ÎCCJ, decizie (scj.ro #81734)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81734) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Persoane

deportate din motive etnice. Despăgubiri solicitate pentru acoperirea

prejudiciului cauzat prin fapta ilicită a statului.  Prescripția

dreptului la acțiune.

Cuprins

pe materii :

Drept civil. Prescripție extinctivă.

Index

alfabetic :

prescripție extinctivă

-

persoane deportate

-

despăgubiri bănești

-

prejudiciu

Cod civil, art. 998, art. 999

O.G. nr. 105/1999

Decretul - Lege nr. 118/1990

Decretul nr. 167/1958

(Notă

: S-au avut în vedere dispozițiile vechiului Cod Civil astfel cum erau în

vigoare la data învestirii instanței)

Dreptul valorificat prin acțiunea întemeiată pe dispozițiile

art. 998 – 999 C.civ., prin care se solicită despăgubiri

bănești pentru prejudiciile cauzate ca urmare a deportării  din

motive etnice, este un drept patrimonial, fiind suspus prescripției

extinctive.

Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită

prin fapta ilicită a statului ar fi trebuit să înceapă să

curgă de la momentul încetării faptei ilicite, respectiv din anul

1944, conform art. 8 alin.(1) din Decretul nr. 167/1958, însă regimul

politic dictatorial care a subzistat în țara noastră până la

revoluția din decembrie 1989 se constituie într-un caz de forță

majoră care a împiedicat, în mod obiectiv,  persoana

îndreptățită să promoveze acțiunea în justiție

împotriva statului.

Fiind

recunoscută suspendarea prescripției extinctive pentru perioada 1944

– 2000, respectiv până la apariția O.G. nr. 105/1999, aprobată

prin Legea nr. 189/2000, prezumând practic că prin acest act normativ s-a

reglementat acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive etnice

de regimurile instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6

martie 1945, termenul general de prescripție de 3 ani a început să

curgă în anul 2000 și s-a împlinit în anul 2003, astfel că,

dreptul material la acțiune este

prescris

în situația formulării acțiunii după această dată.

ICCJ, Secția I

civilă, decizia nr. 1323 din  24 februarie 2012

Reclamanta

S.M. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând obligarea acestuia la plata de daune morale, în cuantum de

520.000 lei, pentru suferințele psihice și relele tratamente la care

a fost supus tatăl său,  cu ocazia deportării pe motive etnice

în Transnistria, în perioada 01.07.1942-01.09.1944.

Prin

sentința nr. 14 din 14.01.2011, Tribunalului Gorj, Secția civilă

a admis excepția prescripției dreptului la acțiune,

invocată de pârât și a respins acțiunea, ca fiind

prescrisă, reținând că

dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se

stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul

stabilit în lege și orice clauză care se abate de la reglementarea

legală a prescripției este nulă, în conformitate cu

dispozițiile a

rt. 1

alin. (1) și alin.(3) din

Decretul nr. 167/1958, iar termenul general de prescripție este de 3 ani,

potrivit art. 3 din același act normativ.

Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei

pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când

păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât

și pe cel care răspunde de ea, conform prevederilor art. 8 alin. (1)

din Decretul nr. 167/1958.

Reclamanta a  formulat  împotriva Statului

Român o acțiune  în pretenții, solicitând despăgubiri

bănești pentru acoperirea unui prejudiciu de natura morală,

acțiune întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 998 și

urm. C.civ., norme de drept comun care reglementează regulile ce

guvernează răspunderea civilă delictuală.

Având

în vedere că dreptul pretins este de creanță, deci  unul

patrimonial, dar și  dispozițiile  art. 21

din Decretul nr.

167/1958, în cauză sunt aplicabile dispozițiile legale privind

prescripția extinctivă cuprinse în acest act normativ, respectiv cele

ale art. 1, 3, 8, 13, 16 și 19.

S-a

apreciat astfel, că

până la instaurarea

regimului democratic din anul 1990, cursul prescripției a fost suspendat,

în sensul art. 13 lit. a din Decretul nr. 167/1958, suspendarea operând și

după acest moment, până cel mai târziu la intrarea în vigoare a O.G.

nr. 105/1999, aprobată prin

Legea nr. 189/2000. Cum de la acest moment curge termenul

de prescripție de 3 ani, în raport de data introducerii acțiunii,

respectiv anul 2010, dreptul reclamantei la acțiune este prescris.

Prin

decizia nr. 149 din 08.03.2011, Curtea de Apel Craiova, Secția I

civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca

nefondat, apelul declarat de reclamantă, reținând

următoarele:

Prima critică adusă de apelantă privește

greșita calificare a dreptului pretins prin acțiune ca fiind unul

patrimonial. Apelanta este în evidentă eroare, făcând o confuzie

între dreptul dedus judecății și ceea ce a generat nașterea

dreptului respectiv.

Astfel, drepturile

subiectelor de drept civil

sunt susceptibile de clasificare în

drepturi

patrimoniale

și

drepturi

nepatrimoniale

.

Drepturile

patrimoniale

sunt acelea care au un conținut economic, adică pot fi evaluate în

bani, fac parte din patrimoniul persoanei, în timp ce

drepturile

nepatrimoniale

sunt lipsite de valoare economică.

Acțiunea civilă are ca obiect protecția

unui drept sau a unui interes pentru realizarea căruia calea

justiției este obligatorie. Obiectul acțiunii se concretizează

prin mijlocul procesual folosit, obiectul cererii de chemare în judecată

constituindu-l pretenția concretă a reclamantului. În raport de natura și obiectul dreptului exercitat,

pot fi distinse acțiuni nepatrimoniale, care corespund unor drepturi

subiective indisolubil legate de persoana titularului lor, drepturi

fără conținut economic, și acțiuni patrimoniale,  care au un conținut economic.

Acțiunea

prin care se solicită obligarea pârâtului la plata unei sume de bani este

o acțiune cu caracter patrimonial, pentru că dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în

justiție este evaluabil în bani.  A susține că acțiunea de față

nu are caracter evaluabil în bani înseamnă a ignora natura

însăși a dreptului pe care se fundamentează acțiunea, drept

care este personal și cu conținut economic.

Daunele

morale solicitate vizează acoperirea unui prejudiciu de ordin moral,

conținutul economic al prejudiciului fiind greu de cuantificat, însă

el se transpune într-un drept patrimonial, adică într-o sumă de bani.

Din acest motiv, acțiunile prin care se solicită acoperirea

prejudiciilor morale sunt supuse prescripției

extinctive, dreptul

solicitat fiind unul de creanță.

Temeiul de

drept al acțiunii, invocat de reclamantă îl constituie

dispozițiile art. 998-999 C.civ., tocmai pentru că acțiunea

ilicită care a determinat nașterea prejudiciului a avut loc anterior

anului 1945, actele normative speciale dispunând cu privire la drepturile

persoanelor persecutate de regimul politic anterior, începând cu data de 6

martie 1945. În atare condiții,  tribunalul s-a raportat la prevederile

Legii 189/2000 doar pentru a arăta că se poate considera că

dreptul la acțiune s-a născut cel mai târziu după intrarea în

vigoare a aceste legi, însă acțiunea a fost analizată potrivit

dispozițiilor de drept comun.

Pentru

daunele morale suferite de victimele deportării pe motive etnice, în

perioada 06.09.1940-06.03.1945, statul a acordat compensații în echitate,

prin Legea nr. 189/2000, în pct. 3 al acestei legi stabilindu-se persoanele

îndreptățite la astfel de compensații, precum și drepturile

de care acestea dispun sub aspectul unei indemnizații lunare

bănești, dar și al unor drepturi personale, cu conținut

economic.

Dreptul

de  a promova o acțiune de drept comun, care pune în discuție

angajarea răspunderii civile delictuale, trebuie exercitat în termen de 3

ani de la data când cel ce se pretinde păgubit  a cunoscut atât

existența prejudiciului, cât și pe cel care  a săvârșit

fapta ilicită.

Reclamanta

a  cunoscut că  autorul său a fost deportat în lagărul din

Transnistria până în anul 1944, însă până în anul 1990 era imposibil

a se solicita ca statul să răspundă patrimonial pentru crearea

unui prejudiciu persoanelor față de care s-a luat măsura

deportării pe motive etnice, operând suspendarea cursului

prescripției extinctive, potrivit art. 13 lit. a din Decretul 167/1958,

datorită existenței unui caz de forță majoră care a

împiedicat pe titularul dreptului să ceară valorificarea acestuia.

Tribunalul

a apreciat că suspendarea a durat până la apariția

Ordonanței nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate

din motive etnice, după care se putea solicita acordarea unor drepturi

prevăzute de actul normativ respectiv  și chiar a unor daune morale,

în virtutea dreptului de acces la

instanță.

Instanța

de apel nu poate să îngreuneze situația apelantei în propria cale de

atac și să rețină o dată anterioară celei

stabilite de tribunal ca dată de pornire a termenului de prescripție,

așadar se va  considera că la data când s-a reglementat prin lege posibilitatea

de a beneficia de drepturile acordate persoanelor deportate, cel mai târziu în

2000, reclamanta putea solicita și obligarea pârâtului la plata de daune

morale, întrucât nu mai exista niciun impediment  pentru promovarea

acțiunii.

Decizia

curții de apel a fost atacată cu recurs de către

reclamantă, care a formulat următoarele critici:

Instanțele

nu au reținut că drepturile acordate în conformitate cu prevederile

Decretului-lege nr. 118/1990 sunt total distincte de drepturile pretinse pe

calea acțiunii civile privind plata daunelor, iar acordarea lor nu poate

avea nici un fel de efecte asupra daunelor morale solicitate în temeiul art.

998 – 999 C.civ. Nu au analizat caracterul ilicit al faptelor petrecute în

perioada 1942 – 1944, prin raportare la garanțiile oferite prin prisma

dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului.

S-a

admis, în mod greșit, excepția prescripției dreptului la

acțiune, întrucât drepturile și libertățile fundamentale

încălcate de stat sunt drepturi nepatrimoniale imprescriptibile extinctiv.

S-a

reținut incorect faptul că daunele morale solicitate sunt de

natură patrimonială, ignorându-se că pentru a fi patrimoniale,

creanța trebuie  să fie certă, lichidă și

exigibilă.

Instanțele

au apreciat, în mod eronat, că reclamanta nu are posibilitatea să

uzeze de dispozițiile art. 998-999 C.civ., întrucât sunt edictate norme cu

caracter special, în ceea ce privește drepturile cuvenite persoanelor

deportate din motive etnice cu începere din anul 1940. O.G. nr. 105/1999, care

a completat Decretul-lege nr. 118/1990, nu a reglementat posibilitatea ca

persoanele care cad sub incidența acestui act normativ să beneficieze

de daune morale pentru prejudiciul moral suferit, caz în care nu există un

conflict între norma cu caracter general, constând în dispozițiile art.

998-999 C.civ., și norma specială, respectiv dispozițiile O.G.

nr. 105/1999 și Decretului-lege nr. 118/1990, și nu este aplicabil

principiul de drept potrivit căruia norma specială derogă de la

cea generală.

Examinând

decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care fac posibilă

încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Înalta

Curte a reținut următoarele:

Contrar

susținerilor recurentei, instanțele anterioare nu i-au negat dreptul

de a uza de dispozițiile art. 998-999 C.civ., pe motiv că sunt

edictate norme cu caracter special în ceea ce privește drepturile cuvenite

persoanelor deportate din motive etnice cu începere din anul 1940, respectiv

O.G. nr. 105/1999, care a

completat Decretul-lege

nr. 118/1990.

Dimpotrivă,

atât instanța de fond, cât și instanța de apel au analizat

acțiunea reclamantei în raport de temeiul juridic invocat de aceasta,

și anume art. 998-999 C.civ., stabilind însă că dreptul

valorificat prin această acțiune, fiind un drept patrimonial, este

supus prescripției extinctive reglementate de Decretul nr. 167/1958, ceea

ce este corect.

După

cum judicios s-a reținut și în considerentele deciziei recurate,

recurenta face o confuzie între dreptul valorificat prin acțiune și

ceea ce a generat nașterea acestui drept.

Este

patrimonial dreptul subiectiv al cărui conținut poate fi exprimat

bănește, pecuniar. Sunt patrimoniale dreptul real și dreptul de

creanță.

Este

nepatrimonial (sau personal nepatrimonial) acel drept subiectiv al cărui

conținut nu poate fi exprimat în bani. Sunt personal nepatrimoniale

drepturile care privesc existența și integritatea persoanei,

drepturile care privesc identificarea persoanei și drepturile decurgând

din creația intelectuală.

În

speță, reclamanta a solicitat prin acțiune obligarea pârâtului

la plata de despăgubiri bănești, astfel că dreptul

subiectiv ce se cere a fi protejat în justiție este un drept de

creanță evaluabil în bani și, ca atare, are natură

patrimonială.

Faptul

că despăgubirile solicitate vizează acoperirea unui  prejudiciu

moral nu schimbă cu nimic natura dreptului ce se cere a  fi protejat prin

acțiunea dedusă judecății. Dreptul la despăgubiri

bănești este un drept cu conținut economic, evaluabil în bani, a

cărui natură patrimonială este incontestabilă.

Prin urmare,

criticile recurentei privind greșita calificare a naturii dreptului

pretins prin acțiune sunt

nefondate.

Cât

privește susținerile recurentei referitoare la caracterul cert,

lichid și exigibil al unei creanțe, acestea nu au nicio

relevanță în aprecierea naturii dreptului dedus judecății,

ca drept patrimonial sau nepatrimonial. Caracterul cert, lichid și

exigibil al creanței interesează sub aspectul posibilității

de efectuare a executării silite, sens în care art. 379 alin.(1)

C.proc.civ. prevede că „Nicio urmărire asupra bunurilor mobile sau

imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă,

lichidă și exigibilă.”

Așa

cum s-a arătat deja, dreptul de creanță valorificat de

reclamantă în prezentul litigiu are natură patrimonială, iar un

asemenea drept este supus prescripției extinctive.

Astfel,

potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la

prescripția extinctivă, „Dreptul la acțiune, având un obiect

patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în

termenul prevăzut de lege”, iar potrivit art. 3 din același decret,

„Termenul de prescripție este de 3 ani (…)”.          Pe de altă

parte, potrivit art. 8 alin.(1) din Decretul nr. 167/1958, „Prescripția

dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta

ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a

cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care

răspunde de ea.”, iar potrivit art. 13 lit. a din același decret,

„Cursul prescripției se suspendă cât timp cel împotriva căruia

ea curge este împiedicat de un caz de forță majoră să facă

acte de întrerupere.”

Raportat la

natura patrimonială a dreptului valorificat de reclamantă în prezenta

cauză și la dispozițiile privind prescripția

extinctivă aplicabile drepturilor patrimoniale, redate anterior, în mod

legal curtea de apel a confirmat soluția fondului de respingere a

acțiunii ca prescrisă, criticile formulate pe acest aspect nefiind

fondate.

Din

moment ce reclamanta a cunoscut că autorul său a fost deportat de

regimul politic trecut în lagărul din Transnistria, în perioada 1942-1944,

prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită

autorului său prin fapta ilicită a statului ar fi trebuit să

înceapă să curgă de la momentul încetării faptei ilicite,

respectiv din anul 1944, conform art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Regimul

politic dictatorial care a subzistat în țara noastră până la

revoluția din decembrie 1989 se constituie însă într-un caz de

forță majoră care a împiedicat, în mod obiectiv, pe autorul

reclamantei și, după decesul acestuia (intervenit în ianuarie 1988),

pe reclamantă să promoveze acțiune în justiție împotriva

statului, pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei pricinuite prin

deportarea pe motive etnice. Ca atare, în perioada 1944-1990 cursul

prescripției a fost suspendat, operând cauza de suspendare

prevăzută de art. 13 lit. a din Decretul nr. 167/1958.

Mai

mult decât atât, instanțele anterioare au reținut în favoarea

reclamantei suspendarea cursului prescripției și după

instaurarea regimului democratic din anul 1990, respectiv până la

apariția OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, prezumând

practic că întrucât prin acest act normativ s-a reglementat acordarea unor

drepturi persoanelor persecutate din motive etnice de regimurile instaurate cu

începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945, până la

apariția lui reclamanta nu a putut, în mod obiectiv, să prefigureze

posibilitatea de a acționa în justiție pentru a obține repararea

prejudiciului moral încercat de autorul său prin deportarea din motive

etnice, în perioada 1942-1944.

Trimiterea

făcută de instanțe la O.G. nr. 105/1999 nu s-a făcut,

așadar, pentru a justifica înlăturarea dreptului reclamantei la

acțiunea în răspundere civilă delictuală de drept comun,

cum greșit se pretinde prin motivele de recurs, ci pentru a justifica

suspendarea cursului prescripției dreptului la acțiunea de drept

comun și după instaurarea regimului democratic din anul 1990, ceea ce

îi profită reclamantei.

Fiind

recunoscută suspendarea cursului prescripției extinctive în perioada

1944-2000, termenul general de prescripție de 3 ani, aplicabil în

cauză, a început să curgă în anul 2000 și s-a împlinit în

anul 2003. Or, reclamanta a formulat acțiunea la data de 16.11.2010, deci

după împlinirea termenului legal de prescripție, așa încât în

mod corect, în cauză, s-a constatat prescris dreptul material la

acțiune.

Nu sunt

fondate nici criticile prin care se impută instanțelor anterioare

că nu au analizat caracterul ilicit al faptelor petrecute în perioada

1942-1944, întrucât o asemenea analiză, ce ține de fondul cauzei, nu

mai era posibilă cât timp s-a reținut prescripția dreptului la

acțiune. Prescripția extinctivă din dreptul civil are ca efect

stingerea dreptului la acțiune, în sens material, neexercitat în termenul

de prescripție, împiedicând astfel analiza pe fond a cauzei.

Având

în vedere considerentele expuse, s-a reținut că hotărârea

recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor

legale incidente în materie de prescripție extinctivă, raportat la

natura patrimonială a dreptului dedus judecății.

Nefiind așadar întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C.proc.civ.,

recursul a fost respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C.proc.civ.