.N. a fost unicul proprietar al

imobilului. în acest sens se apreciază că este și răspunsul transmis de către

Direcția Venituri Buget Local sector 2 prin adresa nr. 33284 din 23 martie 2011,

potrivit

căreia, în anul 1952 proprietar al

imobilului în litigiu figura D.N.

,

imobilul fiind expropriat de la acesta. Din această pricină

imobilul nu

a fost înregistrat pe rolul fiscal al lui D.G.

De asemenea,

Curtea de apel a reținut în mod eronat că

imobilul

în cauză nu a mai fost înstrăinat ulterior așa-zisei „vânzări

”

,

deoarece nu sunt relevante

răspunsurile comunicate de către

Arhivele

Naționale, având în vedere că „s-a constatat că nu figurează

D.N. cu

înstrăinarea (vânzare, donație, schimb, tranzacție) imobilului din București,

str. Gogu Cantacuzino”. Aceasta presupune că, așa cum reclamanta a pretins

restituirea imobilului, considerându-se proprietara, oricând acesta ar mai

putea fi solicitat a fi restituit de către altcineva.

Examinând

recursul prin prisma criticilor formulate, înalta Curte a constatat că nu este

fondat.

Principala

critică de nelegalitate adusă hotărârii atacate este aceea că, instanța de apel

a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

10/2001, în sensul că persoana care a solicitat restituirea în cazul de speță,

nu are calitatea de proprietar al imobilului în litigiu.

În esență,

problema care se pune vizează dreptul de proprietate al autorului reclamantei

intimate asupra imobilului în litigiu.

Potrivit art. 3

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite, în înțelesul

prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau,

după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data

preluării în mod abuziv a acestora.

Sarcina probei deținerii proprietății incumbă, așadar, persoanei

care pretinde dreptul (art. 3.1. din

Norme Metodologice).

În rejudecare

după casare, în cel de-al treilea ciclu procesual, Curtea de apel a reținut că

se impune cu prioritate aplicabilitatea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C.

proc. civ., potrivit cu care în caz de casare, hotărârile instanței de recurs

asupra problemelor de drept

dezlegate,

precum și asupra necesității administrării unor probe, sunt

obligatorii

pentru judecătorii fondului.

În acest sens,

s-a constatat că prin decizia nr. 6239 din 24 octombrie 2008, pronunțată în

primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că în

privința dovedirii existenței dreptului de proprietate în patrimoniul autorului

reclamantei este valabilă încheierea contractului prin corespondență între

vânzătorul D.N., prin procurator D.C., și cumpărătorul D.G., faptul că părțile

contractante și-au manifestat voința în sensul transferului dreptului de

proprietate asupra imobilului în litigiu, precum și împrejurarea că la acea

dată nu era obligatorie forma autentică, ca o condiție ad validitatem

pentru încheierea actului, astfel încât, cele

statuate în acest sens s-au

impus cu putere de lucru judecat și cu forță

obligatorie în rejudecarea apelului.

În urma

unui riguros și judicios control de legalitate și temeinicie asupra hotărârii

primei instanțe, instanța de trimitere a statuat ca fiind valabilă încheierea

contractului prin corespondență între vânzătorul D.N., prin procurator D.C., și

cumpărătorul D.G. (autorul reclamantei intimate), constatând că între părțile

contractante s-a realizat acordul de voință asupra perfectării actului potrivit

regulilor ce guvernează încheierea contractului între absenți, verificând și

constatând autenticitatea înscrisurilor prezentate de reclamantă, reținând că

prețul a fost integral achitat, ceea ce determină perfectarea transferului

dreptului de proprietate, ținând seama de faptul că pentru încheierea

contractului în mod valabil nu era necesară forma autentică și reținând din

probele administrate în cauză, că ulterior materializării acordului de voință

nu au mai avut loc și alte înstrăinări succesive.

Curtea de apel

a constatat, astfel, că în cauză a fost dovedită existența dreptului de

proprietate asupra imobilului în litigiu în patrimoniul autorului reclamantei

intimate, imobil care a fost trecut în proprietatea statului, conform

Decretului nr. 111/1951, în baza sentinței civile nr. 466 din 23 ianuarie 1963

a fostului Tribunal 1 Mai, de la D.N., astfel cum s-a reținut mai sus.

Preluarea

de către stat a imobilului în acest mod este calificată de lege ca fiind

abuzivă conform art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001.

Având în

vedere că în cauză a fost tăcută dovada dreptului de proprietate al autorului

reclamantei asupra imobilului în litigiu la data preluării abuzive, Curtea a

constatat în mod corect, că apelanta reclamantă este îndreptățită la acordarea

de măsuri reparatorii,

conform art. 3 alin.

(1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Celelalte

aspecte invocate prin motivele de recurs, privind confuzia în ceea ce privește

dobândirea proprietății asupra imobilului de către autorul reclamantei, faptul

că acceptarea ofertei de a vinde nu a fost dovedită sub nicio formă admisă de

lege, că reclamanta nu a putut produce nici o dovadă a împrejurării că imobilul

în litigiu a fost preluat de la antecesorul său, că înscrisurile depuse de

reclamantă în original, nu sunt suficiente pentru dovedirea dreptului de

proprietate al autorului său, sunt argumente care se

circumscriu aceleiași critici referitoare la lipsa calității de

„persoană

îndreptățită

”

în sensul art. 3 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă

parte, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

hotărârea atacată este greșită atunci când instanța a dat o

interpretare

greșită textului de lege aplicabil, corespunzător situației

de fapt reținute.

Exercitând

controlul judiciar asupra sentinței pronunțate de tribunal, instanța de apel a

stabilit în fapt existența dreptului de proprietate al autorului reclamantei

intimate asupra imobilului în litigiu.

Toate

înscrisurile și probele analizate au creat convingerea fermă instanței de

trimitere, că intimata reclamantă beneficiază de măsuri reparatorii în temeiul

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, pentru imobilul în litigiu, în calitate de

persoană îndreptățită.

Stabilindu-se

astfel situația de fapt, Înalta Curte nu poate să dea o altă interpretare

probelor administrate, întrucât aceasta ar implica reanalizarea situației de

fapt în temeiul probatoriului deja

administrat,

ceea ce presupune exercitarea unui control de temeinicie

asupra

hotărârii atacate, care nu justifică invocarea motivului de nelegalitate bazat

pe încălcarea sau aplicarea greșită a legii, respectiv a cazului de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

consecință, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii la situația de

fapt stabilită în speță, astfel încât, nu este incident motivul de nelegalitate

invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu consecința respingerii

recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de pârâta Regia Autonomă Administrația

Patrimoniului Protocolului de Stat

împotriva

deciziei nr. 741/ A din 22 septembrie 2011 a Curții de Apel

București,

secția IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 04 octombrie 2012.