ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 922/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 922/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Deliberând asupra recursului civil

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamantele N.P. și N.M. au

solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Primăria municipiului

București prin primarul general și Ministerul Finanțelor Publice în calitate de

reprezentant al statului, ca prin sentința ce va pronunța să constate

nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului–teren situat în București;

că reclamantele au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii și

să dispună obligarea pârâților la restituirea în natură și liberă posesie a

imobilului.

Prin sentința nr. 579 din 26 aprilie

2006, Tribunalul București a admis în parte acțiunea formulată de reclamante,

în contradictoriu cu pârâții; a constatat că pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice nu are titlu valabil asupra imobilului situat în

București; că reclamantele au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri

reparatorii pentru imobilul în litigiu, conform art. 3 din Legea nr. 10/2001 cu

modificările ulterioare și a obligat pârâții să soluționeze notificarea nr.

3387/2001 depusă de reclamante cu privire la restituirea imobilului situat la

adresa susmenționată, reținând, în esență, următoarele :

Prin actul de vânzare-cumpărare

încheiat la data de 4 noiembrie 1911, autorul D.N.N. a dobândit în proprietate

suprafața de 1140 mp teren-loc viran pentru casă, situată în Valea

Satului-Herăstrău, comuna Herăstrău, județul Ilfov, iar de pe urma acestuia a

rămas, în calitate de moștenitor, ca descendent de gradul I, numitul N.D., la

decesul căruia au rămas, ca moștenitoare legale, reclamantele în calitate de

soție supraviețuitoare și respectiv, fiică, așa cum rezultă din certificatele

de moștenitor nr. 56/1971 și nr. 81/1971 ( filele 19, 20 doar fond ).

N.D. a fost evidențiat în rolul

fiscal al Administrației Financiare a sectorului 1 București până în anul 1978,

când, în baza Decretului nr. 108 din 31 martie 1978 al Consiliului de Stat al

R.S.R., imobilul a fost preluat de stat prin expropriere, în scopul construirii

Ambasadei Republicii Populare Democrate Coreene la București.

Notificarea formulată de reclamante

la data de 4 decembrie 2001, înregistrată la Primăria municipiului București,

conform art. 22 din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, nu a fost

soluționată în termenul prevăzut de art. 25 din lege, care, de altfel, nici nu

a indicat unitatea deținătoare în termenele prevăzute de art. 25, art. 28

raportat la art. 22 alin. (1) și art. 27 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

situație în care s-a apreciat că în mod corect reclamantele, în calitate de

persoane îndreptățite, au chemat în judecată pârâții pentru restituirea în

natură sau, după caz, prin echivalent a imobilului.

De asemenea, s-a constatat că statul

nu are titlu valabil asupra imobilului în litigiu, deoarece Decretul nr.

108/1978, în baza căruia s-a făcut preluarea, nu a fost publicat în Buletinul

Oficial.

In temeiul dispozițiilor art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998, coroborat cu art. 2 lit. f) și art. 3 din

Legea nr. 10/2001, raportate la art. 480 C. civ., instanța a constatat că

reclamantele au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, iar

în baza dispozițiilor art. 25 și art. 28 din Legea nr. 10/2001, s-a dispus

obligarea pârâților să soluționeze notificarea formulată de reclamante la data

de 4 decembrie 2001, prin restituirea în natură a imobilului sau prin acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent.

Potrivit dispozițiilor art. 84 C.

proc. civ., s-a apreciat că acțiunea nu are ca obiect revendicarea bunului prin

procedura de drept comun, iar în situația în care s-ar dispune restituirea în

natură, astfel cum au solicitat reclamantele, ar fi încălcate dispozițiile art.

26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru că nu s-a stabilit nici de către

Primăria municipiului București și nici de către Ministerul Finanțelor Publice,

în calitate de reprezentant al statului, dacă sunt aplicabile dispozițiile art.

7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar, în caz contrar, dacă oferta de

restituire prin echivalent ar fi acceptată sau nu de reclamante, conform dispozițiilor

art. 26 alin. (5) și (6) din Legea nr. 10/2001, raportat la art. 31 din aceeași

lege.

Prin decizia nr. 161 din 13 martie

2007, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat,

apelul formulat de pârâtul Municipiul București prin primarul general, a admis

apelul formulat de Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P., a

desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecarea capătului trei

de cerere privind restituirea în natură a imobilului. S-au menținut celelalte

dispoziții ale sentinței.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a constatat că, prima instanță, cu încălcarea art. 84 pct. 3 C. proc.

civ., a recalificat capătul trei al cererii de chemare în judecată, considerând

că se dorește de fapt obligarea pârâtei la emiterea deciziei pentru a se putea

stabili în mod concret modalitatea de despăgubire, pe când intenția

reclamantelor este exprimată neechivoc fiind o cerere tipică de revendicare a

imobilului.

Pronunțându-se asupra altei cereri

decât asupra celei cu care a fost legal învestită, instanța de apel a constatat

că tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului celui de-al treilea capăt de

cerere, astfel că devin incidente prevederile art. 296 coroborat cu art. 297

alin. (1) C. proc. civ., în temeiul cărora s-a admis apelul declarat de

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. și s-a trimis cauza spre

rejudecarea capătului trei de cerere, privind restituirea în natură a

imobilului, ocazie cu care vor fi analizate și excepțiile inadmisibilității

acțiunii și lipsei calității procesuale pasive invocate de acesta prin cererea

de apel.

În ceea ce privește apelul declarat

de Municipiul București prin primarul general a fost respins, ca nefondat,

constatându-se că obligația apelantului-pârât de a emite dispoziția față de

notificarea adresată de reclamante, este o obligație legală, prevăzută de art.

25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia „ în termen de 60 de zile

de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare

potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin

decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire

în natură”.

Chiar dacă nu se instituie o

sancțiune pentru depășirea termenului de 60 de zile, lipsa depunerii actelor

justificative a calității de persoană îndreptățită la restituirea imobilului nu

justifică refuzul unității deținătoare de a răspunde la notificarea adresată în

temeiul Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs Municipiul București prin primarul general și Ministerul

Economiei și Finanțelor, prin D.G.F.P. București, criticând-o pentru

nelegalitate.

Astfel, Municipiul București prin

primarul general arată că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a

legii, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de

recurs, s-a arătat că în mod greșit instanța de apel a respins apelul declarat

de acesta, întrucât potrivit art. 23 din Normele Metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau,

după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22 din lege,

unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz,

prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin

măsuri reparatorii.

Termenul de 60 de zile pentru

îndeplinirea obligației de către unitatea deținătoare de a se pronunța asupra

cererii de restituire poate avea două date de referință; fie data depunerii

notificării, fie data depunerii actelor doveditoare (art. 23 din Legea nr.

10/2001, pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003).

În cazul în care persoana

îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege

să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge

de la data depunerii notificării.

Însă, în cazul în care odată cu

notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge la data

depunerii acestora.

Mai mult, Normele Metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 prevăd necesitatea existenței, alături de

notificare, a actelor doveditoare și condiționează pronunțarea asupra

notificării de existența unei declarații în mod expres că nu mai sunt alte

dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptățite la restituire, art. 23.1

și art. 28.1 din H.G. nr. 498/2003.

Prin recursul său, Ministerul

Economiei și Finanțelor, reprezentat de D.G.F.P. București, critică decizia

pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor formulate,

se arată că în mod greșit instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepțiilor

inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Economiei și Finanțelor, reținând eronat că acestea vizează numai acțiunea în

revendicare formulată de reclamante, care nu a fost analizată de către prima

instanță, iar soluționarea excepțiilor se va face cu ocazia judecății cererii

în revendicare.

Excepția inadmisibilității viza

exclusiv capetele de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului

și a faptului că intimatele-reclamante sunt adevăratele proprietare, având în

vedere că, potrivit legii speciale, aceste aspecte nu pot fi analizate direct

de către instanța de judecată, ci numai după ce unitatea deținătoare emite

decizia de soluționare a notificării.

În ceea ce privește excepția lipsei

calității procesuale pasive, se arată că Ministerul Economiei și Finanțelor nu

este nici deținătorul imobilului în litigiu, nici autoritatea administrativă

care, conform Legii nr. 10/2001, trebuie să răspundă notificării formulate în

temeiul acestei legi speciale și că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile

art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, respectiv atunci când deținătorul

imobilului nu a fost identificat, singura ipoteză când statul poate sta în

judecată.

De asemenea, se arată că prin

soluția pronunțată, instanța de apel a înrăutățit situația ambilor

apelanți-pârâți în propriile căi de atac.

Se mai arată că, instanța de apel a

schimbat soluția dată de instanța de fond în ceea ce privește cel de-al treilea

capăt de cerere privind restituirea în natură, respectiv de obligare a

pârâților la soluționarea notificării nr. 3387/2001, în sensul că a trimis

cauza spre rejudecare la instanța de fond sub acest aspect, ceea ce constituie

o înrăutățire a situației în propria cale de atac, cu atât mai mult cu cât prin

menținerea de către aceeași instanță de apel a dispozițiilor sentinței atacate

în ceea ce privește constatarea nevalabilității titlului statului, precum și

constatarea că intimatele-reclamante sunt adevăratele proprietare ale

imobilului în litigiu, soluționarea celui de-al treilea capăt de cerere devine

o simplă formalitate.

Examinând recursurile în limita

criticilor formulate, care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pentru pârâtul Municipiul București prin primarul general și în art. 304

pct. 5 și 9 C. proc. civ., pentru pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor,

reprezentat de D.G.F.P. București, instanța constată următoarele :

Recursul declarat de pârâtul

Municipiul București prin primarul general, al cărui apel a fost soluționat

prin cercetarea criticilor formulate, este nefondat.

Astfel, prin art. 23 din Legea nr.

10/2001 (art. 25 din Legea republicată) s-a stabilit în sarcina unității

deținătoare, notificate, obligația de a se pronunța asupra cererii de

restituire în natură, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării

sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, iar conform art. 23.1 din

Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, invocat de recurent,

termenul pentru îndeplinirea acestei obligații de „a face” se poate proroga

numai dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja

depuse, comunică celeilalte părți, în intervalul de 60 de zile, faptul că

documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de

restituire. Textul prevede în mod expres că pentru a avea beneficiul acestei

prorogări este necesar ca unitatea deținătoare să comunice, în scris, persoanei

îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt

condiționate de depunerea probelor solicitate.

Prin urmare, prorogarea termenului

stabilit de lege pentru soluționarea notificării nu operează, de drept, în

beneficiul unității notificate, ori de câte ori notificatorul nu precizează că

nu mai deține alte probe, așa cum susține recurentul.

Prorogarea fiind condiționată de

faptul analizării notificării de către unitatea deținătoare și comunicării, în

intervalul de 60 de zile, a faptului că documentația este insuficientă, în prezenta

cauză, corect prin decizia atacată instituția notificată, care nu a făcut o

asemenea comunicare, a fost obligată să emită dispoziție.

Față de prevederile textului citat,

acțiunea formulată de reclamante nu este neîntemeiată, așa cum susține recurentul.

În ceea ce privește recursul

declarat de pârâtul Ministerului Economiei și Finanțelor, se constată că este

întemeiat pentru următoarele considerente :

Instanța de apel, greșit, prin

decizia recurată a admis apelul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și a

desființat, în parte, sentința atacată, trimițând cauza spre rejudecarea

capătului trei de cerere, privind restituirea în natură a imobilului în

litigiu, reținând că s-a dat altceva decât s-a cerut.

Potrivit art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., cauza se trimite spre rejudecare primei instanțe, în cazul când, în mod

greșit, aceasta a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori

judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată.

Or, în prezenta cauză, prima

instanță a cercetat cererea reclamantelor privind restituirea în natură a

imobilului, dar reținând că nu se poate dispune restituirea în natură, întrucât

s-ar încălca prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nefiind

stabilit în contradictoriu cu pârâții dacă în speță sunt aplicabile

dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a obligat pârâtele să

soluționeze notificarea nr. 3387/2001 depusă de reclamante cu privire la

restituirea imobilului situat în București.

Față de soluția dată în primă

instanță și de faptul că, pentru reținerea imposibilității restituirii în

natură a imobilului, sentința putea fi atacată numai de către reclamante,

instanța de apel avea obligația să cerceteze apelul declarat de Ministerul

Finanțelor Publice, sub toate aspectele la care se referă declarația de apel,

cu atât mai mult cu cât prin motivele de apel formulate de apelantul-pârât s-au

invocat excepțiile inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive care

privesc toate cererile formulate de reclamante.

Prin urmare, desființând sentința

fără să cerceteze motivele invocate de apelantul Ministerul Economiei și

Finanțelor și trimițând cauza pentru rejudecarea cererii reclamantelor privind

restituirea în natură a imobilului, instanța de apel a creat acestui

recurent-pârât o situație mai grea în propria cale de atac, deși apelul

declarat de acesta a fost admis.

De aceea, soluția admiterii apelului

declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor și trimiterii cauzei spre

rejudecare este dată cu aplicarea greșită a art. 296 și art. 297 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta

Curte, constatând că instanța de apel a soluționat greșit apelul declarat de

acest pârât, fără a intra în cercetarea criticilor formulate prin declarația de

apel, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de

pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, va casa, în parte, decizia recurată

și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului declarat de

Ministerul Finanțelor Publice, în prezent Ministerul Economiei și Finanțelor.

Cu ocazia rejudecării vor fi avute

în vedere toate mijloacele de apărare invocate de părți.

Se vor menține restul dispozițiilor

deciziei.

Potrivit art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., se va respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul București,

deoarece în apel criticile formulate de acesta au fost cercetate, iar instanța

de apel corect a reținut că susținerile acestui apelant nu sunt întemeiate și a

respins apelul declarat de Municipiul București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat de D.G.F.P. a

municipiului București împotriva deciziei nr. 161 din 13 martie 2007 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o casează în parte.

Trimite cauza aceleiași instanțe

pentru rejudecarea apelului declarat de Ministerul Finanțelor Publice (în

prezent Ministerul Economiei și Finanțelor), reprezentat de D.G.F.P. București.

Menține restul dispozițiilor

deciziei.

Respinge recursul declarat de Municipiul

București prin primarul general împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 13 februarie 2008.