ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6524/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea introdusă la data de 14 iunie 2006 pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București, reclamanții S.N. și O.S.I. au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul General al Municipiului București, prin primarul general, solicitând obligarea acestuia să ridice lucrările existente de pe suprafața de teren de 265,06 mp ocupată cu parcajul, trotuarul și carosabilul străzii M., iar, în subsidiar, să fie obligat să acorde în compensare alt teren de valoare egală cu cea a terenului ocupat de către acestea, sau despăgubiri reprezentând valoarea de circulație a terenului ocupat la cotația zilei, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 27 septembrie 2006, reclamanții au formulat o cerere prin care au precizat cadrul procesual în sensul că solicita citarea în calitate de pârâți, alături de Consiliul General al Municipiului București, a Municipiul București, prin primarul general și a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin întâmpinarea de la 20 noiembrie 2006, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât unitatea deținătoare este Municipiul București, prin primarul general.

Prin sentința civilă nr. 8346 din 20 decembrie 2006, Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția lipsei capacității procesuale a pârâtului Consiliul General al Municipiului București și a anulat acțiunea reclamanților, în contradictoriu cu acest pârât; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a respins, ca atare, acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu acest pârât; a admis excepția inadmisibilității capetelor de cerere având ca obiect acordarea unui teren în compensare sau despăgubiri, respingând ca atare acțiunea sub aspectul acestor capete de cerere. Cu privire la primul capăt de cerere, instanța l-a respins ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr. 1150 din 21 iunie 1999 a Tribunalului București, schimbată prin decizia civilă nr. 52 din 02 februarie 2001 a Curții de Apel București, s-a dispus obligarea Consiliului General al Municipiului București să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților (din prezenta cauză) terenul în suprafață de 400 mp situat în București, sector 5; că, față de prevederile din Legea nr. 215/2001, Consiliul General al Municipiului București este un organ deliberativ fără personalitate juridică, astfel că acesta nu are capacitate procesuală, precum și că imobilul din litigiu poate aparține Municipiului București, aflându-se pe teritoriul acestei unități administrativ - teritoriale, astfel încât, nici Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu are legitimitate procesuală pasivă, și că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor preluate abuziv sau acordarea de despăgubiri, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, se poate face doar urmând procedura reglementată de acest act normativ, lucru pe care reclamanții nu l-au respectat, fiind lipsit de relevanță faptul că anterior apariției Legii nr. 10/2001 acestora li s-a admis o acțiune în revendicare,

arătând că lipsa lor de diligențe i-a adus în situația de a li se restitui o suprafață de teren parțial ocupată de carosabilul și trotuarul unei străzi. Referitor la primul capăt de cerere, având ca obiect ridicarea lucrărilor existente pe suprafața de 265,06 mp, reprezentate de parcarea, trotuarul și carosabilul străzii Sebastian, prima instanță a reținut că potrivit punctului III anexa 1 la Legea nr. 213/1998, acestea fac parte din domeniul public, ceea ce face ca cererea reclamanților să fie nefondată.

Prin decizia civilă nr. 860 din 08 iunie 2007, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis apelul reclamanților; a desființat în parte sentința apelată în sensul că a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și excepția inadmisibilității capătului 3 de cerere, și s-a trimis cauza spre rejudecarea acestui capăt de cerere la instanța de fond, menținând celelalte dispoziții ale sentinței apelate, cu motivarea că, în mod corect, prima instanță, față de situația de fapt, a considerat că dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu-și găsesc aplicabilitatea în cauză, în condițiile în care reclamanții nu au urmat procedura reglementată de acest act normativ, prin depunerea notificării la unitatea deținătoare.

Pe cale de consecință, reclamanții nu pot fi beneficiarii măsurilor reparatorii prin echivalent constând în bunuri, servicii, sau despăgubiri în condițiile cerute de legea specială, iar acest lucru nu vine în contradicție cu faptul că reclamanții au obținut retrocedarea terenului preluat abuziv în condițiile dreptului comun, prin admiterea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că cererile reclamanților referitoare la acordarea unui teren în aceeași suprafață sau la acordarea de despăgubiri, vor fi analizate în contextul dreptului comun.

Referitor la acordarea unui teren în compensare, s-a reținut că din răspunsul Primăriei municipiului București rezultă că nu există terenuri în patrimoniul unității administrativ - teritoriale care să poată fi acordate în compensare și, având în vedere că cedarea terenurilor în compensare este atributul exclusiv al Municipiului București, instanța a apreciat că nu poate impune acestuia printr-o hotărâre judecătorească o anumită modalitate de exercitare a atributului dispoziției juridice, fără să depășească limitele puterii judecătorești și să comită o ingerință în sfera administrației publice, excepția inadmisibilității, sub aspectul acestui capăt de cerere, fiind în mod corect soluționată.

Cu privire la celălalt capăt de cerere având ca obiect acordarea despăgubirilor constând în valoarea de circulație a terenului, instanța a apreciat că apelanții au înțeles să solicite aceste pretenții în temeiul dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., de la cel responsabil de producerea prejudiciului și, așa cum rezultă din decizia civilă nr. 52/2001 a Curții de Apel București, imobilul în litigiu a făcut obiectul unei preluări abuzive în baza Decretului nr. 121/1998, fiind expropriat pentru cauză de utilitate publică, fără însă a se plăti proprietarilor o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Instanța de control judiciar a considerat că deși reclamanților li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra întregii suprafețe de teren, din motive neimputabile lor, nu pot fi puși în posesie asupra terenului în totalitate, datorită existenței unor elemente de sistematizare care-l afectează, astfel că dreptul de proprietate poate fi restabilit prin recunoașterea posibilității obținerii despăgubirilor pentru suprafața ocupată de construcții și care nu poate fi retrocedată în natură de la Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, care este cel răspunzător, din punct de vedere patrimonial, de exproprierea ilegală a terenului, el fiind cel care trebuie să plătească despăgubiri pentru suprafața de 265,06 mp care nu poate fi restituită în natură.

Această decizie a devenit irevocabilă prin decizia civilă nr. 101 din 24 ianuarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. În al doilea ciclu procesual, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 283 din 27 februarie 2009, a admis cererea reclamanților în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pe care l-a obligat la plata sumei de 861.481,3 lei, cu titlu de despăgubiri către reclamanți, reținând că, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., având în vedere aspectele de drept dezlegate cu forță obligatorie de către instanța de casare, în temeiul dispozițiilor art. 998 -999 C. civ.

și ale art. 1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, este cel răspunzător din punct de vedere patrimonial de exproprierea ilegală a terenului, așa încât el este cel care trebuie să plătească reclamanților despăgubirile pentru suprafața de teren care nu poate fi restituită în natură și a cărui valoare a fost stabilită prin raportul de expertiză topografică efectuată în cauză. Prin decizia civilă nr. 132 A din 22 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a obligat apelantul la 1.500 lei cheltuieli de judecată către intimatul Șerban Nicolae, reținând, în esență, că, în mod corect, instanța de fond a aplicat și interpretat dispozițiile legale incidente în speță și la care face trimitere pârâtul prin motivele de apel.

Astfel, potrivit cu dispozițiile art. 129 C. proc. civ., tribunalul a respectat principiul disponibilității procesului civil și a avut în vedere forța obligatorie a deciziei de casare asupra problemelor de drept dezlegate irevocabil prin decizia civilă nr. 860 din 08 iunie 2007 pronunțată de către Tribunalul București, secția a V-a civilă, dând eficiență, deopotrivă, și dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. Prin urmare, tribunalul ca și instanță de fond, de această dată, nu mai putea reveni asupra chestiunii prejudiciale a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și nici asupra calificării juridice a acțiunii pe care aceeași instanță de casare a acordat-o cererii ce a fost trimisă spre rejudecare instanței de fond, căreia îi revenea sarcina stabilirii cuantumului despăgubirilor.

S-a mai reținut că toate criticile reiterate în apel sunt de fapt critici aduse hotărârii de trimitere și care au fost formulate, de altfel, și pe calea recursului declarat împotriva acestei hotărâri, critici respinse prin decizia civilă nr. 101 din 24 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și că excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru pârâtul Statul Român este nefondată, deoarece, pe de o parte, prin decizia de casare s-a reținut legitimarea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și obligația sa de plată în temeiul dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., iar, pe de altă parte, în temeiul dispozițiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 reprezentarea Statului Român este asigurată prin Ministerul Finanțelor Publice, fiind lipsit de relevanță juridică răspunsul Municipiului București cu privire la restituirea în natură a imobilului, conform Legii nr. 10/2001, incidența legii speciale în cauză fiind înlăturată.

Tocmai în virtutea rolului său activ instanța de apel a calificat acțiunea și a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond față de calificarea pe care a primit-o cererea nesoluționată pe fond de către prima instanță. Curtea nu a primit nici critica privind prescripția cererii în despăgubire, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., deoarece despăgubirile au fost solicitate în subsidiar de reclamanți, numai dacă nu se pot ridica elementele de sistematizare care ocupă suprafața de teren și dacă nu se poate acorda un alt teren în compensare, iar cu ocazia punerii în posesie a reclamanților în anul 2003 aceștia au cunoscut prejudiciul care rezultă din imposibilitatea de a se bucura de atribuitul posesiei bunului lor, precum și pe autorul acestuia.

De asemenea, a fost apreciat ca nefondat și ultimul motiv de apel. Astfel, la termenul de judecată de la 02 februarie 2009, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 129 și ale art. 315 C. proc. civ., tribunalul a pus în discuția părților efectuarea unei expertize specialitatea construcții, având ca obiect stabilirea valorii de circulație a terenului, iar pârâtul a arătat că nu solicită probe, astfel că, în aceste condiții, critica privind efectuarea unei expertize pentru determinarea valorii imobilului la prețul actual al pieței este pur formală. S-a mai reținut, că existența condițiilor prevăzute de art. 998 - 999 C. civ.

a fost analizată de către instanța de trimitere, astfel că nici această chestiune de drept nu mai putea fi reluată cu ocazia judecării fondului cererii de despăgubiri, reprezentând valoarea de circulație a terenului ocupat la cotația zilei, aspect în legătură cu care instanța a înlăturat și critica prin care se face referire la nemotivarea hotărârii pronunțată de instanța de apel. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, indicând ca temei al criticilor formulate art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Astfel, instanța de apel, în limitele caracterului devolutiv a apelului cu care a fost învestită, a pronunțat o hotărâre care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Decizia civilă nr. 860 din 08 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul București, invocată de către instanța de apel ca motiv de necercetare a cauzei sub toate aspectele, este o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, devenind irevocabilă prin decizia civilă nr. 101 din 24 ianuarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București. Instanța de fond, Judecătoria sectorului 5 București, avea a rejudeca cauza numai în ceea ce privește capătul 3 al acțiunii principale, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Prima instanță a reținut că instanța superioară (Tribunalul București, prin decizia civilă nr. 860 din 08 iunie 2007) a stabilit implicit valoarea despăgubirilor la care reclamanții ar fi îndreptățiți, ca fiind de 861.481 Ron, deci peste 5 miliarde lei, și de aceea a apreciat că instanța competentă este Tribunalul București conform art. 2 C. proc.

civ., sens în care admite excepția necompetenței materiale și declină cauza la Tribunalul București.

Prin urmare, instanța competentă să soluționeze și cel de-al 3-lea capăt al cererii principale a devenit tot Tribunalul București, care a casat inițial hotărârea instanței de fond tocmai pentru judecarea acestui capăt de cerere, devenind din „instanța superioară, de casare", „instanță de fond". În continuare, recurentul-pârât, după ce analizează modul de soluționare a cauzei în primul ciclu procesual, arată că de vreme ce instanța de apel invocă puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 860 din 08 iunie 2007 pentru a respinge excepția pe care pârâtul a înțeles să o susțină în fața acesteia, ,,a lipsei calității de reprezentant a Ministerul Finanțelor Publice, pentru Statul Român, în ceea ce privește acordarea de despăgubiri reprezentând valoarea de circulație a terenului ocupat la cotația zilei, precum și cheltuieli de judecată”, nu a respectat unitatea acestui principiu, din moment ce a menținut și motivat chiar legitimitatea procesuală a pârâtului raportându-se la dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954.

În speță, dreptul de proprietate asupra suprafeței de teren de 400 mp a fost deja reconstituit, în totalitate, pe calea acțiunii în revendicare de la posesorul neproprietar Consiliul General al Municipiului București (Municipiul București). De aceea, în cadrul acestui litigiu, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă, față de pretențiile formulate cu privire la suprafața de 400 mp, întrucât nu a avut și nu are nicio obligație de restituire, chiar și pentru o parte din aceasta, respectiv pentru suprafața de 265,66 mp, ocupată de parcajul, trotuarul și carosabilul străzii Mihail Sebastian. Prin urmare, în mod greșit, instanța de apel a respins excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerul Finanțelor Publice, pentru Statul Român, motivat de faptul că, pe de o parte, așa s-a stabilit prin decizia de casare, iar, pe de altă parte, invocând disp.

art. 25 din Decretul-lege nr. 31/1954. Or, în cauză, calitatea de reprezentant al Statului Român revine Municipiului București-unitatea administrativ teritorială ce a avut în patrimoniu întregul imobil în litigiu, și care a emis, prin primarul general, Dispoziția de restituire nr. 1792 din 16 octombrie 2001. Mai mult, suprafața de 265,66 mp este afectată de elemente de sistematizare (parcarea, carosabilul și trotuarul străzii S.), ce sunt incluse în domeniul public al Municipiului București, conform dispozițiilor art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

De asemenea, s-a arătat că instanța de apel a apreciat că toate criticile pe care le-a formulat prin motivele de apel sunt „critici aduse hotărârii de trimitere și care au fost de altfel formulate și pe calea recursului declarat împotriva acestei hotărâri, respinse prin Decizia nr. 101 din 24 ianuarie 2008”, deși, la o cercetare mai amănunțită a cauzei se poate constata că la acel moment s-a pus în discuție excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, iar, în prezent, ceea ce se solicită este să se constate lipsa calității de reprezentant, pentru Statul Român, a Ministerului Finanțelor Publice.

Însă, instanța de judecată poate pune în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt sau de drept care conduc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau prin întâmpinare, fiind datoare să le soluționeze și să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a descoperi adevărul și a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor, [art. 129 alin. (1) și art. 130 alin. (2) C. proc. civ.]. În speță, aceste obligații legale nu au fost îndeplinite nici de către instanța de apel, cu atât mai puțin, de către instanța de fond, astfel încât, deși s-a solicitat suplimentarea probatoriului atât prin înscrisuri, cât și printr-o expertiză tehnică de specialitate în vederea stabilirii situației reale de fapt, instanța de apel a respins cererile formulate.

De asemenea, s-a mai arătat că greșit instanța de apel a înlăturat criticile cu privire la prescripția dreptului de a mai formula o cerere în repararea pagubei pricinuite prin expropriere, precum și ultimul motiv de apel, prin care s-a solicitat a se efectua o expertiză tehnică de specialitate, ocazie cu care se putea determina, pe de o parte, cuantumul prejudiciului, raportat la valoarea imobilului la prețul actual al pieții, dar și identificarea terenului rămas de restituit, stabilirea regimului juridic al terenului, a actualului deținător, precum și dacă elementele de sistematizare care afectează suprafața de teren rămas de restituit existau și la data emiterii deciziei de retrocedare sau au fost edificate ulterior, situație în care acestea se pot ridica.

Criticile formulate de recurentul-pârât, așa cum au fost expuse mai sus, permit încadrarea în art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., de către instanță, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., astfel că excepția nulității recurentului invocată de intimatul-reclamant, prin apărătorul său, în sensul că motivele de recurs nu pot fi încadrate în niciunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., este nefondată și va fi respinsă în consecință. Examinând decizia în limita criticilor formulate de recurentul-pârât, ce se încadrează în drept în dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., instanța constată recursul nefondat pentru următoarele considerente : Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., casarea unei hotărâri se poate cere „când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute, sub sancțiunea nulității!”. În speță, recurentul-pârât a susținut că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 129 alin. (1) și art. 130 alin. (2) C. proc. civ., întrucât a solicitat suplimentarea probatoriului atât cu înscrisuri, cât și printr-o expertiză tehnică de specialitate, în vederea stabilirii situației reale de fapt, însă instanța de apel a respins aceste cereri, deși era obligată să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a descoperi adevărul și a preveni orice greșeală. Invocând soluționarea cererii de apel cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (1) și art. 130 alin. (2) C. proc.

civ., pârâtul a susținut că instanța de apel nu a respectat principiul rolului activ al judecătorului în soluționarea apelului declarat de acesta, întrucât nu a suplimentat probatoriul și nu a efectuat o expertiză tehnică de specialitate, în vederea stabilirii situației de fapt, critică nefondată pentru cele ce succed. Potrivit art. 292 alin. (1) C. proc. civ., părțile nu se pot folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi, decât cele invocate în primă instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.

Potrivit acestui text de lege, formularea în scris, prin motivele de apel, este necesară numai pentru acele probe care constituie apărări noi în instanța de apel, iar nu și pentru acelea care au format obiectul de discuție la prima instanță, întrucât aceste probe, fiind discutate deja, sunt cunoscute părților, iar în baza principiului devoluțiunii apelului, ele pot fi repuse în discuție în a doua instanță. Invocarea dovezilor noi se face deodată cu motivarea în fapt și în drept a apelului, iar când acestea sunt martori și înscrisuri, cu aplicarea în mod corespunzător a dispozițiilor art. 112 alin. (5) C. proc. civ., se va arăta numele și domiciliul martorilor și se va depune copii certificate de apelant de pe înscrisuri, cel mai târziu la prima zi de înfățișare, deoarece numai astfel partea potrivnică este în măsură să cunoască probele și să răspundă prin întâmpinare.

În ceea ce privește cererea de încuviințare de probe noi, se constată că prin cererea de apel pârâtul a invocat ca dovezi noi „proba cu înscrisuri” și efectuarea unei „noi expertize”, fără să depună copii certificate de pe respectivele înscrisuri și fără să solicite încuviințarea acestor probe cel mai târziu la prima zi de înfățișare, care a fost la termenul din 11 ianuarie 2010. Prin urmare, pentru administrarea de probe noi în apel, inclusiv a probei cu înscrisuri și expertiză, se impune ca partea interesată să solicite încuviințarea acestor probe, nefiind suficient pentru administrarea probelor invocate indicarea generică a acestora prin motivele de apel.

Or, câtă vreme pârâtul nu a depus copiile certificate de pe înscrisurile invocate ca probe noi și nu a solicitat încuviințarea acestei probe, cel mai târziu la prima zi de înfățișare, se constată că nu este întemeiat motivul de recurs formulat de recurentul-pârât potrivit dispozițiilor art. 304 alin. (5) C. proc. civ. Critica formulată de recurentul-pârât, potrivit căreia decizia recurată cuprinde motive contradictorii și întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este nefondată, pe de o parte, pentru că, în dezvoltarea acestor critici nu se arată care sunt motivele contradictorii în motivarea deciziei recurate, iar, pe de altă parte, decizia recurată este motivată în fapt și în drept, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea recursului.

Critica formulată de recurentul-pârât, ce se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este, de asemenea, nefondată. Astfel, decizia ce face obiectul prezentului recurs este pronunțată în al doilea ciclu procesual. În primul ciclu procesual, problema de drept dezlegată, în sensul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., prin decizia civilă nr. 101 din 24 ianuarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, definitivă și irevocabilă, constă în aceea că „este echitabil ca reclamantul să primească despăgubiri pentru porțiunea de teren ce nu o poate primi în natură”, și că „debitorul acestei obligații este statul prin reprezentantul său legal, așa cum s-a dispus prin decizia recurată, terenul fiind expropriat”.

Prin urmare, dezlegările instanței de recurs, cu privire la problemele de drept sunt obligatorii pentru instanța de trimitere. Instanța de apel, în primul ciclu procesual, prin hotărârea pronunțată, irevocabilă prin respingerea recursului declarat de reclamanți, a stabilit că ”Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, are legitimitate procesuală pasivă în prezenta cauză, în raport de capătul trei de cerere”, stabilind astfel, implicit, calitatea de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice, pentru Statul Român. În al doilea ciclu procesual, instanțele de fond și apel au fost obligate să respecte problemele de drept dezlegate prin hotărâre irevocabilă, în primul ciclu procesual, iar aceste probleme de drept nu mai pot face obiectul controlului judiciar în fazele de judecată subsecvente.

De aceea, soluțiile instanțelor de fond și apel pe excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român și a calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru Statului Român sunt legale. Critica potrivit căreia greșit instanța de apel a înlăturat criticile cu privire la prescripția dreptului de a formula o cerere în repararea pagubei pricinuite prin expropriere este, de asemenea, nefondată. Acțiunea în pretenții promovată, în subsidiar, de reclamanți, în temeiul art. 998-999 C. civ. și care a făcut obiectul judecății în al doilea ciclu procesual, este o acțiune personală, prescriptibilă în termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, iar prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Or, în speță, reclamanții au cunoscut paguba ce rezultă din nerestituirea în natură a suprafeței de 265,06 mp, cât și pe cel care răspunde de ea, cu ocazia punerii în executare a deciziei civile nr. 52 din 2 februarie 2001 pronunțată de Curtea de Apel București, la data de 26 septembrie 2003, iar prezenta acțiune a fost promovată în termenul de prescripție de 3 ani, respectiv la 14 iunie 2006. Față de considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului. Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român, Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 132A din 22 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 decembrie 2010.