ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 943/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 943/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, la data de 03 ianuarie 2007, sub nr. 8/288/2007,

C.S.M.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., să

se dispună:

pârâtului la restituirea către obștile de moșneni membre fondatoare ale C.S.M.C.

a veniturilor realizate din exploatarea terenurilor forestiere și a pășunilor,

începând cu momentul preluării până la reconstituirea efectivă a dreptului de

proprietate;

2.

obligarea pârâtului la plata prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a

bunurilor proprietatea obștilor de moșneni membre fondatoare ale C.S.M.C.;

pârâtului la plata de daune morale către obștile de moșneni membre fondatoare

ale C.S.M.C. pentru prejudiciul cauzat de gravele suferințe la care au fost

supuse ca urmare a lipsirii ilegale de proprietate;

4.

obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtul

a formulat cerere de chemare în garanție a RN P. SA și D.S. a Județului Vâlcea,

solicitând ca, în cazul admiterii acțiunii principale, chematele în garanție să

fie obligate la plata sumei la care va fi obligat Statul Român.

Prin

sentința civilă nr. 4986 din 08 octombrie 2007, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a

admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, reținând că, în raport de

cuantumul pretențiilor solicitate la capătul al treilea din cerere (estimat la

suma de 1.700.000 lei), sunt aplicabile prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C.

proc. civ.

Ca efect

al declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, sub nr. 4847/90/2007.

Prin

sentința civilă nr. 478 din 27 mai 2008, Tribunalul Vâlcea, secția civilă, a

admis excepția inadmisibilității acțiunii și, în consecință, a respins

acțiunea, reținând că scopul urmărit de reclamantă este de a fi despăgubită cu

echivalentul prejudiciului cauzat prin lipsa de proprietate, iar acest scop nu

putea fi atins decât prin parcurgerea procedurii prevăzute de legea fondului

funciar.

Prin Decizia

civilă nr. 216/A din 27 octombrie 2008, Curtea de Apel Pitești, secția civilă,

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu

minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței

sus-menționate, pe care a desființat-o cu trimiterea cauzei spre rejudecare la

aceeași instanță.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a reținut că deși acțiunea a fost întemeiată pe

prevederile art. 998-999 C. civ., în mod greșit prima instanță a respins-o ca

inadmisibilă, în condițiile în care legile de reconstituire a dreptului de

proprietate, a căror procedură a fost urmată de obștile fondatoare,

reglementează numai o componentă a reparării prejudiciului cauzat foștilor

proprietari, respectiv restituirea în natură sau în echivalent a terenului

preluat de către stat. S-a dispus ca, în rejudecare, cauza să fie cercetată sub

toate aspectele, respectiv și cu privire la cererea de chemare în garanție.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâtul.

Prin Decizia

civilă nr. 3777 din 09 mai 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, a respins, ca nefondat, recursul pârâtului, reținând

că, față de obiectul dedus judecății, întemeiat pe prevederile art. 998-999 C.

civ., de faptul că instanța de fond a respins acțiunea pe excepția inadmisibilității,

se impunea trimiterea cauzei spre rejudecare pentru analizarea cauzei pe fond,

raportat la condițiile răspunderii civile delictuale reglementate de

dispozițiile art. 998-999 C. civ.; totodată, s-a reținut că personalitatea

juridică a reclamantei și respectiv legitimarea sa procesuală urmează a fi

examinate de instanța de fond în rejudecare.

În

rejudecare, pârâtul a invocat excepția lipsei calității de reprezentant,

excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția inadmisibilității

acțiunii.

Excepția

lipsei calității de reprezentant a fost respinsă prin încheierea din 29 martie

2012, cu motivarea că potrivit actelor depuse la filele 6-27 din primul dosar

de fond rezultă că asociația (comuniune) are dreptul de a acționa în numele și

pentru cele cinci obști fondatoare în scopul recuperării uzufructului bănesc

realizat de stat de pe proprietățile acestor obști.

Prin sentința

civilă nr. 1017 din 14 iunie 2012, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, pentru

capătul de cerere având ca obiect daunele morale; a admis excepția prescripției

dreptului la acțiune pentru acest capăt de cerere și, în consecință, a respins

acest capăt de cerere, formulat de reclamantele

O.M.P.P.

, O.M.B., O.F.M.

, O.M.V. și

O.M.R., reprezentate de

C.S.M.C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., ca prescris.

A

respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, pentru

pretențiile care formează obiectul primelor două capete de cerere (daune

materiale), pe perioada 1948 - ianuarie 1991; a admis excepția prescripției

dreptului la acțiune pentru aceste pretenții, pentru perioada menționată și, în

consecință, a respins cele două capete de cerere, formulate de aceleași reclamante,

prin reprezentant, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, în limitele

menționate, ca prescrise.

A admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, pentru

pretențiile care formează obiectul primelor două capete de cerere, pentru

perioada cuprinsă între ianuarie 1991 și momentul reconstituirii dreptului de

proprietate, astfel cum a fost precizat ulterior, și, în consecință, a respins

cele două capete de cerere în limitele menționate, ca fiind formulate împotriva

unui subiect de drept fără calitate procesuală pasivă.

A

respins cererea de chemare în garanție a RN P.R. SA și D.S. a județului Vâlcea.

A

obligat pe pârât la plata sumei de 6.200 lei, cheltuieli de judecată către

chemata în garanție SC R. SA.

A

obligat pe reclamantele, în solidar, la plata sumei de 6.200 lei, cheltuieli de

judecată către pârât.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Excepția

inadmisibilității nu mai poate forma obiectul prezentei judecăți, față de

decizia instanței de apel pronunțată în cauză și ale cărei considerente vizează

aspectele care au format obiectul excepției.

În ceea

ce privește ordinea de soluționare a celorlalte două excepții invocate în

cauză, respectiv excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și

excepția prescripției dreptului la acțiune, se impune analizarea mai întâi a

excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și apoi a excepției prescripției.

Astfel,

tribunalul a apreciat că pe capătul de cerere având ca obiect obligarea la plata

daunelor morale, pârâtul Statul Român are calitate procesuală pasivă, deoarece pretinsul

fapt prejudiciabil, respectiv preluarea abuzivă a pădurilor care formau

obiectul unui drept de proprietate al membrilor obștilor, s-a realizat ca

urmare a Constituției din anul 1948, care la art. 6 alin. (1) prevedea că

„bogățiile de orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, pădurile,

apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicație ferate, rutiere, pe

apă și în aer, poșta, telegraful, telefonul și radio-ul aparțin Statului, ca

bunuri comune ale poporului.” Rezultă că fapta a constituit elementul material

al unui act de voință al statului, așa încât acesta are calitate procesuală

pasivă pe capătul de cerere privind plata daunelor morale.

Prin

acest capăt de cerere, reclamantele au solicitat obligarea pârâtului la plata

daunelor morale pentru prejudiciul cauzat prin suferințele grave la care au

fost supuse ca urmare a preluării abuzive a dreptului de proprietate,

reclamantele invocând astfel un drept patrimonial, supus prescripției în

termenul general de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Raportat

la prevederile acestui decret, termenul de prescripție pentru cererea de

acordare a daunelor morale a început să curgă după data de 22 decembrie 1989, întrucât

față de aspectele de fapt invocate și de calitatea pârâtului, cursul

prescripției a fost suspendat în sensul art. 13 lit. a) din decret, potrivit

căruia „cursul prescripției se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge

este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere.”

Or, în

speță, preluarea pădurilor s-a realizat printr-un act de voință al statului,

exprimat în cea mai înaltă formă, respectiv Constituția, iar acesta a avut la

bază rațiuni de ordin politic, care au subzistat până la data de 22 decembrie

1989.

În plus,

dincolo de abolirea dreptului de proprietate privată asupra pădurilor în

perioada cuprinsă între 1948-1990, a avut loc și o desființare formală a

obștilor, formele de asociere în privința dreptului de proprietate fiind

restrictiv reglementate.

Lipsa

demersurilor judiciare ale obștilor reclamante în scopul dobândirii

personalității juridice și în scopul formulării cererii de chemare în judecată având

ca obiect plata unor daune morale în cursul termenului de prescripție astfel

stabilit nu pot constitui cauze de întrerupere ori suspendare a termenului de

prescripție.

Prin

primele două capete ale acțiunii, reclamantele au solicitat obligarea Statului

Român la plata despăgubirilor materiale pentru veniturile realizate din

exploatarea terenurilor forestiere și a pășunilor și pentru lipsa de folosință

a acestora, începând cu data preluării până la data reconstituirii efective a

dreptului de proprietate, pe temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta

proprie, reglementată de art. 998-999 C. civ.

De la

momentul preluării pădurilor și pășunilor de către stat până la intrarea în

vigoare a Legii nr. 15/1990 și în special a H.G. nr. 1335/1990, atributele

dreptului de proprietate asupra acestor bunuri au fost exercitate exclusiv de

către stat. Prin urmare, pentru perioada cuprinsă între data preluării

pădurilor și pășunilor care formau obiectul dreptului de proprietate al

membrilor obștilor și luna ianuarie 1991 - data intrării în vigoare a hotărârii

de guvern privind înființarea unui nou subiect de drept ale cărui atribuții

priveau și exercitarea unor prerogative ale dreptului de proprietate al

statului asupra acestor bunuri, statul are calitate procesuală pasivă în

privința celor două capete de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri materiale.

După acest moment, întrucât activitățile de exploatare, valorificare ori pază

și asigurarea integrității bunurilor au revenit unui subiect de drept distinct

- RA R. SA, având autonomie financiară inclusiv cu privire la veniturile

obținute din exploatare, statul nu mai poate fi considerat titular al unei

obligații de despăgubiri cu privire la veniturile obținute din exploatare,

neavând astfel calitate procesuală pasivă pentru perioada cuprinsă între

ianuarie 1991 și perioada reconstituirii efective.

Cu

privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru cele două

capete de cerere, tribunalul a constatat că se impune a fi analizată numai

pentru perioada cuprinsă între preluarea pădurilor și ianuarie 1991, pentru

care a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

chemat în judecată.

Analizând

excepția prescripției dreptului la acțiune pentru această perioadă, tribunalul

a apreciat-o ca fiind întemeiată pentru considerentele reținute la soluționarea

excepției prescripției dreptului de a cere daune morale.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel reclamantele.

Prin Decizia

civilă nr. 24 din 04 februarie 2013, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a

respins apelul, ca nefondat, reținând că apelantele au formulat critici care

privesc greșita soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune,

critici care nu sunt fondate.

Astfel,

acțiunea formulată are ca obiect repararea prejudiciului cauzat de către Statul

Român ca urmare a preluării abuzive a pădurilor proprietatea reclamantelor,

acțiune patrimonială care a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C.

civ. și care este supusă termenului general de prescripție prevăzut de Decretul

nr. 167/1958.

Așa

fiind, în mod corect instanța de fond a reținut că dreptul la acțiune, având un

obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în

termenul general de prescripție stabilit în lege care, potrivit art. 3 din

Decretul nr. 167/1958, este de 3 ani. În raport cu instaurarea după anul 1989 a

unui regim democratic, reclamantele cunoșteau și paguba și pe cel responsabil

de ea, respectiv statul caracterizat printr-un regim totalitar și aveau în mod

real posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun, pentru

repararea prejudiciului moral sau material suferit.

S-a mai reținut că

reclamantele au dobândit personalitate juridică în anii 1992, respectiv 2000,

iar lipsa demersurilor judiciare pentru recuperarea prejudiciilor suferite în

cursul termenelor de prescripție edictate de normele legale în vigoare nu pot

constitui cauze de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripție. Cu

atât mai mult, nu a operat suspendarea în perioada 1990-2007 (data formulării

cererii), întrucât nu au intervenit evenimente exterioare și piedici

insurmontabile, cu caracter extraordinar, imprevizibile și inevitabile, care să

fi pus reclamantele în situația de a nu putea face un act întrerupător de

prescripție.

Raportat la natura

patrimonială a dreptului valorificat de reclamante în prezenta cauză și la

dispozițiile privind prescripția extinctivă aplicabile drepturilor

patrimoniale, în mod legal tribunalul a respins acțiunea ca fiind prescrisă, criticile

formulate pe acest aspect nefiind fondate.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamantele.

Prin

Decizia

nr. 4904 din 30 octombrie 2013,

Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția I civilă,

a admis recursul, a casat

decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel,

reținând că instanța de apel a omis să cerceteze criticile prin care apelantele

au arătat că în mod greșit a fost admisă, de către prima instanță, excepției

lipsei calității procesuale a Statului Român pentru perioada 22 decembrie 1989

și până la retrocedarea efectivă, pe vechile amplasamente, a proprietăților

codevălmașe a obștilor reclamante, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului,

corespunzător fazei procesuale a apelului; a mai reținut instanța de recurs că

întrucât fondul cererii de apel nu a fost cercetat în întregime, iar excepția

lipsei calității procesuale pasive se impune a fi examinată cu prioritate, în raport

de excepția prescripției dreptului la acțiune, nu se impune examinarea

celorlalte critici.

În rejudecare, prin

încheierea din camera de consiliu din 17 februarie 2014 s-a respins cererea de

abținere formulată de judecătorii F.C. și I.R., iar prin încheierea din camera

de consiliu din 31 martie 2014 s-a respins cererea de recuzare a acelorași

judecători, formulată de apelantele-reclamante.

Prin Decizia civilă nr.

1300 din 15 decembrie 2014, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a respins

apelul reclamantelor, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În apărarea sa,

Statul Român a invocat lipsa calității procesuale pasive, pe care instanța de

fond a respins-o în mod greșit și a analizat cauza numai pe excepția

prescripției dreptului material la acțiune.

Statul Român nu are

calitate procesual pasivă în acțiunile având ca obiect plata de despăgubiri

formulate împotriva sa pentru imobilele preluate în perioada 06 martie 1945 -

22 decembrie 1989, de la data trecerii bunurilor în proprietatea sa și până la

restituirea efectivă.

Calitatea procesuală

pasivă a statului în acțiunile formulate în mod direct de către titularii

drepturilor de proprietate a fost analizată de către Înalta Curte de Casație și

Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 27/2011,

prin care a dezlegat în drept că statul nu poate avea calitate procesuală

pasivă în acțiunile având ca obiect plata de despăgubiri bănești pentru

imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se

prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005.

De asemenea, prin Decizia

nr. 33/2008, pronunțată de către aceeași instanță în recurs în interesul legii,

a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare, întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun, a imobilelor preluate abuziv în perioada 06 martie

1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În ambele decizii, instanța

supremă a argumentat că analiza posibilității de a solicita pe calea dreptului

comun plata de despăgubiri în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept

decât acelea deschise de legea specială, primează analiza calității procesuale

a statului sau a altei entități juridice în astfel de acțiuni.

Dezlegând în drept

problema supusă dezbaterii pentru asigurarea unei practici judiciare unitare,

s-a făcut aplicarea principiului specialia generalibus derogant, în sensul că

existența concursului de legi trebuie să fie rezolvat în favoarea normei

juridice speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în această

normă.

De altfel, C.E.D.O.

în jurisprudența sa constantă a adoptat soluția potrivit cu care statele

semnatare ale Convenției pot să aprecieze în mod suveran asupra măsurilor

legislative pe care le apreciază ca fiind cele mai eficiente pentru restituirea

proprietăților preluate sau pentru acordarea de despăgubiri.

În acest sens, statul

a adoptat măsuri legislative speciale de restituire în natură și de acordare a

măsurilor reparatorii în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr.

247/2005, acte normative în care se prevăd condițiile ce trebuie a fi îndeplinite

pentru restituirea proprietății în natură ori prin echivalent.

Existența actelor

normative speciale cu caracter reparatoriu determină inadmisibilitatea

acțiunilor de drept comun pentru valorificarea unor astfel de drepturi,

întrucât dreptului la acțiune îi lipsește un element constitutiv privitor la

calitatea procesuală a pârâtului, în speță a Statului Român.

Înalta Curte de

Casație și Justiție atunci când a analizat calitatea procesuală pasivă a

statului în acțiunile directe de drept comun întemeiate pe dispozițiile art. 480

și urm. C. civ. a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, precum și

dispozițiile Legii nr. 247/2005, însă raționamentul instanței supreme este

identic și atunci când s-ar analiza calitatea procesuală pasivă a statului în raport

cu imobilele terenuri care fac obiectul legii fondului funciar, potrivit

pretențiilor reclamantelor.

Fiind evidentă

similitudinea problemei de drept, s-a apreciat că Statul Român nu poate să fie

chemat în judecată pentru plata de despăgubiri reprezentând lipsa de folosință

a suprafețelor de teren restituite reclamantelor de la data preluării și până

la punerea efectivă în posesie în temeiul Legii nr. 18/1991, întrucât dreptul

s-a realizat în mod efectiv în procedura specială a acestui act normativ, potrivit

dezlegărilor cu valoare obligatorie date de către Înalta Curte de Casație și

Justiție prin deciziile pronunțate în recurs în interesul legii evocate.

Față de toate aceste

argumente, s-a păstrat soluția primei instanțe cu mențiunea respingerii cererii

de chemare în judecată ca

inadmisibilă

pentru lipsa calității procesuale pasive a Statului

Român, argumentele

expuse substituind motivarea primei instanțe.

Reclamantele au

declarat recurs, în termen legal,

împotriva

încheierii din 31 martie 2014 și a Deciziei nr. 1300 din 15 decembrie 2014 ale

Curții de Apel Pitești, secția I civilă, solicitând casarea acestora și

trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, pentru următoarele

motive:

nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, întrucât la judecată au

participat judecători incompatibili, aflați într-unul din cazurile reglementate

de art. 24 C. proc. civ. (art. 304 pct. 1 C. proc. civ.).

Astfel, D

osarul nr. 4847/90/2007**

s-a aflat la a doua rejudecare la Curtea de Apel Pitești.

Completul

de judecată, la rejudecare, a fost format din magistrații F.C. și I.R.

Același

complet, înainte de rejudecare,

a pronunțat Decizia civilă nr. 24 din 4

februarie 2013, prin care a fost soluționat fondul cauzei.

Pentru

acest motiv, magistrații F.C. și I.R. au formulat cerere de abținere, raportată

la prevederile art. 27 și următoarele C. proc. civ., cerere care a fost

respinsă prin

încheierea din 17 februarie

2014 a Curții de Apel Pitești

(fără

motivare).

Observând

această soluție, reclamantele au formulat cerere de recuzare a magistraților F.C.

și I.R., motivat de faptul că au soluționat, pe fond, cererea de apel, prin

pronunțarea Deciziei civile nr. 24 din 4 februarie 2013, raportat la prevederile

art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora „judecătorul care a pronunțat o hotărâre

într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiași pricini în apel sau în

recurs și nici în caz de rejudecare după casare”.

Cererea

de recuzare a fost respinsă prin încheierea din 31 martie 2014 a Curții de Apel

Pitești

(fără

motivare).

În

cele din urmă, cei doi magistrați au soluționat cauza pe fond, pronunțând

decizia civilă nr. 1300 din 15 decembrie 2014, deși erau incompatibili în

sensul art. 24 C. proc. civ.

încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, deoarece nu a

motivat soluțiile de

respingere a cererilor de abținere și de recuzare

(art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).

Încheierea

din 17 februarie 2014 nu este motivată, nefiind consemnat niciun motiv pentru

care cererea de abținere a fost respinsă.

De

asemenea, încheierea din 31 martie 2014 nu este motivată, instanța neargumentând

de ce a fost respinsă cererea de recuzare.

În

acest

context, al nemotivării nici măcar sumar a soluției date asupra cererilor de

abținere și recuzare, nu se poate exercita controlul judiciar asupra măsurilor

dispuse din instanță, argumentele curții de apel devenind secrete și

neconsemnate într-un act procedural.

Prin

omisiunea instanței de apel de a argumenta respingerea cererilor de abținere,

respective a cererii de recuzare, a fost încălcat dreptul reclamanților la un

proces echitabil, cauzându-li-se astfel o vătămare procesuală ce nu poate fi

înlăturată altfel decât prin casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei

spre rejudecare la aceeași instanță, pentru a se asigura părților accesul la un

grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii

judecătorești ce va fi dată în cauză.

3.

Instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității, deoarece

a

rămas în pronunțare pe excepție, însă prin hotărâre a soluționat fondul

apelului (

art.

304 pct. 5 C. proc. civ.)

.

Curtea

de apel, la termenul din 8 decembrie 2014, a dat cuvântul părților pe o

excepție invocată din oficiu - lipsa calității procesuale pasive a Statului

Român, rămânând în pro

nunțare doar pe

această

excepție, fără să o unească cu fondul cauzei.

Cu

toate acestea, a respins apelul ca nefondat, așadar pe fondul cauzei, deși fondul

procesului nu a fost pus în discuția părților la dezbateri.

Procedând

de o asemenea manieră, instanța a încălcat principiile contradictorialității și

dreptului la apărare.

4.

Instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității, deoarece prin respingerea

acțiunii ca inadmisibilă a încălcat

dezlegările de drept date de Curtea de Apel Pitești și Înalta Curte de Casație

și Justiție în primul ciclu procesual (

art. 304 pct. 5 și 9 raportat la art. 315 C.

proc. civ.).

Prin

decizia recurată, s-a respins apelul și s-a păstrat soluția primei instanțe „cu

mențiunea respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă pentru

lipsa calității procesuale pasive a Statului Român.”

Hotărând

că acțiunea dedusă judecății este inadmisibilă, curtea de apel a încălcat

dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., ignorând că în primul ciclu

procesual al cauzei, prin Decizia civilă nr. 216/A din 27 octombrie 2008 a

Curții de Apel Pitești, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 3777 din 09 mai 2011

a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

s-a dezlegat problema de drept a

admisibilității acțiunii, stabilindu-se că acțiunea îndreptată de reclamanți

împotriva Statului Român este admisibilă.

încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, respectiv a

încălcat principiile

contradictorialității și dreptului la apărare, în condițiile în care a pus în

discuția părților o excepție raportată la Decizia în interesul Legii nr. 27/2011,

însă în motivare s-a raportat și la Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 (

art. 304 pct. 5 C. proc.

civ.).

Curtea

de apel a înțeles să invoce din oficiu excepția lipsei calității procesule

pasive a Statului Român, prin raportare la Decizia în interesul Legii nr. 27/2011

a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Motivarea soluției adoptată de instanța de apel se

fundamentează însă

pe Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, fără ca relevanța sau aplicarea

acestei decizii să fi fost pusă în discuția părților.

Chiar

dacă cele două decizii nu au legătură cu speța,

care are pronunțate dezlegări de drept anterioare, respectarea

principiilor contradictorialității și dreptului la apărare impunea ca instanța

de apel să pună în discuția părților excepția și prin raportare la Decizia nr. 33/2008

a Înaltei Curții de Casație și Justiție.

încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, respectiv a

agravat situația

apelanților

în propria cale de atac (

art.

304 pct. 5 raportat la art. 296 C. proc. civ.).

Prima instanță, prin

sentința civilă nr. 1017 din 14 iunie 2012 a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român pe capătul

de cerere având ca obiect daune morale, precum pentru pretențiile care formează

obiectul primelor două capete de cerere (daune materiale), pentru perioada 1948

- ianuarie 1991.

Numai

reclamantele au declarat apel împotriva acestei sentințe, astfel că problema

calității procesuale pasive a Statului Român, în limitele respinse de prima

instanță, a intrat în puterea lucrului judecat.

Cu

toate acestea, curtea de apel a respins cererea de chemare în judecată „pentru

lipsa calității procesuale pasive a Statului Român”, încălcând principiul

neagravării situației părților în propria cale de atac, astfel cum este

reglementat de art. 296 C. proc. civ.

În cauză a depus

întâmpinare intimatul-pârât Statul Român prin M.F.P., solicitând respingerea

recursului, ca nefondat.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, în ordinea în care desfășurarea

judecății o impune, Înalta Curte reține următoarele:

- Criticile aduse

încheierii din 17 februarie 2014 a Curții de Apel Pitești, prin care s-a

soluționat cererea de abținere formulată de judecătorii cauzei, nu pot fi

analizate, fiind inadmisibile, raportat la dispozițiile art. 34 alin. (1) C.

proc. civ., potrivit cărora încheierea prin care s-a încuviințat sau respins

abținerea nu este supusă la nicio cale de atac.

- Criticile aduse

încheierii din 31 martie 2014 a Curții de Apel Pitești, prin care s-a respins

cererea de recuzare a judecătorilor cauzei, vizează nemotivarea încheierii.

Aceste critici sunt

fondate și în raport de ele recursul va fi admis pe temeiul motivului de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C.

proc. civ. fiind indicat greșit de către recurente cu referire la nemotivarea

încheierii recurate), potrivit celor ce se vor arăta în continuare:

Motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se referă la situația în

care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde

motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Fundamentul acestui

motiv de nelegalitate rezidă în nerespectarea prevederilor art. 261 pct. 5 C.

proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească (prin hotărâre, în sensul art.

255 alin. (2) C. proc. civ., înțelegând și încheierile) trebuie să cuprindă

„motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele

pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

În accepțiunea art. 261

pct. 5 C. proc. civ., motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să

răspundă în fapt și în drept la pretențiile formulate de părți, să conducă în

mod logic și convingător la soluția din dispozitiv, numai o astfel de motivare

constituind pentru părți o garanție împotriva arbitrariului judecătorilor, iar

pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului

declanșat prin căile de atac.

În speță, este de

observat că încheierea din 31 martie 2014 a Curții de Apel Pitești, prin care

s-a respins cererea de recuzare a judecătorilor cauzei, formulată de către

reclamantele-apelante, nu întrunește exigențele art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, ca motiv de

recuzare a judecătorilor cauzei F.C. și I.R., reclamantele-apelante au invocat

faptul că aceștia au soluționat pe fond cererea de apel, prin Decizia civilă nr.

24 din 04 februarie 2013, așa încât nu pot participa la rejudecarea apelului

după casare, regăsindu-se în situația de incompatibilitate prevăzută de art. 24

C. proc. civ., potrivit căreia judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-o

pricină nu poate lua parte la judecata aceleiași pricini în caz de rejudecare

după casare; în drept, cererea de recuzare a fost întemeiată pe dispozițiile art.

24 și art. 27 pct. 7 C. proc. civ.

Or, în considerentele

încheierii din 31 martie 2014, prin care s-a respins cererea de recuzare, instanța

s-a rezumat la a reține că „nu sunt îndeplinite cerințele art. 27 C. proc. civ.”,

fără a arăta, însă, argumentele de fapt și de drept care au condus-o la această

concluzie, prin raportare la motivul concret pe care părțile și-au întemeiat

cererea de recuzare, redat mai sus, lăsând practic necercetat acest motiv.

Simpla afirmație în

sensul că nu sunt îndeplinite cerințele art. 27 C. proc. civ., fără o analiză

propriu-zisă a motivului pe care părțile și-au întemeiat cererea de recuzare,

raportat la situația concretă din speță și la dispozițiile legale invocate, nu

corespunde scopului motivării hotărârii judecătorești desprins din dispozițiile

art. 261 pct. 5 C. proc. civ., echivalând în fapt cu o nemotivare.

În consecință, curtea

de apel a pronunțat încheierea din 31 martie 2014 cu încălcarea dispozițiilor art.

261 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce face operant cazul de modificare prevăzut de art.

304 pct. 7 C. proc. civ.

Cum absența motivelor

avute în vedere de instanță la pronunțarea soluției de respingere a cererii de

recuzare face practic imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalității

acestei soluții, nemotivarea încheierii recurate echivalând în fapt cu o

necercetare a fondului cererii de recuzare, se impune soluția casării cu

trimitere, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

Nulitatea încheierii pronunțate

asupra cererii de recuzare atrage și nulitatea deciziei pronunțate asupra

apelului, raportat la dispozițiile art. 106 alin. (1) C. proc. civ., în

conformitate cu care anularea unui act de procedură atrage și nulitatea actelor

următoare, în măsura în care acestea nu pot avea o existență de sine

stătătoare.

În aceste condiții,

criticile formulate de recurente cu privire la decizia dată asupra apelului nu

se mai impune a fi analizate.

În concluzie, reținând

caracterul fondat al recursului în raport de criticile care vizează nemotivarea

încheierii asupra recuzării, Înalta Curte urmează să facă aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (5) cu referire la art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., pe temeiul cărora va admite recursul, va casa încheierea din 31 martie

2014 și decizia dată asupra apelului (Decizia nr.

1300

din 15 decembrie 2014)

și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași

instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de reclamantele O.F.M., O.M.V., O.M.P.P., O.M.R. și O.M.B.

împotriva încheierii din 31 martie 2014 și a Deciziei nr. 1300 din 15 decembrie

2014 ale Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

Casează

încheierea și decizia recurate și trimite cauza spre rejudecare la aceiași

curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 martie 2015.