ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 562/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

379/ PI din 12 decembrie 2005 Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de

contencios administrativ, a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta SC

I.T. SRL, filiala Arad, în contradictoriu cu pârâții M.F.P. și Comisia pentru

autorizarea antrepozitelor fiscale și a importatorilor de produse accizabile

supuse marcării, a dispus anularea deciziilor din 10 februarie 2004 și 5

aprilie 2004 emise de pârâți și a respins acțiunea precizată formulată de

reclamantă împotriva pârâților D.G.F.P. Arad și A.N.A.F.

În motivarea sentinței se

reține că prin Decizia din 10 februarie 2004 emisă de Comisia pentru

autorizarea antrepozitelor fiscale și a importatorilor de produse accizabile

supuse marcării din cadrul M.F.P., a fost revocată autorizația de antrepozit

fiscal din 23 decembrie 2003 emisă pe numele societății, întrucât au fost

încălcate prevederile art. 195 alin. (1) și (2) lit. b) din Legea nr. 571/2003

privind codul fiscal; prin Decizia nr. 391459 din 5 aprilie 2004 a fost respinsă contestația formulată de societatea sancționată, contestație promovată în

temeiul art. 169 și următoarele C. proc. fisc.

Instanța de fond a constatat

că împotriva procesului –verbal încheiat de organele fiscale la data de 2

februarie 2004 și care a constituit temeiul revocării autorizației deținute de

reclamantă, aceasta a formulat acțiune în contencios administrativ, acțiune ce

a fost admisă prin sentința civilă nr. 2358 din 27 octombrie 2004 pronunțată de

Tribunalul Arad, dispunându-se anularea procesului verbal; această sentință a

rămas definitivă prin respingerea recursului, conform deciziei civile nr. 730

din 23 iunie 2005, pronunțată în dosar nr. 4149/CA/2005 de Curtea de Apel

Timișoara.

Întrucât motivul care a

generat revocarea autorizației deținută de reclamantă nu mai subzistă, fiind

desființat prin hotărârile judecătorești menționate, instanța de fond a

apreciat că se impune anularea deciziilor emise de Comisia pentru autorizarea

antrepozitelor fiscale și a importatorilor de produse accizabile supuse

marcării, atacate prin acțiunea formulată de reclamantă.

Împotriva acestei sentințe a

formulat recurs M.F.P. - Comisia pentru autorizarea antrepozitelor fiscale și a

importatorilor de produse accizabile supuse marcării, reprezentat prin D.G.F.P.

Arad, susținând că hotărârea este nelegală și netemeinică, situația de fapt

reținută de instanța de fond neputând duce la anularea deciziilor pronunțate de

autoritatea pârâtă.

În dezvoltarea motivelor de recurs

se arată că prin sentința civilă nr. 2358 din 27 octombrie 2005, pronunțată de

Tribunalul Arad în dosarul nr. 2449/204 s-a admis acțiunea societății și s-a

dispus anularea procesului-verbal încheiat de A.C.F. Arad la 2 februarie 2004,

iar această hotărâre a fost menținută prin decizia civilă nr. 730/2005 de către

Curtea de Apel Timișoara, în dosarul nr. 4149 din 23 iunie 2005; prin decizia

menționată instanța de recurs a reținut că SC I.T. SRL Arad a anulat facturile

inițiale, fiind emise noi facturi fiscale, în care s-a înscris distinct acciza

datorată, în sumă totală de 3.935.919.559 lei, care a fost înregistrată în

evidența fiscală a societății, instanța apreciind ca fără obiect măsurile

dispuse prin procesul-verbal respectiv.

Recurenta susține că această

împrejurare nu ar fi trebuit să conducă la anularea deciziei de revocare a

autorizației de antrepozit fiscal, societatea încălcând prevederile art. 195

alin. (1) și (2) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind codul fiscal, întrucât

a livrat la data de 17 ianuarie 2004 alcool tehnic către SC P.I. SRL Buzău,

conform facturilor din 17 ianuarie 2004, fără a fi calculate accize.

Recurenta precizează că

facturile ulterioare, emise de societatea reclamantă la 30 ianuarie 2004 nu au

fost prezentate nici organelor de control și nici organului de soluționare a

contestațiilor, acestea fiind prezentate numai în fața instanței de judecată.

În drept recurenta a invocat

art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ., precum și art. 166,

188, 189 și 192 din Legea nr. 571/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Analizând actele și

lucrările dosarului de fond Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

pentru următoarele considerente:

Astfel, în mod corect

instanța de fond a admis acțiunea reclamantei, deoarece la data emiterii

Deciziei nr. 3 din 10 februarie 2004 a C.A.A.F.I.P.A.S.M. din cadrul M.F.P.,

respectiv la 10 februarie 2004, facturile fiscale din 17 ianuarie 2004 fuseseră

corectate prin facturile fiscale emise la 30 ianuarie 2004, produsele

respective fiind însoțite de facturi fiscale care reflectă acciza și originea

acesteia, în conformitate cu art. 195 din Legea nr. 571/2004, neexistând nici o

încălcare a prevederilor legale care să determine revocarea autorizației de antrepozit

fiscal.

Totodată, Înalta Curte

constată că recurenta, deși se prevalează în drept de dispozițiile art. 195

alin. (2) lit. b) din Legea nr. 571/2003 și de dispozițiile art. 166 din

aceeași lege, nu motivează în nici un fel decizia de revocare a autorizației de

antrepozit fiscal și nici pe cea de respingere a contestației formulate de

reclamanta-intimată, astfel că nu se pot cunoaște cu exactitate considerentele

pentru care produsul livrat de reclamantă a fost încadrat în categoria

„produselor accizabile eliberate pentru consum” (denumire folosită de art. 195

alin. (2) lit. b) din Legea nr. 571/2003 cu referire la art. 166 din legea

menționată); reclamanta – intimată a contestat în principal împrejurarea că

produsul livrat se încadra în prevederile art. 195 alin. (2) și art. 166 din

Legea nr. 571/2003, iar această constatare esențială nu a fost motivată în nici

un fel în cuprinsul actelor administrative atacate, decizia din 10 februarie

2004 conținând doar o enumerare de acte normative care reglementează materia și

indicarea textului de lege ce se pretinde a fi încălcat, după cum decizia de

respingere a contestației pe cale administrativă conține doar constatarea că

„nu au fost prezentate elemente care să conducă la admiterea acesteia”, fiind

astfel încălcate nu numai prevederile imperative ale art. 174 și 175 C. proc. fisc. privind forma și conținutul deciziei de soluționare a contestației, dar și

obligativitatea motivării actului administrativ în general.

Cu toate acestea, prima

instanță a analizat inclusiv apărările de fond formulate de pârâți, stabilind

în mod judicios că decizia nr. 3 din 10 februarie 2004 a fost emisă de M.F.P. în urma încheierii procesului-verbal din 2 februarie 2004, prin care s-a

stabilit în sarcina reclamantei obligația fiscală însumă totală de

3.935.919.559 lei, reprezentând accize. Întrucât această sumă s-a regăsit în

facturile corectate de societate, evidențiată ca acciză, facturile corectate

fiind emise la 30 ianuarie 2004 (anterior atât încheierii procesului-verbal din

10 februarie 2004, cât și emiterii deciziei de revocare a autorizației), în mod

corect instanța de fond a reținut că nu există motive legale de retragere a

autorizației de antrepozit a societății reclamante.

Pentru considerentele

menționate, constatându-se că motivele de recurs sunt neîntemeiate, în baza

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de D.G.F.P., în reprezentarea M.F.P., Comisia pentru autorizarea antrepozitelor

fiscale și a importatorilor de produse accizabile supuse marcării, A.N.A.F.,

împotriva sentinței civile nr. 379/ PI din 12 decembrie 2005 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 ianuarie 2007.