ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6719/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 23 mai 2006 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 18346, reclamanta I.I.E. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin Primarul General și SC F. SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate: că imobilul situat în București, sector 2, a fost trecut fără titlu în proprietatea municipiului București prin decizia din 12 mai 1977 emisă de fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular al municipiului București; să se constate nulitatea transmiterii dreptului de proprietate asupra imobilului arătat, de la pârâtul Municipiul București - la pârâta SC F. SA, respectiv nulitatea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 02 august 1995 și obligarea pârâtei SC F. SA să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în discuție.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că imobilul a intrat în patrimoniul său prin efectul ordonanței de adjudecare din 03 mai 1941 pronunțată de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat, act ce a fost înscris în Registrul de Transcripțiuni și Inseripțiuni la data de 03 mai 1941. Reclamanta a mai arătat că și-a exercitat dreptul său de proprietate în mod continuu și netulburat până în anul 1977, când prin decizia din 12 mai 1977 a fostului Comitet Executiv al Consiliul Popular al Municipiului București, imobilul a fost preluat de Statul Român și trecut în administrarea fostei întreprinderi de construcții, reparații și administrare locativă - actuala SC F. SA, în posesia căreia se află și în prezent, trecere dispusă în temeiul Legii nr. 4/1973, motivat de faptul că la acea dată reclamanta avea în proprietate mai mult decât o locuință.

Asupra excepției de necompetență materială și admisibilitate, instanța s-a pronunțat la data de 27 decembrie 2006 cu motivarea arătată în încheierea de ședință de la acea dată. Față de faptul că pe rolul Tribunalului București reclamanta a promovat o cerere înregistrată din 2007, prin care a solicitat a se dispune anularea deciziei din 12 mai 1977 emisă de Biroul Permanent al Consiliului Popular al Municipiului București, în temeiul dispozițiilor art. 164 C. proc. civ., cauzele au fost reunite sub nr. 18346. Prin sentința civilă nr. 1575 din 14 decembrie 2007 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca nefondată cererea. Pentru a se pronunța în acest mod, instanța de fond a reținut, în esență, că trecerea imobilului în patrimoniul statului s-a făcut cu respectarea dispozițiilor art. 481 C. civ.

și a dispozițiilor Legii nr. 4/1973, a Constituției României de la acea dată a tratatelor și convențiilor internaționale la care România era semnatară, în sensul că preluarea acestui imobil s-a făcut în condițiile acordării de despăgubiri. S-a mai reținut, că statul a devenit proprietarul imobilului în temeiul Legii nr. 4/1973, despăgubind-o pe reclamantă cu contravaloarea acestuia, contravaloare ce nu a fost contestată nici la momentul constatării întinderii ei prin procesul verbal de preluare, nici ulterior, pe cale de consecință statul având calitatea de proprietar la momentul transmiterii dreptului de proprietate în favoarea paratei SC F. SA, la momentul transmiterii acestui drept, titlul statului nefiind contestat, acesta fiind singurul motiv de nulitate invocat de reclamantă.

În ceea ce privește acțiunea în revendicare, cererea a fost respinsă, reținându-se că nu se poate realiza compararea titlurilor în condițiile în care s-a constatat stingerea dreptului de proprietate al reclamantei. Împotriva hotărârii respective, a formulat apel, în termen legal, reclamanta I.I.E., criticând-o pentru netemeinicie, susținând, în esență, că aprecierea instanței în sensul valabilității titlului statului asupra imobilului în discuție este greșită, întrucât analiza permisă de prevederile art. 6 Legea nr. 213/1998 prilejuiește constatarea că decizia de preluare contravenea în mod flagrant atât prevederilor Legii nr. 4/1973 în baza cărora a fost emisă cât și dispozițiilor C. civ. și ale Constituției, iar, la rândul ei, Legea nr. 4/1973 era un act normativ abuziv, adoptat cu nerespectarea dispozițiilor constituționale și ale tratatelor internaționale la care România era parte.

Apelanta a mai susținut că, imobilul fiind preluat de către stat fără titlu valabil, aceasta nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate, ceea ce înseamnă că statul nu putea transmite în mod valabil către SC F. SA. bunul, transmiterea fiind lovită de nulitate absolută. Prin decizia civilă nr. 171/A din 08 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, admis apelul declarat de apelanta-reclamantă I.I.E.; a schimbat în parte sentința în sensul că a dispus anularea deciziei din 1977 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București și a desființat în parte sentința, în sensul că a trimis spre rejudecare la Tribunalul București, capătul de cerere, referitor la revendicarea imobilului.

Pentru a se pronunța astfel instanța de apel a reținut că sunt întemeiate motivele de apel formulate de reclamantă, întrucât, la data preluării imobilului de către stat în baza Legii nr. 4/1973 au fost încălcate dispozițiile acesteia în sensul că preluarea s-a realizat fără nicio despăgubire, iar decizia din 12 mai 1977 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București încalcă dispozițiile actului normativ în baza căruia a fost adoptat. S-a reținut, că deși la dosarul cauzei au fost depuse procesul-verbal de evaluare și dispoziția de plată din 26 noiembrie 1977, înscrisurile respective nu fac dovada efectivă a faptului că reclamanta a primit și încasat despăgubirile pentru imobilul respectiv, ci doar faptul că s-a procedat la stabilirea unilaterală a valorii imobilului preluat, fără ca proprietarul imobilului să fie încunoștiințat, iar dispoziția de plată nu atestă decât un transfer de fonduri între cele două instituții.

S-a concluzionat că soluția instanței de fond în ceea ce privește valabilitatea titlului statului pentru imobilul în discuție este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 6 Legea nr. 213/1998 , iar Legea în discuție nr. 4/1973 a încălcat atât dispozițiile constituționale cât și a tratatelor internaționale la care România era parte, cât și dispozițiile art. 480 C. civ.. Prin urmare, Curtea a reținut că decizia de preluare în patrimoniul statului a bunului imobil proprietatea reclamantei este nul absolut, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 56 Legea nr. 4/1973, cât și a dispozițiilor Constituției din anul 1956, art. 17 Declarația Universală a Drepturilor Omului și a altor tratate internaționale la care România era parte.

În ceea ce privește capătul de cerere în revendicare, Curtea a reținut că, întrucât prima instanță nu s-a pronunțat pe fondul dreptului dedus judecății, se impune desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, pentru a nu lipsi părțile de un grad de jurisdicție. împotriva deciziei respective, în termen legal, au declarat recurs pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, SC F. SA. și Municipiul București, prin Primarul General, criticând-o ca fiind nelegală și solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă și menținerea hotărârii primei instanțe.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin motivele de recurs încadrate în drept în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a constatat că decizia nr. 632 din 12 mai 1977, prin care imobilul solicitat de reclamantă a fost preluat de către stat, a încălcat prevederile legale în vigoare, în condițiile în care, în fapt, statul a devenit proprietar al imobilului în temeiul Legii nr. 4/1973, plătind despăgubiri către reclamant. S-a mai arătat că statul avea calitatea de proprietar la momentul transmiterii dreptului de proprietate în favoarea pârâtei SC F. SA., titlul statului nefiind contestat, iar contravaloarea despăgubirilor acordate către reclamantă nu a fost contestată niciodată de către aceasta.

Pârâta SC F. SA., prin motivele de recurs formulate și încadrate în drept în prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., a susținut faptul că decizia instanței de apel este greșită, reținându-se, în mod eronat, că decizia din 12 mai 1977 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, în baza art. 56 Legea nr. 4/1973, a fost dată cu încălcarea legii în baza căreia a fost emisă; a dispozițiilor art. 480 - 481 C. civ. și a art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Astfel, s-a susținut că, la preluarea imobilului de către stat, au fost respectate prevederile Legii nr. 4/1973, întrucât reclamanta deținea în proprietate personală două locuințe, ceea ce era contrar prevederilor art. 5 din aceeași lege, astfel încât, în baza prevederilor art. 52 alin. (1) și (2) din același act normativ, aceasta și-a înstrăinat una dintre cele două locuințe, respectiv cea aflată în litigiu și situată în municipiul București, imobil care se afla într-o stare avansată de degradare. În acest context, s-a arătat că nu mai poate subzista argumentul că imobilul ar fi fost preluat abuziv, ori cu încălcarea legislației interne sau internaționale.

S-a învederat și faptul că reclamanta nu a contestat, în baza art. 3 Legea nr. 1/1967 decizia prin care imobilul a fost trecut în proprietatea statului; că imobilul-construcție a fost transformat, ca urmare a demolării parțiale, în așa fel încât a devenit un imobil-construcție nou, fiind construite și alte corpuri, astfel încât, revendicarea nu mai poate fi exercitată când lucrul a fost transformat, încorporat sau asimilat în așa măsură încât și-a pierdut individualitatea; că, în mod greșit, instanța de apel a rupt procesul în două, soluționând doar contestația împotriva deciziei nr. 632/1977 și trimițând cauza spre rejudecare, pentru soluționarea capătului de cerere în revendicare. Pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, prin motivele de recurs încadrate în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., a invocat, în primul rând, excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei instituții în ceea ce privește revendicarea, întrucât terenul în cauză nu a făcut parte din domeniul privat al municipiului București; excepția lipsei de interes în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv și nelegal al preluării de către stat a imobilului, motivat de faptul că prin modificările aduse prin Legea proprietății nr. 247/2005, nu se mai face distincție între imobile preluate de stat, cu titlu sau fără titlu, precum și excepția admisibilității acțiunii în revendicare, câtă vreme a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pe fondul cauzei, s-a susținut că, în mod greșit, a fost admis apelul declarat de reclamantă, întrucât preluarea imobilului de către stat s-a realizat cu respectarea prevederilor Legii nr. 4/1973, iar contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni a fost încheiat cu pârâta SC F. SA cu respectarea tuturor prevederilor legale în vigoare. Analizând recursurile ckdarate de către pârâți, Înalta Curte va examina, cu prioritate, în baza art 137 alin. (1) C. proc. civ., excepțiile de fond invocate care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea pe fond a tuturor motivelor de recurs invocate de către aceștia.

În acest sens, vor fi analizate excepția lipsei de interes în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv și nelegal al preluării de către stat a imobilului aflat în litigiu și excepția admisibilității acțiunii în revendicare formulată după apariția Legii nr. 10/2001, excepții invocate prin cererea de recurs de către pârâtul Municipiul București, prin Primarul General. Astfel, intimata-reclamantă a inițiat o procedură, în condițiile dreptului comun, pentru restituirea imobilului situat în municipiul București, care a fost preluat de către stat în baza deciziei din 12 mai 1977 emisă de fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, decizie emisă în baza Legii nr. 4/1973.

Anterior formulării prezentei cereri, reclamanta nu a întreprins nici un alt demers juridic pentru restituirea proprietății menționate, nici pe calea administrativă, nici pe cale judiciară, fie pe calea dreptului comun, fie uzând de legislația specială adoptată în materia restituirii proprietăților preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 . Conform dispozițiilor art. 6 alin. (2) din această lege bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Or, în materia imobilelor preluate abuziv, a fost adoptată legea specială de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, act normativ care, din perspectiva art. 2 lit. h) sau lit. i), permite și el evaluarea titlului statului pentru cazul în care o atare analiză era utilă pentru soluționarea notificării, dată fiind împrejurarea că, în anumite ipoteze, legea specială reglementează soluții diferite după cum imobilul a fost preluat cu sau fără titlu valabil. Procedurile reglementate de acest act normativ, cu caracter reparatoriu impuneau intimatei-reclamante să se conformeze conduitei prescrise de lege, respectiv să adreseze notificare unității deținătoare, în termenul și condițiile prevăzute de art. 22 alin. (1) Legea nr. 10/2001, republicată, sancțiunea pentru omisiunea de a formula notificarea, potrivit art. 22 alin. (5) din lege fiind pierderii dreptului de a solicita În justiție măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.

În acest context, de vreme ce reclamanta nu mai poate obține măsuri reparatorii în natură sau în echivalent, este lipsită de orice finalitate evaluarea titlului statului potrivit criteriilor reglementate de dispozițiile art. 6 alin. (1) Legea nr. 213/1998, anume verificarea conformității lui cu Constituția în vigoare la momentul preluării, respectiv Constituția din anul 1965, cu tratatele internaționale la care România era parte (Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu referire la art. 17), or a legilor în vigoare la data preluării imobilului de către stat.

Intimata-reclamantă a invocat, ca temei al cererii sale, dispozițiile dreptului comun, art. 6 Legea nr. 213/1998, dar și Declarația Universală a Drepturilor Omului, însă, avându-se în vedere și cele statuate prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, soluționarea cererii promovată de reclamantă nu mai poate opera pe calea dreptului comun, deoarece, potrivit principiului „specialia generalibus derogant, concursul dintre legea generală și legea specială se rezolvă în favoarea celei din urmă. Față de cele arătate, Înalta Curte va constata faptul că acțiunea în revendicare formulată de reclamantă, ca o acțiune reală imobiliară petitorie prin care se tinde la stabilirea titularului real al dreptului de proprietate, nu este admisibilă, fiind corect respinsă de către prima instanță.

Această premisă a admiterii cererii în revendicare nu este îndeplinită din culpa intimatei reclamante care a stat în pasivitate, inclusiv în raport de Legea nr. 10/2001, a cărei ineficientă nu este în măsură să o invoce. Prin urmare, fiind vorba de un bun imobil deținut de una dintre unitățile menționate în art. 21 din Legea nr. 10/2001, în raport de dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) și (9) raportat la art. 20 alin. (2) din același act normativ, proprietarul deposedat abuziv de bunul său are la dispoziție calea specială de restituire în natură sau prin echivalent a acestuia. În consecință, în ceea ce privește revendicarea pe dreptul comun, acest capăt de cerere nu poate fi admisibil față de prevederile Legii nr. 10/2001, lege specială ce derogă de la dispozițiile dreptului comun.

Față de cele arătate, Înalta Curte va constata că sunt întemeiate excepțiile invocate de către pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, prin cererea de recurs, având ca obiect lipsa de interes în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv și nelegal al preluării de către stat al imobilului, câtă vreme reclamanta nu-și poate valorifica pretențiile de restituire a bunului în cadrul prezentului demers judiciar, precum și cea referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare formulată în condițiile dreptului comun, după apariția Legii nr. 10/2001, act normativ ce reglementează în prezent măsuri reparatorii pentru imobilele de orice fel, preluate cu sau fără titlu, și indiferent de destinația acestora.

În condițiile în care s-a concluzionat că sunt întemeiate cele două excepții invocate prin cererea de recurs de către pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, este de prisos a mai fi cercetate celelalte motive de recurs invocate de acest pârât, cât și motivele de recurs formulate de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și SC F. SA, câtă vreme prin motivele respective cei doi pârâți au criticat doar modalitatea de preluare a imobilului aflat în litigiu pe baza prevederilor Legii nr. 4/1973. Deși reținerea temeiniciei celor două excepții ar determina, cu privire la apelul declarat de reclamantă, admiterea căii de atac față de soluția tribunalului și respingerea acțiunii pe cale de excepție, Înalta Curte consideră că o soluție asupra apelului ar fi pur formală.

Aceasta, deoarece soluția primei instanțe este tot de respingere, iar admiterea căii de atac exercitată de reclamantă, nu determină în realitate o soluție favorabilă pentru aceasta. În consecință, se constată că decizia recurată este afectată de motivul de modificare prevăzut în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (2) C. proc. civ., se vor admite recursurile declarate de către pârâți, se va modifica decizia atacată, în sensul că se va respinge apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, SC F. SA și Municipiul București, prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 171/A din 8 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică decizia civilă atacată, în sensul că, respinge apelul declarat de reclamanta I.I.E. împotriva sentinței civile nr. 1575 din 14 decembrie 2007 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 decembrie 2010.