ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2499/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 67 din 22 mai 2006 a Curții de Apel Iași, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 223 și art. 226 din H.G. nr. 85/2003 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice. Prin sentința civilă nr. 5 din 3 iulie 2006, aceeași Instanță a respins cererea reclamantului de îndreptare, lămurire și completare a primei sentințe. Împotriva ambelor sentințe a declarat recurs reclamantul, cererile sale fiind respinse ca nefondate prin Decizia civilă nr. 4272 din 30 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în Dosarul nr. 11952/1/2006.

Împotriva acestei decizii a formulat în termen contestația în anulare de fată recurentul, arătând că, Instanța de Recurs i-a încălcat dreptul la apărare, prin netrimiterea actului Guvernului României, deși acesta a fost depus în dublu exemplar, în acest fel recurentul nefiind lăsat să-și exprime poziția față de acest act, pentru ca apoi să propună niște probe și să-i exprime anumite nemulțumiri în legătură cu Guvernul și cu judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție. Invocă contestatorul nerespectarea drepturilor de a trăi decent și de a se bucura de rezultatele muncii, ca o consecință a aplicării amenzilor contravenționale. Consideră contestatorul că autoritățile încalcă drepturile prevăzute de art. 23 și art. 25 din Declarația Drepturilor Omului care sunt prioritare față de reglementările interne, pe temeiul art. 2 și art. 20 din Constituția României.

Arată contestatorul că nu poate beneficia de un trai decent datorită fiscalității exagerate și a discriminării negative pe care o aplică autoritățile statului român. Susține contestatorul că Instanța de Recurs nu s-a pronunțat cu privire la nelegalitatea H.G. nr. 85/2003 în raport cu dispozițiile art. 108 din Constituție, potrivit cărora hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor, în condițiile în care hotărârea a fost emisă în organizarea aplicării O.U.G. nr. 195/2002, iar art. 118 din aceasta este neconstituțional. În acest context, solicită contestatorul trimiterea dosarului la Curtea Constituțională. Consideră contestatorul că Instanța de Recurs nu a analizat nelegalitatea H.G.

nr. 85/2003 în raport cu dispozițiile Legii nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrație, deoarece hotărârea nu a fost supusă dezbaterii publice și Guvernul nu a inițiat consultări cu asociațiile sindicale și patronale din transporturi. Consideră contestatorul că Instanța de Recurs ar fi reținut greșit că ar fi fost sancționat de trei ori în realitate fiind vorba de o singură faptă. În acest context invocă contestatorul nemulțumiri în legătură cu constatarea faptei prin procesul - verbal de contravenție, de către reprezentantul Poliției Rutiere. Analizând motivele contestației în anulare, Curtea de fată constată că majoritatea lor au fost invocate ca motive ale acțiunii și ca motive de recurs fiind înlăturate cu argumente pertinente și legale de către aceste Instanțe.

Cererea de față, astfel cum apare, nu corespunde nici uneia dintre cauzele legale de admisibilitate a contestației în anulare prevăzute de art. 317 și art. 318 C. proc. civ. În ceea ce privește necomunicarea întâmpinării depuse de Guvernul României, expediată de către acesta prin poștă, pentru termenul din 30 noiembrie 2006, Instanța de Recurs nu a procedat nelegal, întrucât recurentul solicitase judecata în lipsă prin prima cerere de recurs. Pe de altă parte, prin necomunicarea întâmpinării, recurentul nu a fost prejudiciat în drepturile sale procesuale, având în vedere că intimata, a invocat în ea, aceleași susțineri în apărare ca și la Instanța de Fond și nu a ridicat excepții dirimante în legătură cu recursurile, singurele care ar fi presupus cunoașterea și răspunsul recurentului.

În fine, necomunicarea întâmpinării nu constituie o cauza legală de anulare a unei decizii de recurs, încălcarea dreptului la apărare având în vedere fie nelegala citare a părții pentru termenul în privința căruia nu a avut cunoștință, fie lipsirea părții de dreptul de a-și angaja un apărător calificat. În speță însă, nu a fost incidentă niciuna dintre aceste situații, recurentul fiind legal citat pentru ambele termene și solicitând judecata în lipsă prin cererea de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de A.V. împotriva Deciziei nr. 4272 din 30 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 15 mai 2007