ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1813/2012

Ședința publică de la 29 martie 2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Reclamantul B.E. prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, a solicitat obligarea

pârâtului Statutul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași la plata daunelor morale în sumă de

400.000 Euro și să se constate caracterul politic al măsurii administrative ce

a fost aplicată tatălui său B.N., acțiunea sa întemeindu-se pe dispozițiile

Legii speciale nr. 221 din 2 iunie 2009 privind condamnările cu caracter

politic.

Tribunalul Iași prin

sentința civilă nr. 626 din 14 martie 2011 a admis excepția prescripției

dreptului material la acțiune și a respins ca prescrisă cererea, formulată de

reclamantul B.E. în contradictoriu cu pârâtul Statutul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentant prin D.G.F.P. Iași.

Pentru a se pronunța

astfel prima instanță aplicând dispozițiile legale care reglementează

instituția prescripției extinctive în materia răspunderii civile delictuale, a

constatat că art. 1 al Decretului nr. 167 din 21 aprilie 1958 statuează că

dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție,

dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în leg, iar articolul 8 al

aceluiași act normativ instituie regula că prescripția dreptului la acțiune în

repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe sa curgă de la data

când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cât și pe cel

care răspunde de ea.

Având în vedere

aceste considerente, instanța a apreciat că momentul de la care a început să

curgă termenul general de 3 ani pentru repararea prejudiciului moral suferit de

reclamant prin acțiunile la care a fost supus tatăl său în perioada regimului

comunist, se circumscrie datei de 22 decembrie 1989, acesta fiind momentul la

care reclamantul a dobândit posibilitatea de a sesiza o instanță de judecată cu

o cerere având ca obiect repararea prejudiciului cauzat de acțiunile regimului

comunist.

Referitor la

susținerea reclamantului, în sensul că termenul de prescripție a început să

curgă de la data de 11 iunie 2009 când a intrat în vigoare Legea 221 din 2

iunie 2009, instanța a apreciat-o ca nefondată.

Legiuitorul român a

adoptat la data de 2 iunie 2009 Legea nr. 221 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6

martie 1945 – 22 decembrie 1989 publicată în M.Of. nr. 396 din 11 iunie 2009.

Prin mijlocirea acesteia statul a creat cadrul legislativ menit a asigura repararea

prejudiciului moral suferit de victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist.

Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a), în redactarea sa în acord cu modificările

aduse prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 orice persoană care a suferit

condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau

care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic precum și

după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gr. al

II-lea inclusiv pot solicita instanței prev. la art. 4 alin. (4) în termen de 3

ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Această prevedere

legală a constituit obiectul excepției de neconstituționalitate supusă analizei

Curții Constituționale. Prin deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr.

1360 din 21 octombrie 2010 ambele publicate în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie

2010 Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate,

constatând că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009

(ce au fost redate integral) sunt neconstituționale.

Consecințele juridice

produse de aceste două decizii ale Curții Constituționale sunt evidențiate în

art. 147 alin. (1) din Constituția României: „Dispozițiile din legile […] constatate

ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă în acest interval Parlamentul

[…] după caz nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

constituției. Pe durata acestui termen dispozițiile constatate ca fiind

neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Inexistența adoptării

în intervalul celor 45 de zile a unor noi reglementări în acord cu dispozițiile

legii fundamentale face ca art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009

să-și înceteze efectele juridice.

Prin urmare, aplicând

dispozițiile Decretului nr. 167 din 21 aprilie 1958 privind prescripția

extinctivă la susținerea reclamantului în sensul că termenul de prescripție

pentru repararea prejudiciului a început să curgă la data de 11 iunie 2009,

moment în care a fost publicată Legea nr. 221 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6

martie 1945 – 22 decembrie 1989, instanța a constatat reglementarea legii este

clară și precisă, în sensul că prescripția dreptului la acțiune în repararea

pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când

păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care

răspunde de ea, momentul publicării unui act normativ neavând incidență în

cauză.

Prin decizia nr. 89/2011

din 7 octombrie 2011 Curtea de Apel Iași, secția civilă, a respins ca nefondat

apelul declarat de reclamantul B.E., reținând, în esență, că, urmare a admiterii

excepției de neconstituționalitate și a constatării că prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale, la termenul

din 10 ianuarie 2011, reclamantul prin apărător a arătat că înțelege să

modifice temeiul de drept al cererii de chemare în judecată în sensul că a

solicitat aplicarea dispozițiilor art. 998 și art. 999 C. civ., apreciind că

termenul de prescripție a început să curgă însă de la data intrării în vigoare

a Legii nr. 221/2009.

Art. 1 din Decretul nr.

167/1998 statuează că dreptul la acțiune având un obiect patrimonial, se stinge

prin prescripție dacă nu a fost exercitată în termenul stabilit de lege, iar

art. 8 al aceluiași act normativ instituie regula că prescripția dreptului la

acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de

la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și

pe cea care răspunde de ea.

Împotriva acestei

decizii reclamantul B.E. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ. în argumentarea căruia, a susținut, în esență, că termenul

de prescripție a început să curgă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

astfel că instanțele în mod nelegal au considerat că, prin schimbarea temeiului

de drept a acțiunii, sunt aplicabile dispozițiile art. 1 din Decretul 167/1958.

Totodată, susține

recurentul, renunțarea la art. 5 din legea specială a făcut-o pentru că a fost

declarat neconstituțional și a invocat dispozițiile art. 998 și art. 999 C.

civ., fapt ce nu echivalează cu o renunțare la Legea nr. 221/2009, ci la o

dispoziție a acestei legi declarată neconstituțională.

Pentru aceste motive

recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârilor

și pe fond admiterea acțiunii.

Recursul este

nefondat.

Plasându-se în

ipoteza unei acțiuni patrimoniale, prescriptibile, întemeiată pe dispozițiile

generale ale art. 998 și art. 999 C. civ., care reglementează condițiile

generale ale răspunderii civile delictuale, cauza juridica invocata si

menținută expres de către reclamant, în virtutea principiului disponibilității

care guvernează procesul civil, iar nu pe dispozițiile legii speciale – Legea

nr. 221/2009, acțiunea în despăgubiri promovata de reclamant este supusa,

astfel cum, in mod legal, au apreciat și instanțele anterioare, termenului

general de prescripție de 3 ani, instituit de art. 3 alin. (1) din Decretul nr.

167/1958.

Susținerea

recurentului conform căreia termenul de prescripție a început să curgă de la

data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 nu va fi reținută întrucât așa

cum în mod corect s-a constatat prescripția dreptului la acțiune în ceea ce îl

privește pe reclamant se circumscrie datei de 22 decembrie 1989, acesta fiind

momentul în care a dobândit posibilitatea de a se adresa unei instanțe de

judecată cu o cerere având ca obiect repararea prejudiciului cauzat de

acțiunile regimului comunist și nu din momentul apariției Legii nr. 221/2009,

lege specială la al cărei beneficiu, de altfel, reclamantul a renunțat.

Pentru argumentele

expuse, Înalta Curte, in temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.E.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D

E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul B.E. împotriva deciziei nr. 89/2011 din 7

octombrie 2011 a Curții de Apel Iași, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 martie 2012.