ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4218/2013

Deliberând

asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data

de 12 iunie 2010 pe rolul Tribunalului Argeș. secția civilă, reclamanta G.V. a

solicitat instanței, să fie obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P. la plata

sumei de 2.000.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit în urma condamnării politice a soțului său G.A., la 7 ani închisoare.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că, cererea sa nu se fundamentează pe

dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, ci pe cele ale dispozițiilor

europene în materie coroborate cu prevederile art. 1349 Noul C. civ.

Prin sentința

civilă nr. 314 din 24 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Argeș, secția

civilă, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune și a fost

respinsă acțiunea reclamantei, ca prescrisă.

În motivarea

hotărârii, instanța de fond a reținut, în esență, că, potrivit art. 1357 Noul C.

civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită

cu vinovăție, este obligat să îl repare. Conform art. 2517 coroborat cu art. 2528

Noul C. civ., texte ce preiau dispozițiile din Decretul nr. 167/1958, termenul

de prescripție este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen, și curge de

la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și

pe cel care răspunde de ea.

S-a constatat

că autorul reclamantei a cunoscut despre existența celui răspunzător de fapta

ilicită la care a fost supus încă din anul 1967, de când a fost eliberat,

astfel că dreptul său la acțiune a început să curgă de atunci și s-a prescris

în anul 1970, prin urmare, cu mult timp înainte de introducerea acțiunii.

Prima instanță

a apreciat că aceeași ar fi soluția și dacă s-ar aprecia că, în cauză, termenul

de prescripție ar fi de 10 ani, respectiv cel prevăzut de art. 2518 pct. 2 Noul

C. civ., dreptul autorului reclamantului și al acestuia la acțiune

prescriindu-se în anul 1977.

Cum, la dosar

nu a existat dovada vreunui caz de suspendare sau întrerupere a acestui termen

dintre cele de la art. 2532 și 2537 Noul C. civ., instanța a constatat că

acțiunea introdusă la 27 iunie 2012 este prescrisă.

S-a mai reținut

că existența regimului comunist poate reprezenta un caz de forță majoră, în

accepțiunea art. 2532 pct. 9 Noul C. civ., (art. 13 alin. (1) lit. a) din

Decretul nr. 167/1958), regim care a determinat o prorogare a momentului de

începere a curgerii termenului de prescripție, până în anul 1989, când a căzut

regimul comunist, însă, s-a constatat că, și în această situație, termenul de

prescripție era împlinit la momentul introducerii acțiunii.

Împotriva

acestei sentințe, reclamanta G.V. a declarat apel, care, prin Decizia civilă nr.

108 din 11 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă,

a fost respins, ca nefondat.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de control judiciar, având în vedere prevederile art. 2512 alin.

(2) Noul C. civ. invocate de apelantă, raportat și la dispozițiile art. 201 din

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C.

civ. a reținut, în esență, că, în speță, prescripția era începută și împlinită

în temeiul Decretului nr. 167/1958, astfel că instanța de fond, în mod corect,

a invocat din oficiu excepția prescripției dreptului la acțiune.

În termen

legal, împotriva acestei decizii, reclamanta G.V. a declarat recurs, solicitând

admiterea recursului și rejudecând cauza, admiterea acțiunii și acordarea unor

daune proporționale cu prejudiciul suferit de cel condamnat.

Recurenta-reclamantă

critică decizia atacată pentru nelegalitate, sub două aspecte:

A) problematica

prescripției dreptului la acțiune, B) admisibilității acțiunii raportat la

temeiurile juridice invocate.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurenta-reclamantă susține, în esență, că momentul de la

care a început să curgă termenul de prescripție îl reprezintă data intrării în

vigoare a Legii nr. 221/2009, arătând totodată, că pe parcursul litigiului a

precizat expres că temeiul juridic prin care înțelege să solicite antrenarea

răspunderii pârâtului nu îl constituie Legea nr. 221/2009, fiind cunoscut

faptul că art. 5 alin. (1) teza I din legea menționată nu mai poate constitui

temei juridic pentru acordarea daunelor morale pentru persoanele care au

suferit condamnări cu caracter politic.

În opinia

recurentei, la momentul introducerii acțiunii termenul de prescripție nu era

împlinit, nefiind împlinit nici la data intrării în vigoare a Noului C. civ.,

instanța de apel apreciind, în mod eronat, că art. 2512 alin. (2) Noul C. civ.

nu se aplică în speță.

Redând articole

din Decretul-Lege nr. 118/1990 arată că acest act normativ nu reglementează

despăgubiri pentru daune morale, ci vizează drepturi bănești legate de vechimea

în muncă, gratuități de transport etc.

În ceea ce

privește admisibilitatea acțiunii dedusă judecății, susține, în esență, că

instanța de apel s-a limitat să analizeze cauza raportat la Deciziile nr. 6976

din 09 decembrie 2004 și nr. 422 din 17 ianuarie 2006, pronunțate de Înalta Curte

de Casație și Justiție, decizii care, în opinia recurentului-reclamant nu au

aplicabilitate, dat fiind că speța de față nu vizează erori judiciare, întrucât

nu se pute problema unei condamnări, iar ulterior cu a unei achitări, ci se

pune în discuție o condamnare pentru o infracțiune considerată cu caracter

politic de Legea nr. 221/2009.

În argumentarea

celor susținute, recurenta a depus practică judiciară în cauze similare.

Analizând

hotărârea recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de

criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele care succed:

Cu titlu

preliminar, se constată, că, deși recurenta-reclamantă nu și-a încadrat

criticile în temeiul de drept al art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., acestea pot

fi subsumate motivului de nelegalitate instituit de prevederile pct. 9 al art. 304

C. proc. civ., astfel că Înalta Curte va examina hotărârea recurată din

perspectiva acestui text legal.

Este de

necontestat că reclamanta a învestit instanța cu o acțiune, întemeiată pe

prevederile europene în materie și pe dispozițiile art. 1349 Noul C. civ.,

solicitând instanței obligarea Statului român la plata daunelor morale suferite

de soțul său ca urmare a condamnării, reclamanta precizând, în mod expres, pe

parcursul litigiului, inclusiv în recurs, că acțiunea sa nu se fundamentează pe

prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora.

Având în vedere

că recurenta-reclamantă a declarat în mod expres că acțiunea sa nu se

întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, nu poate fi primită

susținerea acesteia, în sensul că termenul de prescripție a început să curgă de

la momentul intrării în vigoare a acestei legi, respectiv, iunie 2009, întrucât

nu se poate reține un temei diferit pentru prescripție și un altul pentru

fondul litigiului.

Contrar

susținerilor recurentei, instanța de apel a reținut, în mod legal, că acțiunea

promovată este prescrisă, că, în cauză, dispozițiile art. 2512 alin. (2) Noul C.

civ. nu sunt incidente, deoarece potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru

punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., prescripțiile

începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân

supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Cu atât mai

mult, prescripțiile începute și împlinite la data intrării în vigoare a Noului C.

civ. sunt supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, adică Decretului nr.

167/1958, care la art. 18 prevedea că instanța judecătorească este obligată să

cerceteze din oficiu dacă dreptul la acțiune este prescris.

Este de amintit

că în ceea ce privește instituirea unor termene, fie de prescripție, fie de

decădere, pentru sesizarea unei instanțe Curtea europeană a drepturilor omului

a considerat că este o caracteristică comună tuturor statelor europene și

corespunde unei finalități importante, anume garantarea securității juridice,

prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, care de multe

ori nu pot avea decât un caracter șicanatoriu, precum și prin preîntâmpinarea

erorilor judecătorești, în situația în care instanțele ar trebui să se pronunțe

asupra evenimentelor îndepărtate în timp, greu de probat (C.E.D.O., Stubbings

ș.a. c. Marea Britanie, hotărârea din 22 octombrie 1996, § 51).

În raport de

reținerea corectă vizând soluționarea cauzei pe excepția prescripției dreptului

material la acțiune, Înalta Curte apreciază ca fiind de prisos analizarea celorlalte

critici, reținându-se, totodată, inadmisibilitatea examinării criticilor

formulate omisso medio, care nu au constituit motive de apel, și lipsa de

justificare a susținerilor vizând admisibilitatea acțiunii în raport de

temeiurile de drept invocate, în condițiile în care niciuna dintre instanțele

anterioare nu a pus problema inadmisibilității acțiunii.

Așa fiind, Înalta

Curte constată că hotărârea recurată este la adăpost de orice critică, motiv

pentru care, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de G.V. împotriva Deciziei civile nr. 108

din 11 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta G.V. împotriva Deciziei civile nr. 108 din 11

decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 27 noiembrie 2013.