ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6719/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6719/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data

de 23 mai 2006 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 18346,

reclamanta I.I.E. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

Municipiul București prin Primarul General și SC F. SA, solicitând instanței ca

prin hotărârea ce se va pronunța să se constate: că imobilul situat în București,

sector 2, a fost trecut fără titlu în proprietatea municipiului București prin decizia

din 12 mai 1977 emisă de fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular al municipiului

București; să se constate nulitatea transmiterii dreptului de proprietate asupra

imobilului arătat, de la pârâtul Municipiul București - la pârâta SC F. SA, respectiv

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 02 august 1995 și obligarea

pârâtei SC F. SA să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul

în discuție.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că imobilul a intrat în patrimoniul său prin efectul ordonanței

de adjudecare din 03 mai 1941 pronunțată de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat,

act ce a fost înscris în Registrul de Transcripțiuni și Inseripțiuni la data de

03 mai 1941.

Reclamanta a mai

arătat că și-a exercitat dreptul său de proprietate în mod continuu și netulburat

până în anul 1977, când prin decizia din 12 mai 1977 a fostului Comitet Executiv

al Consiliul Popular al Municipiului București, imobilul a fost preluat de Statul

Român și trecut în administrarea fostei întreprinderi de construcții, reparații

și administrare locativă - actuala SC F. SA, în posesia căreia se află și în prezent,

trecere dispusă în temeiul Legii nr. 4/1973, motivat de faptul că la acea dată reclamanta

avea în proprietate mai mult decât o locuință.

Asupra excepției

de necompetență materială și admisibilitate, instanța s-a pronunțat la data de 27

decembrie 2006 cu motivarea arătată în încheierea de ședință de la acea dată.

Față de faptul

că pe rolul Tribunalului București reclamanta a promovat o cerere înregistrată din

2007, prin care a solicitat a se dispune anularea deciziei din 12 mai 1977 emisă

de Biroul Permanent al Consiliului Popular al Municipiului București, în temeiul

dispozițiilor art. 164 C. proc. civ., cauzele au fost reunite sub nr. 18346.

Prin sentința

civilă nr. 1575 din 14 decembrie 2007 Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a respins ca nefondată cererea.

Pentru a se pronunța

în acest mod, instanța de fond a reținut, în esență, că trecerea imobilului în patrimoniul

statului s-a făcut cu respectarea dispozițiilor art. 481 C. civ. și a dispozițiilor

Legii nr. 4/1973, a Constituției României de la acea dată a tratatelor și convențiilor

internaționale la care România era semnatară, în sensul că preluarea acestui imobil

s-a făcut în condițiile acordării de despăgubiri.

S-a mai reținut,

că statul a devenit proprietarul imobilului în temeiul Legii nr. 4/1973, despăgubind-o

pe reclamantă cu contravaloarea acestuia, contravaloare ce nu a fost contestată

nici la momentul constatării întinderii ei prin procesul verbal de preluare, nici

ulterior, pe cale de consecință statul având calitatea de proprietar la momentul

transmiterii dreptului de proprietate în favoarea paratei SC F. SA, la momentul

transmiterii acestui drept, titlul statului nefiind contestat, acesta fiind singurul

motiv de nulitate invocat de reclamantă.

În ceea ce privește

acțiunea în revendicare, cererea a fost respinsă, reținându-se că nu se poate realiza

compararea titlurilor în condițiile în care s-a constatat stingerea dreptului de

proprietate al reclamantei.

Împotriva hotărârii

respective, a formulat apel, în termen legal, reclamanta I.I.E., criticând-o pentru

netemeinicie, susținând, în esență, că aprecierea instanței în sensul valabilității

titlului statului asupra imobilului în discuție este greșită, întrucât analiza permisă

de prevederile art. 6 Legea nr. 213/1998 prilejuiește constatarea că decizia de

preluare contravenea în mod flagrant atât prevederilor Legii nr. 4/1973 în baza

cărora a fost emisă cât și dispozițiilor C. civ. și ale Constituției, iar, la rândul

ei, Legea nr. 4/1973 era un act normativ abuziv, adoptat cu nerespectarea dispozițiilor

constituționale și ale tratatelor internaționale la care România era parte.

Apelanta a mai

susținut că, imobilul fiind preluat de către stat fără titlu valabil, aceasta nu

a pierdut niciodată dreptul de proprietate, ceea ce înseamnă că statul nu putea

transmite în mod valabil către SC F. SA. bunul, transmiterea fiind lovită de nulitate

absolută.

Prin decizia civilă

nr. 171/A din 08 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, admis

apelul declarat de apelanta-reclamantă I.I.E.; a schimbat în parte sentința în sensul

că a dispus anularea deciziei din 1977 a fostului Comitet Executiv al Consiliului

Popular al Municipiului București și a desființat în parte sentința, în sensul că

a trimis spre rejudecare la Tribunalul București, capătul de cerere, referitor la

revendicarea imobilului.

Pentru a se pronunța

astfel instanța de apel a reținut că sunt întemeiate motivele de apel formulate

de reclamantă, întrucât, la data preluării imobilului de către stat în baza Legii

nr. 4/1973 au fost încălcate dispozițiile acesteia în sensul că preluarea s-a realizat

fără nicio despăgubire, iar decizia din 12 mai 1977 a fostului Comitet Executiv

al Consiliului Popular al Municipiului București încalcă dispozițiile actului normativ

în baza căruia a fost adoptat.

S-a reținut, că

deși la dosarul cauzei au fost depuse procesul-verbal de evaluare și dispoziția

de plată din 26 noiembrie 1977, înscrisurile respective nu fac dovada efectivă a

faptului că reclamanta a primit și încasat despăgubirile pentru imobilul respectiv,

ci doar faptul că s-a procedat la stabilirea unilaterală a valorii imobilului preluat,

fără ca proprietarul imobilului să fie încunoștiințat, iar dispoziția de plată nu

atestă decât un transfer de fonduri între cele două instituții. S-a concluzionat

că soluția instanței de fond în ceea ce privește valabilitatea titlului statului

pentru imobilul în discuție este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art.

6 Legea nr. 213/1998 , iar Legea în discuție nr. 4/1973 a încălcat atât dispozițiile

constituționale cât și a tratatelor internaționale la care România era parte, cât

și dispozițiile art. 480 C. civ..

Prin urmare, Curtea

a reținut că decizia de preluare în patrimoniul statului a bunului imobil proprietatea

reclamantei este nul absolut, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 56 Legea

nr. 4/1973, cât și a dispozițiilor Constituției din anul 1956, art. 17 Declarația

Universală a Drepturilor Omului și a altor tratate internaționale la care România

era parte.

În ceea ce privește

capătul de cerere în revendicare, Curtea a reținut că, întrucât prima instanță nu

s-a pronunțat pe fondul dreptului dedus judecății, se impune desființarea sentinței

și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, pentru a nu lipsi părțile

de un grad de jurisdicție.

împotriva deciziei

respective, în termen legal, au declarat recurs pârâții Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București,

SC F. SA. și Municipiul București, prin Primarul General, criticând-o ca fiind nelegală

și solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă

și menținerea hotărârii primei instanțe.

Pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin motivele de recurs încadrate în

drept în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că, în mod greșit,

instanța de apel a constatat că decizia nr. 632 din 12 mai 1977, prin care imobilul

solicitat de reclamantă a fost preluat de către stat, a încălcat prevederile legale

în vigoare, în condițiile în care, în fapt, statul a devenit proprietar al imobilului

în temeiul Legii nr. 4/1973, plătind despăgubiri către reclamant.

S-a mai arătat

că statul avea calitatea de proprietar la momentul transmiterii dreptului de proprietate

în favoarea pârâtei SC F. SA., titlul statului nefiind contestat, iar contravaloarea

despăgubirilor acordate către reclamantă nu a fost contestată niciodată de către

aceasta.

Pârâta SC F.

SA., prin motivele de recurs formulate și încadrate în drept în prevederile

art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., a susținut faptul că decizia instanței de

apel este greșită, reținându-se, în mod eronat, că decizia din 12 mai 1977 emisă

de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, în baza

art. 56 Legea nr. 4/1973, a fost dată cu încălcarea legii în baza căreia a fost

emisă; a dispozițiilor art. 480 - 481 C. civ. și a art. 17 din Declarația Universală

a Drepturilor Omului.

Astfel, s-a susținut

că, la preluarea imobilului de către stat, au fost respectate prevederile Legii

nr. 4/1973, întrucât reclamanta deținea în proprietate personală două locuințe,

ceea ce era contrar prevederilor art. 5 din aceeași lege, astfel încât, în baza

prevederilor art. 52 alin. (1) și (2) din același act normativ, aceasta și-a înstrăinat

una dintre cele două locuințe, respectiv cea aflată în litigiu și situată în municipiul

București, imobil care se afla într-o stare avansată de degradare.

În acest context,

s-a arătat că nu mai poate subzista argumentul că imobilul ar fi fost preluat abuziv,

ori cu încălcarea legislației interne sau internaționale.

S-a învederat

și faptul că reclamanta nu a contestat, în baza art. 3 Legea nr. 1/1967 decizia

prin care imobilul a fost trecut în proprietatea statului; că imobilul-construcție

a fost transformat, ca urmare a demolării parțiale, în așa fel încât a devenit un

imobil-construcție nou, fiind construite și alte corpuri, astfel încât, revendicarea

nu mai poate fi exercitată când lucrul a fost transformat, încorporat sau asimilat

în așa măsură încât și-a pierdut individualitatea; că, în mod greșit, instanța de

apel a rupt procesul în două, soluționând doar contestația împotriva deciziei

nr. 632/1977 și trimițând cauza spre rejudecare, pentru soluționarea capătului de

cerere în revendicare.

Pârâtul Municipiul

București, prin Primarul General, prin motivele de recurs încadrate în drept în

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a invocat, în primul rând, excepția

lipsei calității procesuale pasive a acestei instituții în ceea ce privește revendicarea,

întrucât terenul în cauză nu a făcut parte din domeniul privat al municipiului București;

excepția lipsei de interes în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv și

nelegal al preluării de către stat a imobilului, motivat de faptul că prin modificările

aduse prin Legea proprietății nr. 247/2005, nu se mai face distincție între imobile

preluate de stat, cu titlu sau fără titlu, precum și excepția admisibilității acțiunii

în revendicare, câtă vreme a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001.

Pe fondul cauzei,

s-a susținut că, în mod greșit, a fost admis apelul declarat de reclamantă, întrucât

preluarea imobilului de către stat s-a realizat cu respectarea prevederilor Legii

nr. 4/1973, iar contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni a fost încheiat cu pârâta

SC F. SA cu respectarea tuturor prevederilor legale în vigoare.

Analizând recursurile

ckdarate de către pârâți, Înalta Curte va examina, cu prioritate, în baza art 137

alin. (1) C. proc. civ., excepțiile de fond invocate care fac de prisos, în totul

sau în parte, cercetarea pe fond a tuturor motivelor de recurs invocate de către

aceștia.

În acest sens,

vor fi analizate excepția lipsei de interes în ceea ce privește constatarea caracterului

abuziv și nelegal al preluării de către stat a imobilului aflat în litigiu și excepția

admisibilității acțiunii în revendicare formulată după apariția Legii nr. 10/2001,

excepții invocate prin cererea de recurs de către pârâtul Municipiul București,

prin Primarul General.

Astfel, intimata-reclamantă

a inițiat o procedură, în condițiile dreptului comun, pentru restituirea imobilului

situat în municipiul București, care a fost preluat de către stat în baza deciziei

din 12 mai 1977 emisă de fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului

București, decizie emisă în baza Legii nr. 4/1973.

Anterior formulării

prezentei cereri, reclamanta nu a întreprins nici un alt demers juridic pentru restituirea

proprietății menționate, nici pe calea administrativă, nici pe cale judiciară, fie

pe calea dreptului comun, fie uzând de legislația specială adoptată în materia restituirii

proprietăților preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 .

Conform dispozițiilor

art. 6 alin. (2) din această lege bunurile preluate de stat fără un titlu valabil,

inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii

proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de

reparație.

Or, în materia

imobilelor preluate abuziv, a fost adoptată legea specială de reparație, respectiv

Legea nr. 10/2001, act normativ care, din perspectiva art. 2 lit. h) sau lit.

i), permite și el evaluarea titlului statului pentru cazul în care o atare analiză

era utilă pentru soluționarea notificării, dată fiind împrejurarea că, în anumite

ipoteze, legea specială reglementează soluții diferite după cum imobilul a fost

preluat cu sau fără titlu valabil.

Procedurile reglementate

de acest act normativ, cu caracter reparatoriu impuneau intimatei-reclamante să

se conformeze conduitei prescrise de lege, respectiv să adreseze notificare unității

deținătoare, în termenul și condițiile prevăzute de art. 22 alin. (1) Legea nr.

10/2001, republicată, sancțiunea pentru omisiunea de a formula notificarea, potrivit

art. 22 alin. (5) din lege fiind pierderii dreptului de a solicita În justiție măsuri

reparatorii în natură sau în echivalent.

În acest context,

de vreme ce reclamanta nu mai poate obține măsuri reparatorii în natură sau în echivalent,

este lipsită de orice finalitate evaluarea titlului statului potrivit criteriilor

reglementate de dispozițiile art. 6 alin. (1) Legea nr. 213/1998, anume verificarea

conformității lui cu Constituția în vigoare la momentul preluării, respectiv Constituția

din anul 1965, cu tratatele internaționale la care România era parte (Declarația

Universală a Drepturilor Omului, cu referire la art. 17), or a legilor în vigoare

la data preluării imobilului de către stat.

Intimata-reclamantă

a invocat, ca temei al cererii sale, dispozițiile dreptului comun, art. 6 Legea

nr. 213/1998, dar și Declarația Universală a Drepturilor Omului, însă, avându-se

în vedere și cele statuate prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de către

Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, soluționarea cererii promovată

de reclamantă nu mai poate opera pe calea dreptului comun, deoarece, potrivit principiului

„specialia generalibus derogant, concursul dintre legea generală și legea specială

se rezolvă în favoarea celei din urmă.

Față de cele arătate,

Înalta Curte va constata faptul că acțiunea în revendicare formulată de reclamantă,

ca o acțiune reală imobiliară petitorie prin care se tinde la stabilirea titularului

real al dreptului de proprietate, nu este admisibilă, fiind corect respinsă de către

prima instanță.

Această premisă

a admiterii cererii în revendicare nu este îndeplinită din culpa intimatei reclamante

care a stat în pasivitate, inclusiv în raport de Legea nr. 10/2001, a cărei ineficientă

nu este în măsură să o invoce.

Prin urmare, fiind

vorba de un bun imobil deținut de una dintre unitățile menționate în art. 21 din

Legea nr. 10/2001, în raport de dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1)

și (9) raportat la art. 20 alin. (2) din același act normativ, proprietarul deposedat

abuziv de bunul său are la dispoziție calea specială de restituire în natură sau

prin echivalent a acestuia.

În consecință,

în ceea ce privește revendicarea pe dreptul comun, acest capăt de cerere nu poate

fi admisibil față de prevederile Legii nr. 10/2001, lege specială ce derogă de la

dispozițiile dreptului comun.

Față de cele arătate,

Înalta Curte va constata că sunt întemeiate excepțiile invocate de către pârâtul

Municipiul București, prin Primarul General, prin cererea de recurs, având ca obiect

lipsa de interes în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv și nelegal

al preluării de către stat al imobilului, câtă vreme reclamanta nu-și poate valorifica

pretențiile de restituire a bunului în cadrul prezentului demers judiciar, precum

și cea referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare formulată în condițiile

dreptului comun, după apariția Legii nr. 10/2001, act normativ ce reglementează

în prezent măsuri reparatorii pentru imobilele de orice fel, preluate cu sau fără

titlu, și indiferent de destinația acestora.

În condițiile

în care s-a concluzionat că sunt întemeiate cele două excepții invocate prin cererea

de recurs de către pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, este de

prisos a mai fi cercetate celelalte motive de recurs invocate de acest pârât, cât

și motivele de recurs formulate de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice

și SC F. SA, câtă vreme prin motivele respective cei doi pârâți au criticat doar

modalitatea de preluare a imobilului aflat în litigiu pe baza prevederilor Legii

nr. 4/1973.

Deși reținerea

temeiniciei celor două excepții ar determina, cu privire la apelul declarat de reclamantă,

admiterea căii de atac față de soluția tribunalului și respingerea acțiunii pe cale

de excepție, Înalta Curte consideră că o soluție asupra apelului ar fi pur formală.

Aceasta, deoarece

soluția primei instanțe este tot de respingere, iar admiterea căii de atac exercitată

de reclamantă, nu determină în realitate o soluție favorabilă pentru aceasta.

În consecință,

se constată că decizia recurată este afectată de motivul de modificare prevăzut

în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312

alin. (2) C. proc. civ., se vor admite recursurile declarate de către pârâți, se

va modifica decizia atacată, în sensul că se va respinge apelul declarat de reclamantă

împotriva hotărârii primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, SC F. SA și

Municipiul București, prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 171/A

din 8 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică decizia

civilă atacată, în sensul că, respinge apelul declarat de reclamanta I.I.E. împotriva

sentinței civile nr. 1575 din 14 decembrie 2007 a Tribunalului București, secția

a V-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 10 decembrie 2010.