ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 405/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului l București la data de 18 iunie 2010, sub nr. 28470/299/2010, reclamanții N.D.I.M.C. și B.E. au chemat în judecată pe pârâții B.A., B.C., B.P.A., B.An. și B.G., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, după compararea titlurilor, să fie obligați pârâții să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București. În drept, cererea a fost întemeiată pe disp. art. 480 - 481 C. civ., Legea nr. 30/1994, art. 1 Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. La data de 6 decembrie 2010, pârâții B.A., B.C., B.P.A., B.An. și B.G.

au depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București, excepția inadmisibilității acțiunii, față de temeiul de drept invocat, având în vedere că Legea nr. 10/2001 constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu valabil. Au fost invocate de pârâți și excepția lipsei calității procesuale active, arătându-se că, potrivit Deciziei nr. 614 din 24 mai 1967 a Comitetului executiv al Sfatului Popular al Raionului 1 Mai, imobilul din C.F.

nr. 59, în proporție de 72,20%, a intrat în patrimoniul statului, ca urmare a naționalizării întreprinderii T., precum și excepția lipsei calității procesuale pasive, susținându-se că, în niciuna din deciziile de naționalizare, nu este identificat exact imobilul care a fost trecut în proprietatea statului și nici care parte din acesta a fost trecută în administrarea fostului I. și, mai mult, nu se poate determina dacă imobilul ocupat de pârâți este același cu cel revendicat.

La data de 8 septembrie 2011, reclamanții au depus la dosar cerere precizatoare, prin care au arătat că imobilul ce face obiectul comparării de titluri este compus din vestibul, cameră, bucătărie, culoar, wc (toate parter), pivniță (subsol), în suprafață utilă de 81,65 mp și 93,12 mp teren sub construcție, rezultând din contractul de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1997; una cameră de locuit în suprafață utilă de 9,44 mp și teren aferent locuinței în suprafață de 5,66 mp, rezultând din contractul de vânzare-cumpărare din 21 noiembrie 2002; două camere (parter și etaj), în suprafață utilă de 20,76 și 20,90 mp, rezultând din contractul de donație autentificat în 21 iunie 2004 și din titlul de proprietate din 17 aprilie 2006. Prin Sentința civilă nr. 15898 din 22 septembrie 2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în Dosarul nr. 28470/299/2010, a fost admisă excepția necompetenței materiale, invocată de pârâți, și a fost declinată competența de soluționare a cererii formulată de reclamanții N.D.I.M.C.

și B.E., în favoarea Tribunalului București, secția civilă. Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 8 noiembrie 2011, sub nr. 71100/3/2011. Prin încheierea din data de 28 septembrie 2012, tribunalul a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamanților și inadmisibilității acțiunii, ca neîntemeiate și a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților. Prin Sentința civilă nr. 878 din 5 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților B.C., B.An. și B.A., ca neîntemeiată; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților B.P.A.

și B.G.; a respins acțiunea formulată de reclamanții N.D.I.M.C. și B.E., în contradictoriu cu pârâții B.P.A. și B.G., ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții B.C., B.An. și B.A., ca neîntemeiată și a obligat reclamanții la plata către pârâți a sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat în 2 decembrie 1913 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, numitul C.A.1 (care și-a schimbat ulterior numele în C.A.2, în baza Jurnalului Consiliului de Miniștri din 10 august 1916) a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, format din teren în suprafață de 681 mp.

Prin procesul-verbal nr. x/1940 emis de Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare în București, s-a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, format din teren în suprafață de 651 mp și două corpuri de casă în favoarea numitului C.A.2. Din adresa din 14 decembrie 2010, emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu, rezultă că imobilul care a figurat înscris cu nr. 43 pe C.F., până la nivelul anului 1915, a purtat ulterior nr. 55, pe aceeași arteră de circulație, iar, de la nivelul anului 1930, a purtat nr. 59. Imobilul situat în București, C.F.

nr. 59 a intrat în patrimoniul statului în baza Legii nr. 119/1948, fiind naționalizat pe numele întreprinderii T., în proporție de 72,20%, astfel cum rezultă din Decizia nr. 614 din 24 mai 1967 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Raionului l Mai (cu toate că această întreprindere nu avea în proprietate imobilul, ci îl deținea în baza unui contract de închiriere, astfel cum reiese din bilanțul încheiat la 31 decembrie 1948 și din procesele-verbale ale adunărilor generale din 9 martie 1948) și în baza Decretului nr. 224/1951, restul de 27,20%, conform Deciziei nr. 452/1960 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Raionului 1 Mai.

Conform certificatului de calitate succesorală din 7 noiembrie 2001, de pe urma defunctului C.A.2, decedat la data de 28 februarie 1950, au rămas ca moștenitori C.S., în calitate de soție supraviețuitoare și A.A., N.D.I., C.A.2V., în calitate de fii, iar de pe urma defunctei C.S., decedată la data de 12 noiembrie 1964 au rămas ca moștenitori copiii acesteia, A.A., N.D.I. și C.A.2V.

De pe urma defunctei N.D.I., decedată la data de 10 mai 1937, a rămas ca unic moștenitor reclamantul N.D.I.M.C., în calitate de fiu, astfel cum rezultă din certificatul de calitate succesorală din 7 noiembrie 2001. Conform certificatului de moștenitor din 25 septembrie 1997, de pe urma defunctului C.A.2V., decedat la data de 2 septembrie 1997, au rămas ca moștenitori A.A., în calitate de soră și legatară universală și reclamantul N.D.I.M.C., în calitate de legatar particular cu privire la cota de 1/3 din eventualele drepturi născute din revendicarea sau recuperarea imobilului situat în București, C.F. nr. 59. De pe urma defunctei A.A., decedată la data de 23 octombrie 2006, a rămas ca unică moștenitoare reclamanta B.E., în calitate de legatar universal, potrivit certificatului de calitate succesorală din 31 octombrie 2006. Prin contractul de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1997, Primăria Municipiului București, prin mandatar SC H.N.

SA, a înstrăinat pârâților B.An. și B.A. apartamentul nr. 3 de la parterul imobilului situat în București, compus din 2 camere, vestibul, bucătărie, culoar, wc, pivniță, în suprafață utilă de 81,65 mp. Prin contractul de vânzare-cumpărare din 21 noiembrie 2001, Primăria Municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA, a înstrăinat pârâtului B.C. locuința situată în București, compusă din o cameră, în suprafață utilă de 9,44 mp. În baza contractului de vânzare-cumpărare din 26 august 2002, Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar a înstrăinat pârâtului B.P.A. garajul situat în București, în suprafață utilă de 23,28 mp. Pârâtul B.P.A. a transmis dreptul de proprietate asupra garajului menționat pârâtului B.C., conform contractului de donație autentificat în 21 iunie 2004 de BNP G.L.

Prin titlul de proprietate din 17 aprilie 2006 emis de Instituția Prefectului Municipiului București, terenul situat în București, în suprafață de 29,10 mp, aferent garajului, a fost trecut în proprietatea pârâtului B.C., în conformitate cu prevederile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991. În baza autorizației de construire din 26 septembrie 2006, emisă de Primăria Sectorului 1 București, pârâtul B.C. a executat lucrări de consolidare, reamenajare și mansardare la imobilul situat în București, care a avut destinația de garaj. Examinând cu prioritate, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, instanța de fond a reținut că, pentru ca o persoană să fie parte în proces, este necesar, pe lângă îndeplinirea altor condiții, să aibă calitate procesuală.

Prin calitatea procesuală se desemnează titularul dreptului de a acționa în justiție și, în același timp, persoana împotriva căreia se poate exercita acțiunea. Calitatea procesuală se determină în concret, în raport de litigiul dedus judecății, deoarece, în cadrul unui raport juridic litigios, numai o anumită persoană poate fi reclamantă, respectiv pârâtă. Raportul de drept procesual nu se poate stabili decât între persoanele care își dispută dreptul în litigiu. Calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală activă) și, pe de altă parte, existența unei identități între persoana pârâtului și persoana obligată în același raport juridic (calitate procesuală pasivă).

Întrucât reclamantul este cel care declanșează procedura judiciară, lui îi revine obligația de a justifica atât calitatea sa procesuală, cât și calitatea procesuală a pârâtului. Această obligație își are temeiul în dispozițiile art. 112 C. proc. civ., potrivit cărora cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă, printre alte elemente, obiectul, precum și motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția. Prin indicarea pretenției sale, precum și a împrejurărilor de fapt și de drept pe care se bazează această pretenție, reclamantul justifică îndreptățirea pe care o are de a introduce cererea sa împotriva unui anumit pârât. În speță, reclamanții N.D.I.M.C. și B.E. au învestit instanța cu o acțiune în revendicare, în contradictoriu cu pârâții B.A., B.C., B.P.A., B.An.

și B.G., prin care au solicitat obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București. Acțiunea în revendicare este acțiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului solicită în justiție recunoașterea dreptului său de proprietate și obligarea pârâtului care posedă bunul să lase în deplină proprietate și posesie respectivul bun; astfel spus, acțiunea în revendicare este acțiunea formulată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar. În cauza dedusă judecății, pârâții B.P.A. și B.G. nu au în proprietate niciun spațiu din imobilul situat în București și nici nu ocupă vreun spațiu din imobil, acesta aflându-se în proprietatea și posesia pârâților B.A.

și B.An. (locuința situată în corpul C) și a pârâtului B.C. (locuința situată în corpul B și fostul garaj - extindere corp C). Având în vedere că bunul imobil revendicat nu se află în proprietatea sau posesia pârâților B.P.A. și B.G., rezultă că acești pârâți nu au calitate procesuală pasivă în cauză. În consecință, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților B.C., B.An. și B.A., ca neîntemeiată, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților B.P.A. și B.G. și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că atât reclamanții N.D.I.M.C.

și B.E., cât și pârâții B.C., B.An. și B.A. au invocat un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, prezentând fiecare câte un titlu, situație în care se va proceda la compararea titlurilor, pentru a se stabili care dintre ele este preferabil (superior), deci care dintre ele justifică, în plan probatoriu, apartenența dreptului la unul sau altul dintre patrimonii.

Cu ocazia comparării titlurilor de proprietate ale părților, tribunalul a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, având în vedere situația particulară a imobilului litigios, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Chiar dacă reclamanții nu și-au întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, solicitând ca analiza acțiunii în revendicare să aibă la bază criteriile presupuse de dreptul comun, tribunalul a apreciat că nu pot fi ignorate efectele legii speciale ce reglementează modalitatea concretă de reparare a prejudiciului creat prin preluarea abuzivă de către stat a unor imobile, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială, derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.

A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru reclamanți de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv C. civ., ar însemna încălcarea principiului "specialia generalibus derogant" și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale. Prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu sau fără titlu, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare în temeiul art. 480 și 481 C. civ.

S-a reținut că legiuitorul român a ales să fie restituite în natură imobilele preluate de statul comunist în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 doar în anumite condiții, ce nu sunt întrunite în prezenta cauză, câtă vreme spațiile din imobil nu se mai află în patrimoniul statului, ci în patrimoniul unor terți, pârâții din prezenta cauza, care le-au dobândit în temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare valabil încheiate. Din dispozițiile art. 18 lit. c) și art. 26 alin. (1) și (2), coroborate cu cele ale art. 45 din Legea nr. 10/2001, rezultă că reclamanții puteau beneficia de restituirea în natură a spațiilor din imobil doar în ipoteza în care ar fi solicitat instanței, în termenul special de prescripție prevăzut de lege, constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâților, iar, în urma admiterii unei astfel de acțiuni, imobilul ar fi reintrat în patrimoniul statului.

Omisiunea reclamanților de a proceda la învestirea instanței de judecată cu o acțiune în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/1997, nr. y/2002 și nr. z/2002 a avut ca efect consolidarea validității acestora și a dreptului de proprietate al pârâților asupra spațiilor din imobilul în litigiu. Problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială și C. civ., ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994, a fost rezolvată prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanță, conform art. 329 alin. (3) C. proc.

civ. Prin această decizie s-au statuat următoarele: "Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului "specialia generalibus derogant", chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice". Din această decizie în interesul legii, rezultă că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul "specialia generalibus derogant". Cu toate acestea, nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul se prevalează de un bun, în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Prin urmare, făcând aplicarea principiilor statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 33/2008, se impune realizarea unei analize comparative a drepturilor înfățișate de părți prin raportare la dispozițiile CEDO și la măsura în care aceste drepturi pot reprezenta un bun, în sensul Convenției.

Potrivit jurisprudenței Curții, noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine stabilite, creanțe, al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" să obțină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate (cauza Străin și alții împotriva României, cauza Viașu împotriva României, cauza Sebastian Taub împotriva României etc). În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu va fi considerat "bun", în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins demult ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, cauza Mihăilă împotriva României etc.).

Jurisprudența Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar, în recenta cauză Maria Atanasiu și alții împotriva României (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010), Curtea a afirmat că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag.

140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag. 141, 142 și 143). Urmare a acestei hotărâri, dar și în raport de circumstanțele particulare ale cauzei, astfel cum au fost descrise, se constată că reclamanții nu dețin un "bun actual", în sensul Convenției, respectiv o hotărâre judecătoreasca definitiva și irevocabila care să le fi consfințit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat.

Pe de altă parte, pârâții beneficiază de "bunuri actuale", în sensul Convenției, având în vedere că nu a fost admisă o acțiune în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 85/1992 și a Legii nr. 112/1995 (cauza Raicu contra României). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință, că, prin restituirea bunurilor preluate de către stat, trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice și că, în cazul în care restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu mai este posibilă, când, spre exemplu, cum este situația în prezenta cauză, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează ca fostului proprietar să-i fie plătite despăgubiri.

Având în vedere că reclamanții au căzut în pretenții, tribunalul a dispus obligarea acestora de a plăti pârâților suma de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, conform chitanțelor din 26 noiembrie 2010 și din 18 martie 2011, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. Împotriva acestei sentințe, au formulat apel reclamanții N.D.I.M.C. și B.E., solicitând modificarea hotărârii apelate, în sensul admiterii acțiunii. În motivare, apelanții reclamanți au arătat că, în anul 1947, autorul lor, C.A.2, a închiriat societății T. corpul B și C al imobilului, în legătură cu această parte a imobilului, fiind sediul respectivei societăți, s-a dispus naționalizarea conform Legii nr. 119/1948.

Astfel, se constată că autorul reclamanților nu a transmis dreptul de proprietate către societatea respectivă, ci doar dreptul de folosință privind niște spații de la parterul imobilului, astfel că preluarea acestei părți din clădire, odată cu naționalizarea societății, în 1948, nu constituie titlul de proprietate în favoarea statului. Evident că societatea T. nu era proprietarul acestui imobil, ci doar detentor precar, în calitate de chiriaș, astfel că vânzările ulterioare, după 1996, către pretinșii chiriași, nu au avut la bază un titlu valabil pentru stat, preluarea imobilului fiind abuzivă.

Nelegalitatea actului de naționalizare este atrasă atât din încălcarea dispozițiilor art. 481 C. civ., cât și ale Constituției României din anul 1948, care ocroteau dreptul de proprietate, menționând că nimeni nu poate fi deposedat de proprietatea sa, în afară de cazul de expropriere pentru utilitate publică și în urma unei juste și prealabile despăgubiri, dar și de încălcarea art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care ocrotea dreptul de proprietate și prevedea că nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa. Titlul pârâților a fost obținut prin încălcarea art. 960, 966, 968 C. civ. - cauză ilicită - fraus omnia corumpit. Se opun în cauză un titlu de proprietate al reclamanților, care nu a fost nici până acum desființat, și un titlu de proprietate al pârâților-intimați, obținut în condiții de legalitate vădită, prin fraudarea legii.

Astfel, B.C. și B.P.A. au obținut două contracte de vânzare-cumpărare cu C.G.M.B. - AFI pentru două spații construite înainte de 1944, în baza Legilor nr. 61/1990 și 85/1992, legi care se refereau la cu totul altceva decât la achiziționarea imobilelor naționalizate, respectiv la vânzarea de locuințe construite fondurile statului către populație după 1945. Pentru fraudarea legii, B.P.A. a trecut la etapa a doua, și anume utilizarea dispoz. art. 36 din Legea nr. 18/1991, în scopul obținerii ilegale și a terenului de sub garaj.

Încălcând grav dispozițiile acestui articol, care privește terenul situat în intravilanul localității care au aparținut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat fără moștenitori, care au calitatea de proprietari actuali ai locuințelor (aici era vorba de un garaj) sau înzestrarea celor care căzuseră victime ale dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974, (ceea ce nu e cazul aici), acesta obține un ordin al prefectului și asupra terenului. B.P.A. recurge la înstrăinarea garajului și a terenului de sub garaj către fratele său, B.C., crezând că îl face donatar de bună credință, deși și acesta era beneficiarul unei manevre similare pentru camera de 9,44 mp, pe care și-o apropiase tot în baza Legilor nr. 61/1990 și nr. 85/1992, deși erau construite cu mult înainte de apariția statului comunist.

În opinia apelanților, există o opoziție dintre un titlu perfect, legal, valabil și viabil și un titlu obținut printr-o cascadă de fraude. Instanța de fond nici nu a vrut să comenteze sau să motiveze în vreun fel aceste aspecte, din acest punct de vedere, hotărârea fiind lovită de nulitate absolută. În cazul de față, revendicarea nu se mai supune regulilor prevăzute de Decizia nr. 33/2008 și de dispozițiile ce au modificat art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, întrucât ar trebui comparate titlul vechilor proprietari, care a rămas pe deplin valabil și viabil, și titlul chiriașilor cumpărători, cărora li s-au aplicat în mod nejustificat atât Legile nr. 61/1990 și nr. 85/1992, cât și art. 36 din Legea nr. 18/1991.

În legătură cu camera de 9,44 mp și cu garajul și cu terenul de sub garaj, frauda este evidentă și i se aplică principiul fraus omnia corumpit, iar, în legătură cu apartamentul cumpărat de B.An. și B.A., în baza Legii nr. 112/1995, în condițiile în care titlul acestora a fost dobândit prin contract de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, acesta nu constituie un titlu valabil, atâta timp cât preluarea imobilului a fost abuzivă, statul nepreluând decât un drept de folosință privind niște spații de la parterul imobilului. Acest mod de preluare nu constituie un titlu de proprietate în favoarea statului. Prin Decizia civilă nr. 350A din 11 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-reclamanți N.D.I.M.C.

și B.E. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a constatat următoarele: Sunt vădit neîntemeiate criticile legate de modalitatea în care tribunalul a analizat cererea precizată prin raportare la dispozițiile legale incidente în raportul juridic dedus judecății, inclusiv cele referitoare la aspectele aplicării legislației speciale cu caracter reparatoriu în materia imobilelor preluate abuziv în perioada regimului politic comunist.

Tribunalul, reținând că imobilul în litigiu este un imobil preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în mod corect a avut în vedere, la pronunțarea soluției, regula de drept, conform căreia concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, reținând astfel incidența Legii nr. 10/2001, cu toate consecințele ce decurg din aplicarea acestor prevederi legale speciale asupra cererii de revendicare formulată de reclamanți, ținând seama, în acest sens, și de cele statuate prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite asupra unui recurs în interesul legii. Înalta Curte, prin această hotărâre obligatorie pentru instanțe, conform art. 329 alin. (3) C. proc.

civ. (actualul art. 330 7 alin. (4)), a reținut că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă, iar faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.

Prin hotărârea pilot pronunțată în cauza M. Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010, s-a arătat, fără echivoc, că, "în ceea ce privește acțiunea în revendicare fondată pe dispozițiile civile de drept comun, Curtea apreciază ca respingerea acesteia, argumentată de necesitatea de a asigura aplicarea coerenta a legilor reparatorii, nu ridica de una singura o problemă din punctul de vedere a liberului acces la justiție garantat de articolul 6 § 1 al Convenției, cu condiția ca procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001 să constituie o cale judiciară eficientă" (parag.

118). Trebuie remarcat, însă, că, prin decizia în interesul legii menționată, Înalta Curte a sesizat faptul că, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Or, pentru a se atinge finalitatea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun, ca un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, Înalta Curte a mai reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la o atare acțiune, căci este posibil ca reclamantul să se poată prevala la rândul său de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Așadar, contrar susținerilor apelanților, se remarcă faptul că, prin decizia menționată, s-a exclus posibilitatea ca acțiuni în revendicare, similare celei de față, să mai fie soluționate după regulile de comparare și preferabilitate specifice dreptului comun, cu ignorarea regulilor rezultând din aplicarea dispozițiilor speciale de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, singurele aspecte relevante față de pretențiile apelanților-reclamanți sunt dacă bunul revendicat a fost preluat abuziv și intră ca atare în domeniul reglementat de legea specială de reparație și dacă aceștia se pot prevala de un bun într-o acțiune întemeiată pe dreptul comun. Curtea a constatat că, în prezenta cauză, prima instanță a apreciat în mod just asupra împrejurărilor apreciate de Înalta Curte ca fiind relevante într-un asemenea litigiu, stabilind că reclamanții nu beneficiază de un "bun actual", pe care să îl valorifice în cadrul acestei acțiuni reale.

Sub acest aspect, Curtea a constatat, la rândul său, că dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul reclamanților nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului, sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între "simpla speranță de restituire", oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o "speranță legitimă", de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004). Cu referire la acest aspect, este relevantă Hotărârea pilot pronunțată în cauza M. Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010, în care Curtea Europeană a reținut că "(...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi.

Noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. (...) existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (parag.

134 - 140). În speță, reclamanții s-ar fi putut prevala de un bun, în sensul Convenției, numai dacă ar fi dovedit că întrunesc toate condițiile legii pentru a beneficia de măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv. Această situație juridică nu se poate dovedi însă decât în cadrul și cu respectarea cerințelor prevăzute de Legea nr. 10/2001 (actul normativ aplicabil în materia acestor imobile), prin decizia sau dispoziția emisă de unitatea deținătoare/entitatea învestită cu soluționarea notificării care atestă calitatea notificatorilor de persoane îndreptățite la restituire în natură sau în echivalent ori, după caz, printr-o hotărâre judecătorească de restituire. Or, reclamanții nu au inițiat procedurile de restituire prevăzute de lege, formulând o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 (așa cum reiese și din relațiile comunicate de P.M.B.

- Direcția Juridic, dosar tribunal), deși susțin, și în prezenta cauză, că imobilul revendicat a fost preluat abuziv, prin naționalizare. Curtea Europeană a statuat în acest sens în cauza Caracaș împotriva României, în ceea ce privește "speranța legitimă" în cadrul procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001, că această creanță de restituire, de care reclamanții s-ar putea prevala, este o creanță sub condiție, deoarece problema întrunirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului ar trebui rezolvată în cadrul procedurilor judiciare și administrative pe care le-au promovat. În consecință, Curtea a considerat că, la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, creanța nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

Având în vedere considerentele aceleiași hotărâri Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010, Curtea a observat că s-a constatat și de către Curtea Europeană că, "de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2001 și 10/2001 și, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care ar trebui să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. În consecință, Curtea a apreciat că transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, al interesului patrimonial care rezultă din simpla constatare a nelegalității naționalizării este subordonată îndeplinirii de către partea interesată a tuturor exigențelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile reparatorii și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (parag.

141 - 142). Rezultă că singura speranță legitimă creată apelanților a fost cea dată prin aplicarea Legii nr. 10/2001, respectiv, o speranță la o reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de statul comunist. În același timp, Curtea a constatat că, în mod corect, tribunalul a reținut că pârâții sunt deținători ai unor titluri asupra imobilului în litigiu, pe care l-au cumpărat, în temeiul Legii nr. 85/1992 și al Legii nr. 112/1995, în baza Contractelor nr. x/1997, nr. y/2002 și nr. z/2002 - acte de dispoziție în legătură cu care instanța de fond a remarcat, văzând disp. art. 45 din Legea nr. 10/2001 (republicată), că nu s-a solicitat de către reclamanți declararea nulității acestora.

Curtea a reținut deci că, în temeiul respectivelor contracte de vânzare-cumpărare, intimații-pârâți cumpărători, care se află și în posesia apartamentelor, au - spre deosebire de apelanții-reclamanți - un bun, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului prezentată mai sus. Prin urmare, corect a statuat tribunalul că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenției Europene a Drepturilor Omului și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate și în cazul pârâților cumpărători de bună credință ai imobilului revendicat și, în consecință, aceștia din urmă nu pot fi lipsiți de proprietate decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege.

Față de aceste considerente, Curtea a constatat că este vădit neîntemeiată critica apelanților-reclamanți privind lipsa unei analize în fond, în acest cadru procesual, a valabilității titlurilor exhibate de intimații-pârâți, o analiză care ar fi fost oricum irelevantă, în raport de cele reținute anterior în privința inexistenței unui drept pe care apelanții să îl poată valorifica pe calea acestei acțiuni în revendicare de drept comun. Deși, așa cum a reținut Curtea Europeană, în numeroase cauze, Statul Român nu a făcut dovada eficienței funcționării mecanismului de acordare de despăgubiri/alte măsuri de restituire în echivalent, ceea ce este relevant este că o lege specială cu caracter reparatoriu, la care reclamanții trebuiau să apeleze, prevede, în acest scop, proceduri stricte și creează mijloacele necesare prin care persoanele îndreptățite ar trebui îndestulate.

De altfel, stabilirea obligației statului de creare a unui mecanism adecvat de plată a despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și introducerea unei proceduri simplificate și eficiente (cum s-a dispus prin Hotărârea pilot pronunțată în cauza M. Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010, parag. 232) echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. De asemenea, în ceea ce privește eficiența procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, revenind la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a remarcat, și prin decizia recurată, că instanța europeană recunoaște dreptul suveran al legiuitorului intern de a opta asupra soluției legislative pe care o consideră cea mai adecvată posibilităților sale economico-sociale-financiare și intereselor sale politice (parag.

174 și următoarele din aceeași hotărâre adoptată în cauza M. Atanasiu și alții contra României). Din perspectiva argumentelor de fapt și de drept care au condus tribunalul la concluzia respingerii acțiunii, Curtea a constatat că, prin sentința atacată, s-a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente, inclusiv prin raportare la obligativitatea respectării deciziilor pronunțate de instanța supremă, și, prin urmare, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins apelul, ca nefondat. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamanții N.D.I.M.C. și B.E., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, schimbării sentinței apelate, cu consecința admiterii acțiunii.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții au arătat următoarele: Instanța de apel a pronunțat o hotărâre profund netemeinică, nelegala, ignorând dreptul lor de proprietate și, implicit, acela la acțiune. Or, atât normele interne, cât și normele internaționale, respectiv Constituția României și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reglementează acest drept ca inalienabil și indestructibil garantat. S-a menționat că, la data de 18 mai 1994, România a ratificat Primul Protocol Adițional la Convenției Europene a Drepturilor Omului, prin Legea nr. 30/1994, publicată în M. Of. nr. 135/31.05.1994. În art. 1 din acest Protocol, privind protecția proprietății, este prevăzut: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional". Așadar, România nu putea emite legi sau decrete prin care să aducă atingere dreptului de proprietate sau dezmembrămintelor sale. La data de 18 mai 1994, asupra imobilelor preluate abuziv de statul comunist, nimeni, în afara vechiului proprietar, nu avea un titlu de proprietate legal, viabil și valabil. Mai mult, prin Constituția României, s-a stabilit că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, cu dreapta și prealabila despăgubire. Acest articol constituțional a întărit situația de unici proprietari constatați la data de 18 mai 1994 și nicio normă ulterioară nu putea să atingă dreptul lor de proprietate.

În privința respectării Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a solicitat a se avea în vedere că primează Convenția în fața legii interne, iar, în privința condiției stabilității raporturilor juridice, dreptul lor este prevalent față de dreptul pârâților, care au săvârșit acte dolosive de "înstăpânire" a imobilului în cauză. Nu se poate vorbi de stabilitatea raporturilor juridice, cât timp dreptul de proprietate al pârâților este lovit de nulitate absolută, fiind obținut printr-o cauză ilicită, conform art. 960 - 966 din vechiul C. civ. Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 nu interzice acțiunea în revendicare a vechiului proprietar, mai ales în ipoteza unei persoane care a obținut un imobil în mod nelegal.

În lumina celor prezentate mai sus, soluția instanței de apel este profund netemeinică și nelegală, întrucât se reține, cu titlu de critică la adresa reclamanților, faptul că nu au întreprins nimic până la promovarea prezentei cereri, în sensul obținerii și/sau valorificării drepturilor de pe urma autorilor noștri, or, reclamanții au făcut dovada demersurilor de restituire la Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995, neprimind niciun răspuns, nici de la această comisie, dar nici de la Comisia de Aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care a preluat automat arhivele Comisiei de Lege nr. 112/1995. S-a criticat, de asemenea, modul în care instanța de apel a înlăturat apărările lor cu privire la dobândirea frauduloasă a două spații (garajul și camera de trecere de 9,44 mp, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză efectuat de ing.

N.G.), de către paratul B.C. (garajul, printr-o donație de la B.P.A.). Astfel, în opinia recurenților, instanța de apel a greșit atunci când a respins ca nefondate motivele de apel prin care arătau că B.C. și B.P.A. au obținut aceste spații prin două contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu C.A., cu încălcarea dispozițiilor imperative prevăzute de Legile nr. 61/1990 și 85/1992, legi care se refereau la "vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație după 1948". Or, aceste două spații au fost construite, așa cum arată și fișa imobilului eliberată de C.A., în anul 1935. În cauză, au fost produse probe privind acest aspect, respectiv autorizațiile de construire emise de primăria capitalei pe numele autorului lor, C.A.2, însă instanța de apel, în contradicție cu probele dosarului, a reținut că aceste două spații au fost dobândite în condiții de perfectă legalitate de către pârâți în baza celor două acte normative.

Un alt aspect de nelegalitate vizează obținerea titlului de proprietate pentru terenul aferent garajului de 29,10 mp, respectiv, titlul din 17 aprilie 2006 al Prefectului Municipiului București. Și în această privință, urmează să se constate că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor restrictive ale art. 36 din Legea nr. 18/1991, care se refereau la terenuri situate în intravilanul localității care au aparținut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat fără moștenitori, care au calitatea de proprietari actuali ai locuințelor sau la înzestrarea celor care au căzut victime ale art. 30 din Legea nr. 58/1974. Or, beneficiarul ordinului prefectului, în cazul lor, nu solicitase niciun fel de locuință, (aici fiind vorba de un spațiu cu destinația de garaj), iar, pe de altă parte, el nu înstrăinase înainte de 1989 o a doua locuință, care să cadă sub incidența art. 30 din Legea nr. 58/1974.

În opinia lor, este o dobândire ilegală, ce cade sub incidența legii penale (fals, uz de fals, în declarații, abuz în serviciu etc.), iar, pentru a ascunde această dobândire frauduloasă, B.P.A. a donat acest imobil fratelui său, B.C., pe principiul "înstrăinărilor succesive notariale - tip suveica", în niciun caz, nefiind vorba de vreo bună-credință care să-i salveze pe cei implicați. Un alt motiv de nelegalitate a vizat dobândirea apartamentului, cumpărat, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 18 decembrie 1997, de către B.An. și B.N., de la stat, după darea H.G. nr. 20/1997, care a modificat Legea nr. 112/1995, care, la art. 1, interzicea statului să înstrăineze imobilele preluate fără niciun titlu.

Pe de altă parte, practica constantă a Curții Europene, respectiv cazurile Fara vs. România, Tarbuc vs. Ramania, Gutu vs. România, Hirschon vs. România, Faimblat vs. România și Filipescu vs. România, menționează că vânzarea în temeiul Legii nr. 112/1995 a bunului preluat de către stat fără titlu valabil produce o încălcare de natură să fie sancționată în temeiul art. 1 din Protocolul Adițional la Convenție. Intimații nu au formulat întâmpinare, obligatorie conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ. În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 305 C. proc. civ.

Analizând criticile deduse judecății, prin prisma dispozițiilor legale și a jurisprudenței Curții Europene relevante în această materie, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede: Sub un prim aspect, instanța de recurs consideră că este necesar să sublinieze că, și în ipoteza în care părțile reclamante se prevalează de un anumit temei juridic pentru cererea cu care învestesc instanța, temei juridic ce se integrează dreptului comun, instanța de judecată, constatând că, pentru cererea dedusă judecății, există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, este ținută a face aplicarea normelor speciale, după ce va fi supus această chestiune dezbaterii părților, cu respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, obligație care, în cauză, a fost respectată.

Astfel, existența principiului anterior menționat, cu aplicabilitate atât în planul dreptului substanțial, cât și al celui procesual, constituie un impediment în a se recurge la normele dreptului comun, egal opozabil părților și instanței, de esența lui fiind aceea că părțile nu pot avea alegerea normelor aplicabile, potrivit ierarhiei și priorităților normelor juridice ce operează într-un stat de drept. Tot astfel, nici instanței nu îi este permis a ignora existența actului normativ special ce se suprapune dreptului comun pentru reglementarea unui anumit tip de relații sociale, disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale. Instanța este autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ special este o chestiune de opțiune a legislativului, ce nu poate fi cenzurată în procesul de aplicare a legii, fără a interfera cu autoritatea legiuitoare, ceea ce ar contraveni principiului separației puterilor în stat.

Or, promovând cererea de chemare în judecată, având ca obiect revendicarea imobilului situat în București, în temeiului dreptului comun - art. 480 C. civ., reclamanții urmăresc aceeași finalitate ca și cea proprie procedurii prealabile, obligatorii, instituite de legea specială, Legea nr. 10/2001, anume, restituirea în natură sau prin echivalent a acestui imobil. Cum, pentru aceeași finalitate, există și normele dreptului comun, pe care recurenții s-au întemeiat, și actul normativ special - Legea nr. 10/2001, aplicabil cauzei, opțiunea reclamanților este exclusă, pe temeiul priorității legii speciale. În același sens, cum dezlegarea raportului dintre normele dreptului comun și legea specială, în prezenta cauză, a avut loc după pronunțarea Deciziei nr. 33/2008, dată în recurs în interesul legii, cele statuate prin această decizie sunt incidente cauzei de față, astfel cum, legal, au stabilit și instanțele anterioare.

În acest context, critica recurenților întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondată, întrucât instanțele fondului nu au interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale speciale, ci, dimpotrivă, au aplicat în cauză principiile ce decurg din regula specialia generalibus derogant, acordând prioritate legii speciale, în absența oricăror justificări rezonabile privind neparcurgerea procedurii administrative, instituite de o lege specială de reparație, sub incidența căreia intra inclusiv imobilul în litigiu și asupra rezultatelor căreia reclamanții nu pot specula în mod obiectiv. În același sens, existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, nu încalcă art. 6 din Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.

Or, în cauză, nimic nu se opunea ca recurenții să obțină măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care aceasta era posibilă), dacă formulau notificare în termenul legal, prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 republicată, fiind în măsură să dovedească, în procedura administrativă sau judiciară, după caz, atât dreptul de proprietate și întinderea lui, cât și calitatea lor de moștenitori legali ai proprietarilor deposedați de stat, dar și deposedarea abuzivă. Această statuare a fost realizată de Curtea Europeană, într-o cauză ulterioară cauzei Faimblat contra României, invocată de recurente, respectiv Gladkvist și Bucur împotriva României, decizia de inadmisibilitate din 2 martie 2010, în care reclamanții au susținut că dreptul de acces la justiție, garantat de art. 6 parag.

1 din Convenție, le-a fost încălcat, prin respingerea acțiunii lor în revendicare, pe motiv că ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar Curtea Europeană a considerat că acest capăt de cerere este vădit nefondat, întrucât interpretarea dată de instanțele naționale nu au adus atingere acestui drept (parag. 22, 24, 25). În fine, contrar