ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5929/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5929/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față constată

următoarele:

Prin sentința nr.

410 din 20 martie 2007, Tribunalul București, secția a V-a

civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A respins acțiunea

formulată de reclamanta D.R. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă.

A respins ca neîntemeiată acțiunea

reclamantei în contradictoriu cu RA A.P.P.S.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că reclamanta nu a depus la dosar înscrisuri în dovedirea dreptului

de proprietate și a calității de persoană îndreptățită. Astfel, aceasta a

arătat în motivarea notificării că imobilul a cărui restituire în natură s-a

solicitat a fost proprietatea autorului său G.D. și a trecut în proprietatea

statului fără titlu, fără însă a face dovada dreptului de proprietate al

autorului său asupra imobilului.

Tribunalul a considerat că

corespondența dintre G.D. și D.N. nu constituie convenție de vânzare-cumpărare

și, de asemenea, nici actul numit „contract de vânzare cumpărare" nu

reprezintă un act translativ de proprietate, atâta vreme cât nu este

identificat cumpărătorul, nu este trecut prețul vânzării, nu este datat și nu

poartă semnătura cumpărătorului.

In plus, așa cum rezultă din istoricul

de rol eliberat de Consiliul local al sectorului 2 București - Direcția

Venituri Buget Local - Serviciul Impunere Persoane Fizice, imobilul în litigiu

a trecut în proprietatea statului de la N.D., în baza sentinței civile nr. 486

din 23 ianuarie 1963. Aceeași concluzie s-a desprins și din decizia nr. 797 din

8 august 1963 emisă de Sfatul popular al raionului 1 Mai în care se menționează

că imobilul a fost preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr.

211/1951 de la N.D.

Soluția

tribunalului a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia nr.

568 din 18 septembrie 2007, prin care s-a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva

acesteia.

Înalta Curte de

Casație si Justiție, secția civilă si de proprietate intelectuală, prin

decizia nr. 6239 din 24 octombrie 2008 a admis

recursul declarat de reclamantă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre

rejudecare la aceeași curte de apel.

S-a reținut că este de necontestat că

reclamanta este moștenitoarea lui D.G., în legătură cu care s-a pretins, atât

prin notificare cât și prin cererea introductivă, că ar fi dobândit

proprietatea asupra imobilului din București, sector 2, urmare contractului

încheiat prin corespondență la data de 3 noiembrie 1949, aspect particular care

nu a fost judicios analizat de instanțe.

Astfel, încheierea contractului între

absenți este acceptată ca fiind valabilă atât în practica judiciară cât și în

literatura de specialitate, invocându-se prin analogie dispozițiile art. 1533

alin. (2) C. civ. și cele ale art. 35 și art. 38 C. com.

Distanțarea în timp a ofertei și

acceptării, motivată de împrejurarea că ofertantul și acceptantul nu se află în

același loc în momentul manifestării voinței de a contracta, a născut

într-adevăr polemici în literatura juridică, practica statuând însă că simpla

primire de către ofertant a corespondenței expediată de către acceptant

constituie o prezumție relativă că ofertantul a luat cunoștință de acceptare,

ceea ce marchează realizarea acordului asupra perfectării actului.

Ca atare, s-a reținut de către Înalta

Curte, că instanțele au neglijat a examina unul din aspectele care țin de

esența litigiului, respectiv momentul întâlnirii ofertei cu acceptarea, ca

element determinat pentru realizarea acordului de voință asupra încheierii

contractului vizând înstrăinarea imobilului în litigiu.

Or, din actele cauzei a rezultat că

atât vânzătorul D.N. prin procurator D.C. cât și cumpărătorul G.D. și-au

manifestat voința în sensul transferului dreptului de proprietate asupra

imobilului în litigiu, transfer care, potrivit voinței părților urma a fi

perfectat la momentul achitării integrale a prețului, ceea ce, potrivit

înscrisului întocmit la 3 noiembrie 1949, s-a realizat la 16 februarie 1950,

când s-a plătit ultima rată.

Nu în ultimul rând, momentul realizării

acordului de voință a părților trebuie raportat la jurisdicția vremii, care, la

acea dată, nu impunea ca o condiție de validitate, obligativitatea formei

autentice a actelor vizând înstrăinarea imobilelor.

S-a decis ca în rejudecare, instanța de

apel să verifice autenticitatea înscrisurilor prezentate de reclamantă,

împrejurarea plății integrale a prețului, care ar fi trebuit să marcheze,

potrivit convenției părților, transferul dreptului de proprietate, precum și

dacă, ulterior materializării acordului de voință dintre D.N., proprietarul de

drept al imobilului și G.D., autorul reclamantei, nu au mai avut loc și alte

înstrăinări succesive, eventual în aceeași modalitate.

Rejudecând după

casare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin

decima nr. 162 A. din 3 martie 2010 a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamantă.

Instanța de apel a reținut, prin prisma

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., că decizia de casare nu a dat dezlegări

unor probleme de drept relevante pentru soluționarea cauzei ci s-a rezumat a

stabili necesitatea suplimentării probatoriului.

In continuare, curtea a criticat

decizia de casare, arătând că dispozițiile art. 1533 alin. (2) C. civ. și cele

ale art. 35 și art. 38 C. com., invocate prin analogie, privesc problema

acceptării mandatului, iar părțile în contractul de vânzare-cumpărare a

imobilului în litigiu sunt persoane fizice și nu comercianți.

S-a constatat că, după cum a reținut și

prima instanță, la dosar nu există un act de vânzare, semnat de către D.N. sau

de către reprezentanta acestuia, D.C. la rubrica vânzător și de către G.D. la

rubrica cumpărător, motiv pentru care, deși curtea a acceptat că la momentul

anului 1949 forma autentică nu era necesară pentru înstrăinarea imobilelor

intravilane, în cauză nu există nici un înscris sub semnătură privată care să

dovedească respectiva vânzare.

Curtea a reținut totodată că, pornind

de la realitatea faptică, în speță nu s-a pus problema încheierii unei vânzări

imobiliare între absenți (la distanță) ci problema unei vânzări în care

vânzătorul este reprezentat prin mandatar, astfel încât pentru dovedirea

actului juridic și implicit a temeiniciei contestației trebuie respectate atât

exigențele de ordin probator C. civ. cât și cele din Legea nr. 10/2001.

Curtea de apel a făcut în continuare

considerații de ordin teoretic privind validitatea înscrisului sub semnătură

privată, inclusiv în raport de dispozițiile art. 1179 C. civ., concluzionând că

vânzarea nu s-a finalizat și dreptul de proprietate nu a fost transferat de la

vânzător la cumpărător, aceasta concluzie fiind confirmată și de faptul că

imobilul a trecut în proprietatea statului de la D.N., în baza sentinței civile

nr. 486 din 23 ianuarie 1963 și a deciziei nr. 797 din 8 august 1963.

S-a arătat de către instanța de apel că

nici exigențele de ordin probator instituite prin Legea nr. 10/2001, deși mai

flexibile, nu sunt dovedite de reclamantă.

S-a reținut, în plus, că dacă se

acceptă că aspecte ca verificarea existenței sau inexistenței unui drept sau

constatarea intervenirii vânzării pot fi analizate pe cale incidentală, ele

trebuie obligatoriu discutate și în contradictoriu cu partea căreia i se opune

existența ori inexistența dreptului sau vânzarea, or, în speță D.N. sau moștenitorii

acestuia nu sunt părți.

In final, s-a constatat că nu sunt

corecte susținerile reclamantei referitoare la admiterea greșită de către prima

instanță a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, în raport de dispozițiile art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 și de faptul că respectiva parte nu este emitenta deciziei

atacate iar acțiunea nu are și alte capete de cerere.

Împotriva acestei

ultime decizii a declarat recurs reclamanta, întemeiat pe

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct.

5, 8 și 9 C. proc. civ.

A solicitat, în principal, admiterea

recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei pentru rejudecarea

apelului, arătând că hotărârea este dată cu încălcarea legii, respectiv a

prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a

nesocotit dezlegările de drept câștigate cauzei.

Astfel, instanța de trimitere nu numai

că nu s-a conformat dispozițiilor deciziei de casare, dar chiar s-a lansat

într-o veritabilă critică a celor statuate de instanța supremă, susținând că

temeiurile de drept invocate de aceasta nu ar fi aplicabile speței.

Al doilea motiv de recurs a vizat

interpretarea greșită de către instanța de apel a actului dedus judecății.

Astfel, în realitate, vânzătorul D.N.

nu a fost prezent (nici personal, nici prin procurator D.C.) în același loc cu

cumpărătorul, nefiind față în față astfel încât să poată discuta clauzele

convenției. Recurenta a considerat că a fost situația în care oferta și acceptarea

ofertei sunt despărțite printr-un interval de timp, scrisorile schimbate între

părți formând împreună convenția de vânzare-cumpărare a imobilului.

Al treilea motiv de recurs a privit

încălcarea și aplicarea greșită a legii de către instanța de apel, care a

motivat hotărârea atacată pe o premisă eronată și care vine în contradicție cu

cele statuate de Înalta Curte.

Făcând precizările referitoare la

condițiile cerute ad validitatem și ad probationem la încheierea actelor

juridice, care sunt aplicabile speței, recurenta a arătat că instanța de apel

fie a ignorat, fie nu a valorificat corespunzător materialul probator

administrat în cauză.

Astfel, s-a trecut cu vederea că,

potrivit voinței părților, exprimată fără echivoc, transferul dreptului de

proprietate urma a fi perfectat la momentul achitării integrale a prețului,

ceea ce s-a și întâmplat.

In ceea ce privește susținerea

instanței de apel potrivit căreia vânzătorul figura în continuare ca

proprietar, recurenta arată că aspectul că nu s-au îndeplinit condițiile de

publicitate imobiliară, nu afectează în niciun fel transmiterea proprietății la

cumpărător.

Recurenta a considerat că instanța de

apel a fost în eroare când, îndepărtându-se de la obiectul litigiului și de la

textele legale aplicabile, a ignorat faptul că este vorba despre un imobil

preluat de stat în mod abuziv, care se încadrează în categoria prevăzută expres

la art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001 și care la momentul

formulării cererii de restituire, prin notificare, era în posesia statului,

fiind deținut de R.A.A.P.P.S. Nu se poate acredita astfel ideea instanței de

apel potrivit căreia aspectele legate de constatarea vânzării ar fi trebuit a

fi discutate în contradictoriu cu D.N. sau moștenitorii acestuia.

Recurenta a considerat totodată că

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală în

cauză, fiind titular al dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat.

In subsidiar, recurenta a solicitat

modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, schimbarea

sentinței pronunțată la fond și admiterea contestației.

Recursul este fondat, urmând a fi admis

în considerarea argumentelor ce succed.

In conformitate cu dispozițiile art.

315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs

asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității

administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Prin expresia „judecătorii

fondului" se înțelege atât judecătorii de la instanța sesizată după

casarea cu trimitere, cât și judecătorii din recurs, în caz de casare cu

reținere sau în caz de modificare.

Prin urmare, hotărârea instanței de

recurs este obligatorie atât sub aspectul modului în care aceasta a rezolvat

problema de drept în speță, cât și asupra necesității de a se administra

anumite probe, instanța de trimitere trebuind să reia judecata procesului,

făcând abstracție de hotărârea care a fost desființată prin casare sau

modificare și ținând seama de indicațiile date de instanța de recurs, în

legătură cu cele două aspecte menționate.

Instanța de trimitere este deci

obligată să respecte hotărârea instanței de recurs. In sensul acestor

dispoziții, reflectând organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești și

urmărind asigurarea omogenității soluțiilor de interpretare a unora și

acelorași norme juridice, dacă instanța de trimitere rămâne suverană în

stabilirea stării de fapt, ea trebuie totuși să se conformeze dezlegărilor date

de către instanța de recurs problemelor de drept pe care le implică soluționarea

acelui litigiu. Neconformarea față de dezlegarea dată problemei de drept de

către instanța de recurs atrage casarea hotărârii pronunțate în asemenea

condiții, pentru încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ. Totodată,

instanța de trimitere este obligată să se conformeze și îndrumărilor date de

instanța de control judiciar cât privește administrarea unor probe și

examinarea unor apărări, pentru corecta stabilire a situațiilor de fapt,

deoarece aceste îndrumări sunt de esența atribuțiilor ce revin instanței de

control judiciar, astfel că, la rejudecare, instanța de trimitere trebuie să le

dea urmare, ele fiind menite să asigure o corectă soluționare a litigiului.

In acest sens, sunt și reținerile

cuprinse în motivarea Deciziei Curții Constituționale nr. 332/2001 referitoare

la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C.

proc. civ.

In cazul în speță însă, încălcând

prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de trimitere, nu numai

că a ignorat cu desăvârșire dispozițiile deciziei de casare, dar le-a și

criticat, considerând aplicabile alte temeiuri de drept decât cele stabilite.

Astfel, instanța de apel, limitându-se

a reține că prin decizia de casare nu s-au dat dezlegări unor probleme de drept

relevante pentru soluționarea cauzei, a constatat că nu îi sunt aplicabile

dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Este total eronată această constatare a

instanței de trimitere, având în vedere că prin decizia de casare, Înalta Curte

a interpretat texte de lege și a aplicat principii de drept, dând totodată

îndrumări concrete instanței de apel.

Astfel, s-a reținut prin decizia de

casare că vânzării-cumpărării imobilului în litigiu îi sunt aplicabile regulile

care guvernează încheierea contractului între absenți, că nu au fost analizate

aspecte care țin de momentul întâlnirii ofertei cu acceptarea, care țin de

esența litigiului și că momentul realizării acordului de voință trebuie

raportat la jurisdicția vremii cu privire la condițiile de validitate a actelor

de înstrăinare a terenurilor.

Se reține, de asemenea, că deși

instanța de apel a constatat că prin decizia de casare s-a stabilit necesitatea

suplimentării probatoriului nu s-a conformat nici sub acest aspect îndrumărilor

date de instanța supremă.

Astfel, deși s-a decis ca în

rejudecare, instanța de apel să verifice autenticitatea înscrisurilor

prezentate de reclamantă, împrejurarea plății integrale a prețului, care ar fi

trebuit să marcheze, potrivit convenției părților, transferul dreptului de

proprietate, precum și dacă, ulterior materializării acordului de voință dintre

D.N., proprietarul de drept al imobilului și G.D., autorul reclamantei, nu au

mai avut loc și alte înstrăinări succesive, eventual în aceeași modalitate,

respectiva instanță de trimitere nu a procedat la verificarea nici unuia dintre

aceste aspecte.

Pentru cele ce preced, recursul va fi

admis, va fi casată decizia atacată și se va trimite cauza spre rejudecare la

aceeași curte de apel, pentru ca instanța de trimitere să se conformeze

dispozițiilor deciziei de casare nr. 6239 din 24 octombrie 2008, urmând a se

analiza ca apărări și celelalte motive de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta

D.R. împotriva

deciziei nr. 162 A din 3

martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Casează decizia

și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de

apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

10 noiembrie 2010.