ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5929/2010

Asupra recursului de față constată următoarele: Prin sentința nr. 410 din 20 martie 2007, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A respins acțiunea formulată de reclamanta D.R. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei în contradictoriu cu RA A.P.P.S. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta nu a depus la dosar înscrisuri în dovedirea dreptului de proprietate și a calității de persoană îndreptățită. Astfel, aceasta a arătat în motivarea notificării că imobilul a cărui restituire în natură s-a solicitat a fost proprietatea autorului său G.D.

și a trecut în proprietatea statului fără titlu, fără însă a face dovada dreptului de proprietate al autorului său asupra imobilului. Tribunalul a considerat că corespondența dintre G.D. și D.N. nu constituie convenție de vânzare-cumpărare și, de asemenea, nici actul numit „contract de vânzare cumpărare" nu reprezintă un act translativ de proprietate, atâta vreme cât nu este identificat cumpărătorul, nu este trecut prețul vânzării, nu este datat și nu poartă semnătura cumpărătorului.

In plus, așa cum rezultă din istoricul de rol eliberat de Consiliul local al sectorului 2 București - Direcția Venituri Buget Local - Serviciul Impunere Persoane Fizice, imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului de la N.D., în baza sentinței civile nr. 486 din 23 ianuarie 1963. Aceeași concluzie s-a desprins și din decizia nr. 797 din 8 august 1963 emisă de Sfatul popular al raionului 1 Mai în care se menționează că imobilul a fost preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 211/1951 de la N.D. Soluția tribunalului a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 568 din 18 septembrie 2007, prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva acesteia.

Înalta Curte de Casație si Justiție, secția civilă si de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 6239 din 24 octombrie 2008 a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. S-a reținut că este de necontestat că reclamanta este moștenitoarea lui D.G., în legătură cu care s-a pretins, atât prin notificare cât și prin cererea introductivă, că ar fi dobândit proprietatea asupra imobilului din București, sector 2, urmare contractului încheiat prin corespondență la data de 3 noiembrie 1949, aspect particular care nu a fost judicios analizat de instanțe. Astfel, încheierea contractului între absenți este acceptată ca fiind valabilă atât în practica judiciară cât și în literatura de specialitate, invocându-se prin analogie dispozițiile art. 1533 alin. (2) C. civ.

și cele ale art. 35 și art. 38 C. com. Distanțarea în timp a ofertei și acceptării, motivată de împrejurarea că ofertantul și acceptantul nu se află în același loc în momentul manifestării voinței de a contracta, a născut într-adevăr polemici în literatura juridică, practica statuând însă că simpla primire de către ofertant a corespondenței expediată de către acceptant constituie o prezumție relativă că ofertantul a luat cunoștință de acceptare, ceea ce marchează realizarea acordului asupra perfectării actului. Ca atare, s-a reținut de către Înalta Curte, că instanțele au neglijat a examina unul din aspectele care țin de esența litigiului, respectiv momentul întâlnirii ofertei cu acceptarea, ca element determinat pentru realizarea acordului de voință asupra încheierii contractului vizând înstrăinarea imobilului în litigiu.

Or, din actele cauzei a rezultat că atât vânzătorul D.N. prin procurator D.C. cât și cumpărătorul G.D. și-au manifestat voința în sensul transferului dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, transfer care, potrivit voinței părților urma a fi perfectat la momentul achitării integrale a prețului, ceea ce, potrivit înscrisului întocmit la 3 noiembrie 1949, s-a realizat la 16 februarie 1950, când s-a plătit ultima rată. Nu în ultimul rând, momentul realizării acordului de voință a părților trebuie raportat la jurisdicția vremii, care, la acea dată, nu impunea ca o condiție de validitate, obligativitatea formei autentice a actelor vizând înstrăinarea imobilelor.

S-a decis ca în rejudecare, instanța de apel să verifice autenticitatea înscrisurilor prezentate de reclamantă, împrejurarea plății integrale a prețului, care ar fi trebuit să marcheze, potrivit convenției părților, transferul dreptului de proprietate, precum și dacă, ulterior materializării acordului de voință dintre D.N., proprietarul de drept al imobilului și G.D., autorul reclamantei, nu au mai avut loc și alte înstrăinări succesive, eventual în aceeași modalitate. Rejudecând după casare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decima nr. 162 A. din 3 martie 2010 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă. Instanța de apel a reținut, prin prisma dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ., că decizia de casare nu a dat dezlegări unor probleme de drept relevante pentru soluționarea cauzei ci s-a rezumat a stabili necesitatea suplimentării probatoriului. In continuare, curtea a criticat decizia de casare, arătând că dispozițiile art. 1533 alin. (2) C. civ. și cele ale art. 35 și art. 38 C. com., invocate prin analogie, privesc problema acceptării mandatului, iar părțile în contractul de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu sunt persoane fizice și nu comercianți. S-a constatat că, după cum a reținut și prima instanță, la dosar nu există un act de vânzare, semnat de către D.N. sau de către reprezentanta acestuia, D.C. la rubrica vânzător și de către G.D. la rubrica cumpărător, motiv pentru care, deși curtea a acceptat că la momentul anului 1949 forma autentică nu era necesară pentru înstrăinarea imobilelor intravilane, în cauză nu există nici un înscris sub semnătură privată care să dovedească respectiva vânzare.

Curtea a reținut totodată că, pornind de la realitatea faptică, în speță nu s-a pus problema încheierii unei vânzări imobiliare între absenți (la distanță) ci problema unei vânzări în care vânzătorul este reprezentat prin mandatar, astfel încât pentru dovedirea actului juridic și implicit a temeiniciei contestației trebuie respectate atât exigențele de ordin probator C. civ. cât și cele din Legea nr. 10/2001.

Curtea de apel a făcut în continuare considerații de ordin teoretic privind validitatea înscrisului sub semnătură privată, inclusiv în raport de dispozițiile art. 1179 C. civ., concluzionând că vânzarea nu s-a finalizat și dreptul de proprietate nu a fost transferat de la vânzător la cumpărător, aceasta concluzie fiind confirmată și de faptul că imobilul a trecut în proprietatea statului de la D.N., în baza sentinței civile nr. 486 din 23 ianuarie 1963 și a deciziei nr. 797 din 8 august 1963. S-a arătat de către instanța de apel că nici exigențele de ordin probator instituite prin Legea nr. 10/2001, deși mai flexibile, nu sunt dovedite de reclamantă.

S-a reținut, în plus, că dacă se acceptă că aspecte ca verificarea existenței sau inexistenței unui drept sau constatarea intervenirii vânzării pot fi analizate pe cale incidentală, ele trebuie obligatoriu discutate și în contradictoriu cu partea căreia i se opune existența ori inexistența dreptului sau vânzarea, or, în speță D.N. sau moștenitorii acestuia nu sunt părți. In final, s-a constatat că nu sunt corecte susținerile reclamantei referitoare la admiterea greșită de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în raport de dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și de faptul că respectiva parte nu este emitenta deciziei atacate iar acțiunea nu are și alte capete de cerere.

Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta, întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ. A solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului, arătând că hotărârea este dată cu încălcarea legii, respectiv a prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a nesocotit dezlegările de drept câștigate cauzei. Astfel, instanța de trimitere nu numai că nu s-a conformat dispozițiilor deciziei de casare, dar chiar s-a lansat într-o veritabilă critică a celor statuate de instanța supremă, susținând că temeiurile de drept invocate de aceasta nu ar fi aplicabile speței.

Al doilea motiv de recurs a vizat interpretarea greșită de către instanța de apel a actului dedus judecății. Astfel, în realitate, vânzătorul D.N. nu a fost prezent (nici personal, nici prin procurator D.C.) în același loc cu cumpărătorul, nefiind față în față astfel încât să poată discuta clauzele convenției. Recurenta a considerat că a fost situația în care oferta și acceptarea ofertei sunt despărțite printr-un interval de timp, scrisorile schimbate între părți formând împreună convenția de vânzare-cumpărare a imobilului. Al treilea motiv de recurs a privit încălcarea și aplicarea greșită a legii de către instanța de apel, care a motivat hotărârea atacată pe o premisă eronată și care vine în contradicție cu cele statuate de Înalta Curte.

Făcând precizările referitoare la condițiile cerute ad validitatem și ad probationem la încheierea actelor juridice, care sunt aplicabile speței, recurenta a arătat că instanța de apel fie a ignorat, fie nu a valorificat corespunzător materialul probator administrat în cauză. Astfel, s-a trecut cu vederea că, potrivit voinței părților, exprimată fără echivoc, transferul dreptului de proprietate urma a fi perfectat la momentul achitării integrale a prețului, ceea ce s-a și întâmplat. In ceea ce privește susținerea instanței de apel potrivit căreia vânzătorul figura în continuare ca proprietar, recurenta arată că aspectul că nu s-au îndeplinit condițiile de publicitate imobiliară, nu afectează în niciun fel transmiterea proprietății la cumpărător.

Recurenta a considerat că instanța de apel a fost în eroare când, îndepărtându-se de la obiectul litigiului și de la textele legale aplicabile, a ignorat faptul că este vorba despre un imobil preluat de stat în mod abuziv, care se încadrează în categoria prevăzută expres la art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001 și care la momentul formulării cererii de restituire, prin notificare, era în posesia statului, fiind deținut de R.A.A.P.P.S. Nu se poate acredita astfel ideea instanței de apel potrivit căreia aspectele legate de constatarea vânzării ar fi trebuit a fi discutate în contradictoriu cu D.N. sau moștenitorii acestuia. Recurenta a considerat totodată că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală în cauză, fiind titular al dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat.

In subsidiar, recurenta a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, schimbarea sentinței pronunțată la fond și admiterea contestației. Recursul este fondat, urmând a fi admis în considerarea argumentelor ce succed. In conformitate cu dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Prin expresia „judecătorii fondului" se înțelege atât judecătorii de la instanța sesizată după casarea cu trimitere, cât și judecătorii din recurs, în caz de casare cu reținere sau în caz de modificare.

Prin urmare, hotărârea instanței de recurs este obligatorie atât sub aspectul modului în care aceasta a rezolvat problema de drept în speță, cât și asupra necesității de a se administra anumite probe, instanța de trimitere trebuind să reia judecata procesului, făcând abstracție de hotărârea care a fost desființată prin casare sau modificare și ținând seama de indicațiile date de instanța de recurs, în legătură cu cele două aspecte menționate. Instanța de trimitere este deci obligată să respecte hotărârea instanței de recurs. In sensul acestor dispoziții, reflectând organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești și urmărind asigurarea omogenității soluțiilor de interpretare a unora și acelorași norme juridice, dacă instanța de trimitere rămâne suverană în stabilirea stării de fapt, ea trebuie totuși să se conformeze dezlegărilor date de către instanța de recurs problemelor de drept pe care le implică soluționarea acelui litigiu.

Neconformarea față de dezlegarea dată problemei de drept de către instanța de recurs atrage casarea hotărârii pronunțate în asemenea condiții, pentru încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ. Totodată, instanța de trimitere este obligată să se conformeze și îndrumărilor date de instanța de control judiciar cât privește administrarea unor probe și examinarea unor apărări, pentru corecta stabilire a situațiilor de fapt, deoarece aceste îndrumări sunt de esența atribuțiilor ce revin instanței de control judiciar, astfel că, la rejudecare, instanța de trimitere trebuie să le dea urmare, ele fiind menite să asigure o corectă soluționare a litigiului. In acest sens, sunt și reținerile cuprinse în motivarea Deciziei Curții Constituționale nr. 332/2001 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. In cazul în speță însă, încălcând prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de trimitere, nu numai că a ignorat cu desăvârșire dispozițiile deciziei de casare, dar le-a și criticat, considerând aplicabile alte temeiuri de drept decât cele stabilite. Astfel, instanța de apel, limitându-se a reține că prin decizia de casare nu s-au dat dezlegări unor probleme de drept relevante pentru soluționarea cauzei, a constatat că nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Este total eronată această constatare a instanței de trimitere, având în vedere că prin decizia de casare, Înalta Curte a interpretat texte de lege și a aplicat principii de drept, dând totodată îndrumări concrete instanței de apel.

Astfel, s-a reținut prin decizia de casare că vânzării-cumpărării imobilului în litigiu îi sunt aplicabile regulile care guvernează încheierea contractului între absenți, că nu au fost analizate aspecte care țin de momentul întâlnirii ofertei cu acceptarea, care țin de esența litigiului și că momentul realizării acordului de voință trebuie raportat la jurisdicția vremii cu privire la condițiile de validitate a actelor de înstrăinare a terenurilor. Se reține, de asemenea, că deși instanța de apel a constatat că prin decizia de casare s-a stabilit necesitatea suplimentării probatoriului nu s-a conformat nici sub acest aspect îndrumărilor date de instanța supremă.

Astfel, deși s-a decis ca în rejudecare, instanța de apel să verifice autenticitatea înscrisurilor prezentate de reclamantă, împrejurarea plății integrale a prețului, care ar fi trebuit să marcheze, potrivit convenției părților, transferul dreptului de proprietate, precum și dacă, ulterior materializării acordului de voință dintre D.N., proprietarul de drept al imobilului și G.D., autorul reclamantei, nu au mai avut loc și alte înstrăinări succesive, eventual în aceeași modalitate, respectiva instanță de trimitere nu a procedat la verificarea nici unuia dintre aceste aspecte. Pentru cele ce preced, recursul va fi admis, va fi casată decizia atacată și se va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, pentru ca instanța de trimitere să se conformeze dispozițiilor deciziei de casare nr. 6239 din 24 octombrie 2008, urmând a se analiza ca apărări și celelalte motive de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta D.R. împotriva deciziei nr. 162 A din 3 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 noiembrie 2010.