ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4218/2013

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 12 iunie 2010 pe rolul Tribunalului Argeș. secția civilă, reclamanta G.V. a solicitat instanței, să fie obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P. la plata sumei de 2.000.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării politice a soțului său G.A., la 7 ani închisoare. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, cererea sa nu se fundamentează pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, ci pe cele ale dispozițiilor europene în materie coroborate cu prevederile art. 1349 Noul C. civ.

Prin sentința civilă nr. 314 din 24 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune și a fost respinsă acțiunea reclamantei, ca prescrisă. În motivarea hotărârii, instanța de fond a reținut, în esență, că, potrivit art. 1357 Noul C. civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Conform art. 2517 coroborat cu art. 2528 Noul C. civ., texte ce preiau dispozițiile din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen, și curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

S-a constatat că autorul reclamantei a cunoscut despre existența celui răspunzător de fapta ilicită la care a fost supus încă din anul 1967, de când a fost eliberat, astfel că dreptul său la acțiune a început să curgă de atunci și s-a prescris în anul 1970, prin urmare, cu mult timp înainte de introducerea acțiunii. Prima instanță a apreciat că aceeași ar fi soluția și dacă s-ar aprecia că, în cauză, termenul de prescripție ar fi de 10 ani, respectiv cel prevăzut de art. 2518 pct. 2 Noul C. civ., dreptul autorului reclamantului și al acestuia la acțiune prescriindu-se în anul 1977. Cum, la dosar nu a existat dovada vreunui caz de suspendare sau întrerupere a acestui termen dintre cele de la art. 2532 și 2537 Noul C. civ., instanța a constatat că acțiunea introdusă la 27 iunie 2012 este prescrisă.

S-a mai reținut că existența regimului comunist poate reprezenta un caz de forță majoră, în accepțiunea art. 2532 pct. 9 Noul C. civ., (art. 13 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958), regim care a determinat o prorogare a momentului de începere a curgerii termenului de prescripție, până în anul 1989, când a căzut regimul comunist, însă, s-a constatat că, și în această situație, termenul de prescripție era împlinit la momentul introducerii acțiunii. Împotriva acestei sentințe, reclamanta G.V. a declarat apel, care, prin Decizia civilă nr. 108 din 11 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat. Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar, având în vedere prevederile art. 2512 alin. (2) Noul C. civ.

invocate de apelantă, raportat și la dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. a reținut, în esență, că, în speță, prescripția era începută și împlinită în temeiul Decretului nr. 167/1958, astfel că instanța de fond, în mod corect, a invocat din oficiu excepția prescripției dreptului la acțiune. În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta G.V. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului și rejudecând cauza, admiterea acțiunii și acordarea unor daune proporționale cu prejudiciul suferit de cel condamnat. Recurenta-reclamantă critică decizia atacată pentru nelegalitate, sub două aspecte: A) problematica prescripției dreptului la acțiune, B) admisibilității acțiunii raportat la temeiurile juridice invocate.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă susține, în esență, că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție îl reprezintă data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, arătând totodată, că pe parcursul litigiului a precizat expres că temeiul juridic prin care înțelege să solicite antrenarea răspunderii pârâtului nu îl constituie Legea nr. 221/2009, fiind cunoscut faptul că art. 5 alin. (1) teza I din legea menționată nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea daunelor morale pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic. În opinia recurentei, la momentul introducerii acțiunii termenul de prescripție nu era împlinit, nefiind împlinit nici la data intrării în vigoare a Noului C. civ., instanța de apel apreciind, în mod eronat, că art. 2512 alin. (2) Noul C. civ.

nu se aplică în speță. Redând articole din Decretul-Lege nr. 118/1990 arată că acest act normativ nu reglementează despăgubiri pentru daune morale, ci vizează drepturi bănești legate de vechimea în muncă, gratuități de transport etc. În ceea ce privește admisibilitatea acțiunii dedusă judecății, susține, în esență, că instanța de apel s-a limitat să analizeze cauza raportat la Deciziile nr. 6976 din 09 decembrie 2004 și nr. 422 din 17 ianuarie 2006, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, decizii care, în opinia recurentului-reclamant nu au aplicabilitate, dat fiind că speța de față nu vizează erori judiciare, întrucât nu se pute problema unei condamnări, iar ulterior cu a unei achitări, ci se pune în discuție o condamnare pentru o infracțiune considerată cu caracter politic de Legea nr. 221/2009.

În argumentarea celor susținute, recurenta a depus practică judiciară în cauze similare. Analizând hotărârea recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care succed: Cu titlu preliminar, se constată, că, deși recurenta-reclamantă nu și-a încadrat criticile în temeiul de drept al art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., acestea pot fi subsumate motivului de nelegalitate instituit de prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., astfel că Înalta Curte va examina hotărârea recurată din perspectiva acestui text legal.

Este de necontestat că reclamanta a învestit instanța cu o acțiune, întemeiată pe prevederile europene în materie și pe dispozițiile art. 1349 Noul C. civ., solicitând instanței obligarea Statului român la plata daunelor morale suferite de soțul său ca urmare a condamnării, reclamanta precizând, în mod expres, pe parcursul litigiului, inclusiv în recurs, că acțiunea sa nu se fundamentează pe prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora.

Având în vedere că recurenta-reclamantă a declarat în mod expres că acțiunea sa nu se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, nu poate fi primită susținerea acesteia, în sensul că termenul de prescripție a început să curgă de la momentul intrării în vigoare a acestei legi, respectiv, iunie 2009, întrucât nu se poate reține un temei diferit pentru prescripție și un altul pentru fondul litigiului. Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a reținut, în mod legal, că acțiunea promovată este prescrisă, că, în cauză, dispozițiile art. 2512 alin. (2) Noul C. civ. nu sunt incidente, deoarece potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ.

sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. Cu atât mai mult, prescripțiile începute și împlinite la data intrării în vigoare a Noului C. civ. sunt supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, adică Decretului nr. 167/1958, care la art. 18 prevedea că instanța judecătorească este obligată să cerceteze din oficiu dacă dreptul la acțiune este prescris.

Este de amintit că în ceea ce privește instituirea unor termene, fie de prescripție, fie de decădere, pentru sesizarea unei instanțe Curtea europeană a drepturilor omului a considerat că este o caracteristică comună tuturor statelor europene și corespunde unei finalități importante, anume garantarea securității juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter șicanatoriu, precum și prin preîntâmpinarea erorilor judecătorești, în situația în care instanțele ar trebui să se pronunțe asupra evenimentelor îndepărtate în timp, greu de probat (C.E.D.O., Stubbings ș.a.

c. Marea Britanie, hotărârea din 22 octombrie 1996, § 51). În raport de reținerea corectă vizând soluționarea cauzei pe excepția prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte apreciază ca fiind de prisos analizarea celorlalte critici, reținându-se, totodată, inadmisibilitatea examinării criticilor formulate omisso medio, care nu au constituit motive de apel, și lipsa de justificare a susținerilor vizând admisibilitatea acțiunii în raport de temeiurile de drept invocate, în condițiile în care niciuna dintre instanțele anterioare nu a pus problema inadmisibilității acțiunii. Așa fiind, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de G.V. împotriva Deciziei civile nr. 108 din 11 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta G.V. împotriva Deciziei civile nr. 108 din 11 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 noiembrie 2013.