ÎCCJ, decizie (scj.ro #141018)

Reconstituirea în favoarea obștilor de moșneni a dreptului de proprietate asupra unor suprafețe de teren forestier preluate abuziv de stat. Despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor. Calitate procesuală pasivă. Prescripția dreptului material la acțiune

Cuprins pe materii :

Index alfabetic

: calitate procesuală pasivă

teren forestier

preluare abuzivă

lipsă de folosință

prescripție

C.civ. din 1864, art. 998 - 999

Decretul nr. 167/1958, art. 8 alin. (1), art. 13 lit. a)

H.G. nr. 1335/1990

Notă

: Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011;

H.G. nr. 1335/1990 privind înființarea Regiei autonome a pădurilor Romsilva a fost abrogată prin H.G. nr. 1112/1996

Faptul că Statul Român a rămas proprietar al terenurilor forestiere, calitate ce rezultă din prevederile art. 136 alin. (3) din Constituție raportat la art. 5 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 și după darea lor în administrarea Regiei Autonome Romsilva, care exercită, prin atribuțiile conferite de lege activitățile de exploatare, valorificare, pază și asigurare a integrității fondului forestier, nu poate justifica calitatea procesuală pasivă a statului în cererea având ca obiect acordarea de daune materiale reprezentând contravaloarea lipsei de folosință și a veniturilor obținute din exploatarea terenurilor forestiere, pentru perioada ulterioară înființării Regiei, respectiv ianuarie 1991 și până la momentul reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea reclamantelor.

Însă, întrucât până în anul 1990 nu era posibilă, în mod obiectiv, formularea acțiunii, dată fiind natura regimului politic de până la acel moment, existența regimului politic comunist fiind asimilabilă unei cauze de forță majoră, susceptibilă de a suspenda cursul prescripției extinctive, în temeiul art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, pentru pretențiile aferente perioadei anterioare anului 1990, prescripția a început să curgă în anul 1990, astfel că, raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată, dreptul material la acțiune este prescris.

Secția I civilă, decizia nr. 1705 din 31 octombrie 2017

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, la data de 03.01.2007, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să se dispună:

Pârâtul a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului la acțiune; pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Pârâtul a formulat cerere de chemare în garanție a Regiei Naționale a Pădurilor și a Direcției Silvice a Județului Vâlcea, solicitând ca, în cazul admiterii acțiunii principale, chematele în garanție să fie obligate la plata sumei la care va fi obligat Statul Român.

Prin sentința civilă nr. 4986 din 08.10.2007, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, în temeiul dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C.proc.civ., raportat la valoarea precizată, în cursul procesului, pentru pretențiile solicitate la capătul al treilea din cerere, respectiv 1.700.000 lei.

Prin sentința civilă nr. 478 din 27.05.2008, Tribunalul Vâlcea, Secția civilă a admis excepția inadmisibilității acțiunii și, în consecință, a respins acțiunea, reținând că scopul urmărit de reclamantă este de a fi despăgubită cu echivalentul prejudiciului cauzat prin lipsa de proprietate, iar acest scop nu putea fi atins decât prin parcurgerea procedurii prevăzute de legea fondului funciar, scopul legilor retrocedării fiind tocmai acela al reparării prejudiciului (moral și

material) cauzat proprietarilor prin preluarea abuzivă a terenurilor.

Prin decizia civilă nr. 216/A din 27.10.2008, Curtea de Apel Pitești, Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței sus-menționate, pe care a desființat-o cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că deși acțiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 998 - 999 C.civ., în mod greșit prima instanță a respins-o ca inadmisibilă, în condițiile în care legile de reconstituire a dreptului de proprietate, a căror procedură a fost urmată de obștile fondatoare, reglementează numai o componentă a reparării prejudiciului cauzat foștilor proprietari, respectiv restituirea în natură sau în echivalent a terenului preluat de către stat, fără a avea prevederi exprese cu privire la lipsa de folosință a acestuia.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul.

Prin decizia nr. 3777 din 09.05.2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârât, reținând că, față de obiectul dedus judecății, întemeiat pe prevederile art. 998 - 999 C.civ., de faptul că instanța de fond a respins acțiunea pe excepția inadmisibilității, se impunea trimiterea cauzei spre rejudecare pentru analizarea cauzei pe fond, raportat la condițiile răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile art. 998 - 999 C.civ.; totodată, s-a reținut că personalitatea juridică a reclamantei și respectiv legitimarea sa procesuală urmează a fi examinate de instanța de trimitere.

În rejudecare, pârâtul a invocat excepția lipsei calității de reprezentant, excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția inadmisibilității acțiunii.

În ședința publică din 16.02.2012, tribunalul a apreciat că, în cauză, calitatea de reclamante revine obștilor fondatoare ale A., față de mandatul invocat de aceasta din urmă, sens în care au fost conceptate, în calitate de reclamante, Obștea Moșnenilor B., Obștea Moșnenilor C., Obștea D., Obștea Moșnenilor E. și Obștea Moșnenilor F., reprezentate de A.

Excepția lipsei calității de reprezentant a fost respinsă prin încheierea din 29.03.2012, cu motivarea că, potrivit actelor depuse la primul dosar de fond, rezultă că asociația (comuniune) are dreptul de a acționa în numele și pentru cele cinci obști fondatoare în scopul recuperării uzufructului bănesc realizat de stat de pe proprietățile acestor obști.

Prin sentința civilă nr. 1017 din 14.06.2012, Tribunalul Vâlcea, Secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, pentru capătul de cerere având ca obiect daunele morale; a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru acest capăt de cerere și, în consecință, a respins acest capăt de cerere, formulat de reclamantele Obștea Moșnenilor B., Obștea Moșnenilor C., Obștea D., Obștea Moșnenilor E. și Obștea Moșnenilor F., reprezentate de A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prescris.

A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, pentru pretențiile care formează obiectul primelor două capete de cerere (daune materiale), pe perioada 1948 - ianuarie 1991; a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru aceste pretenții, pentru perioada menționată și, în consecință, a respins cele două capete de cerere, formulate de aceleași reclamante, prin reprezentant, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, în limitele menționate, ca prescrise.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, pentru pretențiile care formează obiectul primelor două capete de cerere, pentru perioada cuprinsă între ianuarie 1991 și momentul reconstituirii și, în consecință, a respins cele două capete de cerere, în limitele menționate, ca fiind formulate împotriva unui subiect de drept fără calitate procesuală pasivă.

A respins cererea de chemare în garanție a Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva S.A. și a Direcției Silvice a județului Vâlcea.

A obligat pe pârât la plata sumei de 6.200 lei, cheltuieli de judecată către chemata în garanție Romsilva S.A.

A obligat pe reclamantele, în solidar, la plata sumei de 6.200 lei, cheltuieli de judecată către pârât.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Excepția inadmisibilității nu mai poate forma obiectul prezentei judecăți, față de decizia instanței de apel pronunțată în cauză și ale cărei considerente vizează aspectele care au format

obiectul excepției.

În ceea ce privește ordinea de soluționare a celorlalte două excepții invocate în cauză, respectiv excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și excepția prescripției dreptului la acțiune, se impune analizarea mai întâi a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și apoi a excepției prescripției.

Astfel, tribunalul a apreciat că pe capătul de cerere având ca obiect obligarea la plata daunelor morale, pârâtul Statul Român are calitate procesuală pasivă, deoarece pretinsul fapt prejudiciabil, respectiv preluarea abuzivă a pădurilor care formau obiectul unui drept de proprietate al membrilor obștilor, s-a realizat ca urmare a Constituției din anul 1948, care la art. 6 alin. 1 prevedea că „bogățiile de orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicație ferate, rutiere, pe apă și în aer, poșta, telegraful, telefonul și radio-ul aparțin Statului, ca bunuri comune ale poporului.” Rezultă că fapta a constituit elementul material al unui act de voință al statului, așa încât acesta are calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere privind plata daunelor morale.

Prin acest capăt de cerere, reclamantele au solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor morale pentru prejudiciul cauzat prin suferințele grave la care au fost supuse ca urmare a preluării abuzive a dreptului de proprietate, reclamantele invocând astfel un drept patrimonial, supus prescripției în termenul general de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958. Temeiul acestei cereri îl constituie dispozițiile art. 998-999 C.civ., astfel cum s-a statuat și prin decizia de trimitere spre rejudecare, iar potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr.167/1958, aplicabil cauzei de față de prevederile art. 6 alin. (4) din Codul civil pus în aplicare prin Legea nr. 71/2011, dreptul la acțiune având acest obiect este prescriptibil în termenul general de prescripție de 3 ani.

Raportat la prevederile acestui decret, termenul de prescripție pentru cererea de acordare a daunelor morale a început să curgă după data de 22 decembrie 1989, întrucât față de aspectele de fapt invocate și de calitatea pârâtului, cursul prescripției a fost suspendat în sensul art. 13 lit. a) din decret, potrivit căruia „cursul prescripției se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere.”

Or, în speță, preluarea pădurilor s-a realizat printr-un act de voință al statului, exprimat în cea mai înaltă formă, respectiv Constituția, iar acesta a avut la bază rațiuni de ordin politic, care au subzistat până la data de 22 decembrie 1989.

În plus, dincolo de abolirea dreptului de proprietate privată asupra pădurilor în perioada cuprinsă între 1948 - 1990, a avut loc și o desființare formală a obștilor, formele de asociere în privința dreptului de proprietate fiind restrictiv reglementate.

Lipsa demersurilor judiciare ale obștilor reclamante în scopul dobândirii personalității juridice și în scopul formulării cererii de chemare în judecată având ca obiect plata unor daune morale în cursul termenului de prescripție astfel stabilit nu pot constitui cauze de întrerupere ori suspendare a termenului de prescripție.

Prin primele două capete ale acțiunii, reclamantele au solicitat obligarea Statului Român la plata despăgubirilor materiale pentru veniturile realizate din exploatarea terenurilor forestiere și a pășunilor și pentru lipsa de folosință a acestora, începând cu data preluării până la data reconstituirii efective a dreptului de proprietate, pe temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, reglementată de art. 998-999 C.civ.

De la momentul preluării pădurilor și pășunilor de către stat până la intrarea în vigoare a Legii nr. 15/1990 și în special a H.G. nr. 1335/1990, atributele dreptului de proprietate asupra acestor bunuri au fost exercitate exclusiv de către stat. Prin urmare, pentru perioada cuprinsă între data preluării pădurilor și pășunilor care formau obiectul dreptului de proprietate al membrilor obștilor și luna ianuarie 1991 - data intrării în vigoare a hotărârii de guvern privind înființarea unui nou subiect de drept ale cărui atribuții priveau și exercitarea unor prerogative ale dreptului de proprietate al statului asupra acestor bunuri, statul are calitate procesuală pasivă în privința celor două capete de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri materiale. După acest moment, întrucât activitățile de exploatare, valorificare ori pază și asigurarea integrității bunurilor au revenit unui subiect de drept distinct – Romsilva R.A., având autonomie financiară inclusiv cu privire la veniturile obținute din exploatare, statul nu mai poate fi considerat titular al unei obligații de despăgubiri cu privire la veniturile obținute din exploatare, neavând astfel calitate procesuală pasivă pentru perioada cuprinsă între ianuarie 1991 și perioada reconstituirii efective.

În consecință, excepția lipsei calității procesuale pasive a statului a fost respinsă pentru perioada cuprinsă între momentul preluării și ianuarie 1991 și a fost admisă pentru perioada cuprinsă între ianuarie 1991 și perioada reconstituirii efective, astfel cum a fost menționată în cuprinsul cererii de chemare în judecată și precizată.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru cele două capete de cerere, tribunalul a constatat că se impune a fi analizată numai pentru perioada cuprinsă între preluarea pădurilor și ianuarie 1991, pentru care a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului chemat în judecată.

Analizând excepția prescripției dreptului la acțiune pentru această perioadă, tribunalul a apreciat-o ca fiind întemeiată pentru considerentele reținute la soluționarea excepției prescripției dreptului de a cere daune morale. În acest sens, raportându-se la pârâtul chemat în judecată, tribunalul a reținut că pretinsa faptă prejudiciabilă a avut caracter continuu, începând cu momentul preluării până la 10 ianuarie 1991, iar prescripția a fost supusă prevederilor Decretului nr. 167/1958 (art. 25 din decret). În consecință, ea a început să curgă din data de 22 decembrie 1989, fiind suspendată până la această dată atât datorită nerecunoașterii calității de subiect de drept a obștilor reclamante până la această dată, cât și datorită calității pârâtului și prevederilor legale corespunzătoare regimului politic din aceeași perioadă. S-a apreciat că lipsa demersurilor judiciare ale reclamantelor în obținerea personalității juridice și exercitarea dreptului la acțiune nu constituie cauze de întrerupere ori suspendare a cursului prescripției, fiind dependente exclusiv de voința acestora, prin organele lor de conducere ori reprezentare.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele.

Prin decizia civilă nr. 24 din 04.02.2013, Curtea de Apel Pitești, Secția I civilă a respins apelul, ca nefondat, reținând că apelantele au formulat critici care privesc greșita soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune, critici care nu sunt fondate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele.

Prin decizia nr. 4904 din 30.10.2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel, reținând că instanța de apel a omis să cerceteze criticile prin care apelantele au arătat că, în mod greșit, a fost admisă, de către prima instanță, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român pentru perioada 22 decembrie 1989 și până la retrocedarea efectivă, pe vechile amplasamente, a proprietăților codevălmașe a obștilor reclamante, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului, corespunzător fazei procesuale a apelului; instanța de recurs a mai reținut că întrucât fondul cererii de apel nu a fost cercetat în întregime, iar excepția lipsei calității procesuale pasive trebuie examinată cu prioritate, în raport de excepția prescripției dreptului la acțiune, nu se impune examinarea celorlalte critici.

În rejudecare, prin încheierea din camera de consiliu din 31.03.2014 s-a respins cererea de recuzare a judecătorilor cauzei, formulată de apelantele-reclamante.

Prin decizia civilă nr. 1300 din 15.12.2014, Curtea de Apel Pitești, Secția I civilă a respins apelul reclamantelor, ca nefondat.

Împotriva acestei din urmă decizii și a încheierii din 31.03.2014 au declarat recurs reclamantele.

Prin decizia nr. 943 din 31.03.2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă a admis recursul reclamantelor, a casat încheierea și decizia recurate și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Pentru decide astfel, Înalta Curte a reținut că sunt fondate criticile vizând nemotivarea încheierii din data de 31.03.2014, apreciind că instanța de apel a pronunțat această încheiere cu încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C.proc.civ., ceea ce face operant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ.

Cum absența motivelor avute în vedere de instanță la pronunțarea soluției de respingere a cererii de recuzare face practic imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalității acestei soluții, nemotivarea încheierii recurate echivalând în fapt cu o necercetare a fondului cererii de recuzare, se impune soluția casării cu trimitere, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (5) C.proc.civ.

Nulitatea încheierii pronunțate asupra cererii de recuzare atrage și nulitatea deciziei pronunțate asupra apelului, raportat la dispozițiile art. 106 alin. (10 C.proc.civ. și, în aceste condiții, criticile formulate de recurente cu privire la decizia dată asupra apelului nu au mai fost

analizate.

În rejudecare, prin încheierea din camera de consiliu din 18.05.2015 a fost soluționată cererea de recuzare ce a atras casarea, iar prin decizia civilă nr. 1639 din 14.10.2015, Curtea de Apel Pitești, Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamante împotriva sentinței civile nr. 1017 din 14.06.2012 a Tribunalului Vâlcea, Secția civilă, pentru următoarele considerente:

Prin cererea dedusă judecății, întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C.civ., s-a solicitat obligarea pârâtului Statul Român la restituirea către obști a veniturilor realizate din exploatarea terenurilor forestiere și a pășunilor, începând cu momentul preluării până la reconstituirea efectivă a dreptului de proprietate, obligarea la plata prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a bunurilor proprietatea obștilor, precum și la plata de daune morale pentru prejudiciul cauzat de suferințele la care au fost supuse ca urmare a lipsirii ilegale de proprietate.

Potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, iar în conformitate cu dispozițiile art. 3 din același decret, termenul de prescripție este de 3 ani.

Potrivit art. 8 din același decret, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

În fine, conform art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cursul prescripției se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forța majoră să facă acte de întrerupere.

În mod corect a reținut prima instanță că, fiind promovată o acțiune în repararea prejudiciului cauzat prin săvârșirea unei fapte ilicite (constând în preluarea și exploatarea abuzivă a pădurilor, cum se invocă), termenul de prescripție începe să curgă de la data când a fost cunoscută paguba și pe cel care răspunde de ea sau de la data când păgubitul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.

Fiind vorba de fapte ilicite anterioare anului 1990 - moment până la care, dată fiind natura regimului politic, în mod evident nu se putea acționa și, ca atare, nu putea fi opusă titularului dreptului prescripția extinctivă, întrucât aceasta nu curge împotriva celui care este în imposibilitate de a acționa - în mod corect a stabilit prima instanță că prescripția a început să curgă după acest moment.

Susținerea apelantei că prescripția dreptului la acțiune a început să curgă de la un alt moment, respectiv de la momentul inventarierii proprietății, respectiv al realizării amenajamentului silvic, întrucât la acest moment s-ar putea cunoaște prejudiciul suferit, nu poate fi reținută.

Astfel, în ceea ce privește prejudiciul moral suferit de către reclamante, acesta era cunoscut încă de la preluarea terenurilor.

În ceea ce privește prejudiciul constând lipsa de folosință a bunurilor proprietatea obștilor, precum și veniturile realizate de pârât din exploatarea terenurilor forestiere și a pășunilor, acesta

putea fi cunoscut, de asemenea, de la momentul producerii faptei ilicite invocate.

Împrejurarea invocată de reclamante, în sensul că întinderea exactă a prejudiciului nu poate fi cunoscută decât printr-o expertiză de specialitate și de atunci s-ar naște dreptul la acțiune, nu este de natură a modifica data de la care începe să curgă termenul de prescripție, întrucât aceasta nu este legată de procurarea mijloacelor de probă, ci de momentul nașterii dreptului la acțiune.

Pentru aceste motive, s-a constatat că prima critică, vizând modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune, nu este întemeiată.

Și a doua critică, vizând excepția lipsei calității procesuale pasive a statului pentru pagubele solicitate pe perioada ulterioară anului 1990, a fost apreciată ca neîntemeiată.

Astfel, prima instanță a reținut, în motivarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român pe perioada ulterioară ianuarie 1991, că după data intrării în vigoare a hotărârii de guvern privind înființarea unui nou subiect de drept ale cărui atribuții priveau și exercitarea unor prerogative ale dreptului de proprietate al statului asupra acestor bunuri, statul nu mai are calitate procesuală pasivă în privința celor două capete de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri materiale, întrucât activitățile de exploatare, valorificare ori pază și asigurarea integrității bunurilor au revenit unui subiect de drept distinct – Romsilva R.A., având autonomie financiară inclusiv cu privire la veniturile obținute din exploatare.

Apelanta nu a adus critici efective cu privire la motivarea dată de instanță excepției lipsei calității procesuale, însă, având în vedere cele dispuse de instanța de casare, s-a analizat și această excepție.

Astfel, în mod corect a reținut prima instanță că, atâta vreme cât se solicită contravaloarea prejudiciului constând în lipsa de folosință și veniturile obținute din exploatarea pădurilor, calitate procesuală pasivă nu poate avea Statul Român, întrucât o altă instituție, cu personalitate juridică, a desfășurat activitățile de exploatare și valorificate cu privire la păduri.

Pe de altă parte, Statul Român sau instituțiile lui nu au calitate procesuală pasivă în acțiunea având ca obiect plata de despăgubiri decurgând din preluarea imobilelor în perioada regimului comunist și constând în contravaloarea lipsei de folosință de la momentul preluării și până la restituirea efectivă.

Așa cum s-a reținut constant în jurisprudența CEDO, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată însă o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza

Păduraru c. României

).

Or, atâta vreme cât prin legile speciale de restituire a proprietăților preluate în perioada regimului comunist, Statul Român nu și-a asumat și obligația de a restitui contravaloarea lipsei de folosință sau a veniturilor obținute din exploatarea bunurilor preluate, Statul sau instituțiile sale nu pot avea calitate procesuală pasivă într-o acțiune având un asemenea obiect.

Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs reclamantele, criticând-o pentru următoarele motive:

În dezvoltarea acestui motiv, recurentele au arătat că Statul Român a rămas proprietar al fondului forestier și după înființarea Romsilva R.A.

Statul Român, proprietar unic al fondului forestier în 1990 (și detentor precar al patrimoniului forestier preluat abuziv de la obștile de moșneni reclamante), și-a manifestat voința, prin adoptarea H.G. nr. 1335/1990, publicată în Monitorul Oficial nr. 3 din 10 ianuarie 1991, ca activitatea de administrare a fondului forestier să fie desfășurată de o regie autonomă, și anume Romsilva R.A.

Recurentele au evocat art. 2, art. 3 din H.G. nr. 1335/1990, art. 4, art. 7, art. 8 din anexa nr. 2 a H.G. nr. 1335/1990, nota de la finalul anexei nr. 1 a aceleiași Hotărâri de Guvern (cu mențiunea că prevederi similare au și hotărârile de guvern ulterioare care reglementează funcționarea Romsilva R.A., respectiv H.G. nr. 1112/1996, H.G. nr. 982/1998, H.G. nr. 173/2001, H.G. 1105/2003, H.G. nr. 229/2009), art. 5 alin. (1) și (2), art. 8 din Legea nr. 15/1990, art. 135 alin. (5), art. 149 din Constituția României din 1991, art. 7 din Constituția României din 1965, republicată, art. 5 din Legea nr. 18/1991, susținând că, în raport de acestea, se justifică următoarele concluzii:

- terenurile forestiere, pădurile au rămas proprietate a Statului Român și după înființarea regiei autonome Romsilva R.A., aceasta desfășurând numai o activitate de gospodărire, pe bază de amenajamente silvice, a întregului fond forestier;

- profitul realizat prin această activitate de gospodărire era vărsat la bugetul de stat;

- calitate procesuală pasivă pentru primele 2 capete de cerere, pentru perioada cuprinsă între ianuarie 1991 și momentul reconstituirii, are proprietarul și nu gestionarul;

- temeiul de drept al acțiunii este art. 998 și urm. Cod civil 1864;

- potrivit art. 1000 C.civ.: ”

Suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligați a răspunde

” și ”

Stăpânii și comitenții, de prejudiciul cauzat de servitorii și prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat

” (răspunderea pentru fapta prepusului), iar potrivit art. 1003 C.civ.: ”

Când delictul sau cvasi-delictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ținute solidar pentru despăgubire

”;

- gestionarea pădurilor de către Romsilva R.A. s-a făcut prin lege și hotărâre de guvern, așadar prin voință statală;

- Romsilva R.A. a exploatat pădurile obștilor de moșneni reclamante pentru că astfel a dispus Statul Român care, deși intrat într-un regim democratic, a înțeles să obțină în continuare profit din exploatarea unor terenuri forestiere pe care le deținea abuziv, fără lege, și care, din punct de vedere juridic, erau proprietatea de drept a obștilor;

- calitate procesuală pasivă pentru primele 2 capete de cerere, pentru perioada cuprinsă între ianuarie 1991 și momentul reconstituirii, are Statul Român și nu prepusul său, Romsilva R.A., revenind reclamantelor obligația să dovedească fapta ilicită a acestui prepus, răspunderea însă aparține proprietarului;

- Statul Român răspunde, în prezenta speță, pentru fapta proprie.

De asemenea, recurentele au susținut că un alt argument, care se impune cu autoritate de lucru judecat, este chiar soluția Tribunalului Vâlcea de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român pentru perioada 1948 - 1991.

Pentru a admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român pentru perioada de după 1991, prima instanță a argumentat că ”după acest moment, întrucât activitățile de exploatare, valorificare ori pază și asigurarea integrității bunurilor au revenit unui subiect de drept distinct (...) statul nu mai poate fi considerat titular al unei obligații de despăgubire”.

Or, nici înainte de 1991, începând cu 1948, Statul Român nu desfășura în mod direct activități de exploatare, dovadă stând chiar H.G. 1335/1990, care consemnează că Romsilva R.A. preia patrimoniul de la inspectoratele silvice județene.

În acest sens, au fost evocate dispozițiile art. 11 din Decretul nr. 218/1950 pentru reorganizarea Ministerului Silviculturii și Industriei Lemnului al Republicii Populare Române, art. 4 alin. (3) din Decretul nr. 648/1967 pentru organizarea și funcționarea Ministerului Economiei Forestiere, art. 48 alin. (1) din Decretul nr. 320/1982 privind înființarea, organizarea și funcționarea Ministerului Silviculturii, anexa nr. 3 aprobată prin art. 55, care stabilește 40 de inspectorate silvice județene, susținându-se că pe această structură s-a înființat în 1991 Romsilva R.A.

Situațiile juridice identice impun soluții juridice identice, astfel că în condițiile în care pârâtul nu a apelat soluția primei instanțe de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român pentru perioada 1948-1991, argumentele intră în puterea lucrului judecat și trebuie să se impună cu această forță și pentru perioada 1991 - momentul reconstituirii dreptului de proprietate.

Astfel, motivarea respingerii apelului, referitor la menținerea soluției primei instanțe cu privire la lipsa calității procesuale pasive a Statului Român pentru perioada 1991 – retrocedare, consacră inadmisibilitatea acțiunii, ceea ce încalcă dezlegările de drept date de Curtea de Apel Pitești și Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual, cu consecința nulității hotărârii date în rejudecare.

Instanța de apel a ținut să furnizeze și motive suplimentare pentru a menține soluția primei instanțe în ceea ce privește lipsa calității procesuale pasive a Statului Român pentru perioada 1991 - momentul restituirii, reținând că ”prin legile speciale de restituire a proprietăților preluate în perioada regimului comunist, Statul Român nu și-a asumat și obligația de a restitui contravaloarea lipsei de folosință sau a veniturilor obținute din exploatarea bunurilor preluate”, sens în care a concluzionat că ”Statul și instituțiile sale nu pot avea calitate procesuală pasivă într-o acțiune având un asemenea obiect”.

Practic, instanța de apel a stabilit că acțiunea dedusă judecății este inadmisibilă, nici statul, nici instituțiile sale neavând calitate procesuală pasivă raportat la obiectul acțiunii.

În felul acesta se încalcă dezlegările obligatorii din primul ciclu procesual al cauzei și, implicit, dispozițiile art. 315 alin. (1) C.proc.civ., potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Astfel, prin decizia civilă nr. 216/A din 27.10.2008 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, menținută prin decizia civilă nr. 3777 din 9.05.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dezlegat problema de drept a admisibilității acțiunii, stabilindu-se că acțiunea din cauza de față, îndreptată împotriva Statului Român, este admisibilă. În acest sens, s-a reținut că este neîntemeiată susținerea primei instanțe (care soluționase cauza pe excepția inadmisibilității acțiunii), potrivit căreia prin procedura reconstituirii dreptului de proprietate, instituită prin legile reparatorii de fond funciar (nr. 18/1991 și nr. 1/2000), legiuitorul a înțeles ca numai în acest mod să repare integral prejudiciul material și moral cauzat proprietarilor prin preluarea terenurilor. Legile reparatorii ce constituie izvorul dreptului de reconstituire a proprietății se referă doar la o componentă a reparării prejudiciului cauzat foștilor proprietari - cea de restituire în natură (sau în despăgubiri) a obiectului material al dreptului de proprietate - terenul, fără a avea prevederi exprese cu privire la lipsa de folosință a acestuia. Dreptul real de proprietate are mai multe atribute - posesia, dispoziția și folosința, iar prin legile de retrocedare, titularilor săi li s-a reconstituit acest drept cu toate atributele sale. Folosința, ca atribut al dreptului de proprietate, conferă titularului său facultatea de a întrebuința bunul, culegând sau percepând în proprietate toate fructele pe care acesta le produce. În virtutea acestui atribut, reclamanta are dreptul de a solicita repararea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a terenurilor în temeiul dispozițiilor art. 998-999 C.civ., potrivit principiului reparării efective a pagubei.

Astfel, instanța de apel a agravat situația apelantelor în propria cale de atac, întrucât deși Tribunalul Vâlcea a stabilit că Statul Român are calitate procesuală pasivă de la preluarea abuzivă și până în ianuarie 1991, Curtea de Apel Pitești a stabilit, în apelul reclamantelor, că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, la fel și instituțiile sale.

Prin sentința civilă nr. 1017 din 14.06.2012, prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român pentru capătul de cerere având ca obiect daune morale, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român pentru pretențiile care formează obiectul primelor două capete de cerere (daune materiale), pentru perioada 1948 - ianuarie 1991.

Numai reclamantele au declarat apel împotriva acestei sentințe, astfel că problema calității procesuale pasive a Statului Român, în limitele respinse de prima instanță, a intrat în puterea lucrului judecat.

Cu toate acestea, Curtea de Apel Pitești a respins cererea de chemare în judecată ”pentru lipsa calității procesuale pasive a Statului Român”, încălcând principiul neagravării situației părților în propria cale de atac, astfel cum este reglementat de art. 296 C.proc.civ.

având ca obiect daunele morale și pentru pretențiile care formează obiectul primelor 2 capete de cerere (daune materiale), pe perioada 1948 - ianuarie 1991, este dată cu aplicarea greșită a legii –

art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Perioada pentru care s-au solicitat despăgubiri materiale și morale este de la preluarea abuzivă a patrimoniilor obștilor de moșneni de către regimul comunist până la retrocedarea efectivă.

Recurentele susțin că paguba pe care le-a creat-o Statul Român s-a realizat gradual, luând amploare de la an la an, printr-o politică consecventă de exploatare fără drept a proprietăților lor, însușindu-și permanent toate veniturile realizate. Această stare de fapt a continuat până în momentul punerii în posesie și emiterii titlului de proprietate.

Fapta ilicită prin care Statul Român le-a exploatat proprietățile are un caracter continuu, începând din momentul preluării abuzive și până la retrocedarea efectivă și completă pe vechile amplasamente. Această faptă ilicită a generat în mod continuu o pagubă, care s-a amplificat în funcție de intervenția statului în modificarea substanței dreptului lor, prin exploatarea surselor și resurselor din proprietatea devălmașă a obștilor de moșneni.

Prin urmare, fapta ilicită nu este numai preluarea abuzivă a proprietăților obștilor de moșneni în 1948, ci și permanenta exploatare a acestor proprietăți, astfel că nu suntem în situația în care fapta ilicită este unică și produce mai multe prejudicii în timp (pagube viitoare certe sau

pagube viitoare eventuale).

Dreptul subiectiv la repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită se naște în momentul în care se comite fapta ilicită, or faptul ilicit al exploatării fără drept a proprietăților reclamantelor se va încheia în momentul retrocedării efective și complete pe vechile amplasamente.

Atât prima instanță, cât și instanța de apel ar fi trebuit să mai observe și momentul în care obștile de moșneni au cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea sau când ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Prin reglementarea acestei condiții [art. 8 alin. (1) partea finală din Decretul nr. 167/1958], s-a consacrat ideea ocrotirii celui care a suferit o pagubă ca urmare a săvârșirii unui delict civil, astfel încât acesta să nu fie pus în situația ca, atunci când nu are cunoștință de prejudiciul ce i s-a adus prin fapta ilicită, prescripția să înceapă să curgă din momentul săvârșirii faptei și să se împlinească înainte de a cunoaște minimul de elemente pentru a putea acționa: pârâtul și valoarea litigiului.

În ceea ce privește posibilitatea de cunoaștere a cuantumului prejudiciului, obștile de moșneni au putut să-și formeze un punct de vedere obiectiv numai după momentul inventarierii proprietății, moment care cel puțin cu privire la masa lemnoasă exploatată îl reprezintă momentul realizării amenajamentului silvic, act în care sunt prevăzute caracteristicile pădurii referitoare la vârstă, volumul masei lemnoase, esența masei lemnoase, posibilitate de exploatare, accesibilitate, ș.a.m.d.

Momentul avizării de către minister a amenajamentului silvic al obștilor de moșneni reclamante a fost: pentru Obștea de Moșneni B., anul 2004 pentru trupul M. (1230,4 hectare) și anul 2006 pentru trupul R. (561,8 hectare); pentru Obștea Moșnenilor C., anul 2006; pentru Obștea D., anul 2004; pentru Obștea Moșnenilor E., anul 2004; pentru Obștea Moșnenilor F., anul 2006.

După acest moment trebuie calculat un termen rezonabil în care, din datele cuprinse în aceste amenajamente, obștile de moșneni ar fi putut să cunoască caracteristicile pădurii în momentul preluării abuzive de către regimul comunist, volumul de masă lemnoasă însușit pe nedrept de Statul Român, valoarea la zi a acestei mase lemnoase, fără a se putea determina cuantumul total al pagubei, întrucât la masa lemnoasă exploatată se adaugă și veniturile generate prin punerea în valoare a celorlalte produse ale pădurii și valoarea pierderilor cauzate de lipsa de folosință a patrimoniului obștilor de moșneni.

Raportat la data formulării cererii de chemare în judecată - 30 decembrie 2006, trebuie observat momentul emiterii titlurilor de proprietate: Obștea Moșnenilor C. a primit titlul de proprietate nr. x din 29.12.2004; Obștea D. a primit titlul de proprietate nr. x din 26.01.2004; Obștea de Moșneni B. a primit titlu de proprietate după pornirea prezentului litigiu; Obștea Moșnenilor E. a primit titlu de proprietate în anul 2004; Obștea Moșnenilor F. a primit două titluri de proprietate în anul 2010.

Concluzionând, recurentele au susținut că, în speță:

- fapta ilicită a avut un caracter continuu și a creat o pagubă care a evoluat în mod permanent și s-a amplificat și diversificat în timp;

- faptul ilicit al exploatării fără drept a proprietăților obștilor de moșneni se va încheia în momentul retrocedării efective și complete pe vechile amplasamente;

- posibilitatea de cunoaștere a cuantumului prejudiciului, în ceea ce privește masa lemnoasă, a apărut după momentul inventarierii proprietății, moment reprezentat de avizarea amenajamentului silvic;

- în lipsa unei expertize nu se poate determina paguba creată, rezultată și prin punerea în valoare de către Statul Român a celorlalte produse ale pădurii, și nici nu se poate stabili valoarea pierderilor cauzate de lipsa de folosință a patrimoniului obștilor de moșneni;

- momentul reconstituirii efective, al recunoașterii de către stat a dreptului asupra unui patrimoniu forestier preluat abuziv pentru fiecare obște de moșneni în parte, îl reprezintă emiterea titlului de proprietate sau pronunțarea unei hotărâri judecătorești de reconstituire a dreptului de proprietate;

- emiterea titlului de proprietate sau pronunțarea unei hotărâri judecătorești de reconstituire a dreptului de proprietate reprezintă momentul în care Statul Român nu mai poate nega faptul că pentru mai bine de 50 de ani a deținut și exploatat fără titlu legal valabil patrimoniul devălmaș al

obștilor de moșneni membre fondatoare ale A.;

- dreptul la acțiune, în sensul art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, s-a născut în momentul recunoașterii, de către Statul Român, a calității lor de proprietari, respectiv la data reconstituirii dreptului de proprietate;

- de la nașterea dreptului la acțiune până la introducerea cererii de chemare în judecată nu au trecut cei trei ani necesari intervenției prescripției extinctive.

Recurentele mai susțin că, dată fiind preluarea și exploatarea abuzivă, de către Statul Român, a proprietăților lor devălmașe, este evident că în perioada 1948 până la retrocedarea efectivă și completă pe vechile amplasamente au fost într-o situație de forță majoră care le-a împiedicat să acționeze și, totodată, într-o evidentă imposibilitate de a cere Statului Român recuperarea prejudiciului înainte ca acesta să le recunoască ca adevărați proprietari.

Legislația anterioară preluării abuzive a patrimoniilor obștilor de moșneni nu a permis niciodată reducerea, prin orice formă juridică, a amplasamentului și întinderii proprietății devălmașe moșnenești, sens în care sunt prevederile părții III, capitolul VI, litera C, alin. (4), respectiv prevederile capitolului I, cu titlul „Exproprierea pădurilor”, art. 3 lit. c) din Regulamentul pentru aplicarea legii pentru satisfacerea trebuințelor normale de lemn de foc și de construcție ale populației rurale din vechiul Regat Basarabia și Bucovina, publicat în Monitorul Oficial nr. 86 din 16 aprilie 1925. Sunt de observat și prevederile art. 95 din Legea nr. 46/2008 - Codul Silvic, prin care legiuitorul a recunoscut și statuat că obștile de moșneni în devălmășie fac parte din tezaurul istoric al României și că proprietatea acestor forme asociative este garantată, indivizibilă și inalienabilă.

Recurentele au făcut și o scurtă expunere asupra istoriei și rolului moșnenilor la formarea primelor structuri statale românești, raportat la extrase din lucrarea ”Istoria Moșnenilor” a Prof. Univ. Dr. Dinică Ciobotea, concluzionând că obștile de moșneni fac parte din tezaurul istoric al României, întrucât sunt piloni etnici stabili cu vechime imemorială, astfel că obștile de moșneni reclamante cer o justă și dreaptă judecată a cauzei, prin care să se constate amploarea pagubelor pe care statul comunist și cel  post-comunist le-a produs și pe care trebuie să le recupereze.

Conform dezlegărilor de drept din primul ciclu procesual, pentru repararea prejudiciilor cauzate prin preluările abuzive efectuate în perioada comunistă, Statul Român răspunde patrimonial ca orice alt subiect de drept, în baza dispozițiilor art. 998 și urm. C.civ.

Singura cale legală pentru obținerea unei reparații integrale a prejudiciului (despăgubiri materiale și daune morale) o reprezintă promovarea unei acțiuni în justiție, în condițiile dreptului comun.

Recurenta a arătat că, în speță, sunt întrunite condițiile cu privire la răspunderea civilă delictuală - fapta ilicită, vinovăție, prejudiciu, raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, dezvoltând în continuare argumente în justificarea întrunirii acestor condiții.

În această fază procesuală, instanța a încuviințat, în temeiul art. 305 C.proc.civ., proba cu înscrisuri solicitată de recurente în dovedirea calității procesuale pasive a Statului Român, în raport de critica din recurs formulată pe acest aspect. În acest sens, s-a depus la dosar adresa din 16.06.2016 a Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva, însoțită de 3 anexe cuprinzând situația veniturilor, cheltuielilor și profitului regiei raportat la suprafața fondului forestier administrat în perioada 1991 – 2015, exprimată în moneda națională - RON, în USD, respectiv în euro.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

O primă observație se impune a fi făcută relativ la criticile formulate de recurente cu privire la fondul litigiului, prin care se aduc argumente în justificarea întrunirii, în speță, a condițiilor răspunderii civile delictuale, și anume că aceste critici nu pot fi analizate de prezenta instanță, deoarece nu au legătură cu soluția instanței de apel.

Potrivit art. 299 C.proc.civ., obiectul recursului îl constituie hotărârea dată în apel, ceea ce înseamnă că motivele de recurs ce trebuie circumscrise cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C.proc.civ. pot viza numai aspectele soluționate de instanța de apel.

Or, în speță, prin decizia recurată s-a confirmat soluția dată în primă instanță pe excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român și prescripției dreptului material la acțiune, așa încât obiect al analizei instanței de recurs pot face numai criticile vizând aceste excepții, nu și cele referitoare la fondul pricinii, care exced limitelor judecății în apel.

Criticile relative la soluția instanței de apel nu pot fi primite, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Este adevărat că terenurile forestiere au rămas în proprietatea statului și după înființarea Regiei Autonome Romsilva R.A., care a avut loc la data de 1 ianuarie 1991, conform art. 1 din H.G. nr. 1335 din 21 decembrie 1990, publicată în Monitorul Oficial nr. 3 din 10 ianuarie 1991. Contrar, însă, susținerilor recurentelor, aceasta nu justifică legitimarea procesuală pasivă, în cauză, a Statului Român, pe capetele de cerere având ca obiect daune materiale (contravaloare lipsă de folosință și venituri obținute din exploatarea terenurilor forestiere), pentru perioada ulterioară înființării Regiei Autonome Romsilva R.A., respectiv ianuarie 1991 – momentul reconstituirii.

Instanțele de fond au recunoscut calitatea de proprietar a statului asupra terenurilor forestiere și după momentul înființării Regiei Autonome Romsilva R.A., calitate care rezultă din prevederile art. 136 alin. (3) din Constituția de la 1991 raportat la art. 5 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 (norma constituțională statuează că în obiectul proprietății publice intră, pe lângă bunurile expres menționate,

și alte bunuri stabilite de legea organică

, iar legea fondului funciar stabilește că aparțin domeniului public, printre altele, și

terenurile cu destinație forestieră)

. Reținând, însă, că din ianuarie 1991, exercitarea unor prerogative ale dreptului de proprietate al statului asupra terenurilor forestiere se realizează printr-un subiect de drept distinct, cu personalitate juridică, având autonomie financiară, respectiv Regia Autonomă Romsilva R.A., care desfășoară activități de exploatare, valorificare, pază și asigurare a integrității fondului forestier, instanțele de fond au apreciat corect că statul nu mai are calitate procesuală pasivă în privința capetelor de cerere prin care s-au solicitat contravaloarea lipsei de folosință și veniturile obținute din exploatarea terenurilor forestiere, pentru perioada cuprinsă între ianuarie 1991 și m