ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4904/2013

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, sub nr. 8/288/2007, Comuniunea Stăpânilor de Munți și Codri V. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la restituirea către obștile de moșneni a veniturilor realizate din exploatarea terenurilor forestiere și a pășunilor, începând cu momentul preluării, până la reconstituirea efectivă a dreptului de proprietate, obligarea pârâtului la plata prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a bunurilor proprietatea obștilor fondatoare și obligarea pârâtului la plata de daune morale către aceste obști pentru gravele suferințe la care au fost supuși membrii lor ca urmare a lipsirii ilegale de proprietate.

De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea acțiunii, s-a arătat că prin Constituția din 1948 s-a statuat că pădurile formează obiectul dreptului de proprietate publică și că prin lege specială urmează a fi reglementată modalitatea de trecere a pădurilor în proprietatea statului. Deși până în prezent nu a fost adoptată o asemenea lege, în perioada 1948-1950 pădurile au fost preluate de către stat, preluare de fapt care a încălcat normele constituționale în vigoare la acel moment. Pârâtul a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului la acțiune; pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive, pârâtul a precizat că anterior reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea obștilor fondatoare, terenurile cu vegetație forestieră s-au aflat în administrarea Regiei Naționale a Pădurilor, potrivit H.G. nr. 1105/2003. Cu referire la excepția prescripției dreptului la acțiune, pârâtul a susținut că cererea de chemare în judecată are caracter patrimonial și putea fi exercitată în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune. Pârâtul a chemat în garanție Regia Națională a Pădurilor și Direcția Silvică a Județului Vâlcea, solicitând ca, în cazul admiterii acțiunii principale, chematele în garanție să fie obligate la plata sumei la care va fi obligat Statul Român.

În motivarea acestei cereri s-a susținut, în esență, că Regia chemată în garanție administrează și exploatează pădurile proprietate a statului. Prin sentința civilă nr. 4986 din 8 octombrie 2007, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, reținând că, în raport de cuantumul pretențiilor solicitate la capătul al treilea din cerere (estimat la suma de 1.700.000 RON), sunt aplicabile prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Vâlcea sub nr. 4847/90/2007. Pârâtul a invocat excepția inadmisibilității celui de-al treilea capăt de cerere, față de izvorul pretențiilor, respectiv reconstituirea dreptului de proprietate.

Excepția a fost reiterată pin concluziile scrise, și a fost extinsă la toate capetele de cerere. Intervenienta-chemată în garanție a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei. Prin sentința civilă nr. 478 din 27 mai 2008, Tribunalul Vâlcea a admis excepția inadmisibilității acțiunii și, în consecință, a respins acțiunea, reținând că scopul urmărit de reclamantă este de a fi despăgubită cu echivalentul prejudiciului cauzat prin lipsa de proprietate, iar acest scop nu putea fi atins decât prin parcurgerea procedurii prevăzute de Legea fondului funciar.

Prin decizia civilă nr. 216/A din 27 octombrie 2008, Curtea de Apel Pitești a admis recursul declarat de reclamantă împotriva sentinței menționate, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare, statuând că, deși acțiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 998-999 C. civ., în mod greșit prima instanță a respins-o ca inadmisibilă în condițiile în care legile de reconstituire a dreptului de proprietate a căror procedură a fost urmată de obștile fondatoare reglementează numai o componentă a reparării prejudiciului cauzat foștilor proprietari, respectiv restituirea în natură sau în echivalent a terenului preluat de către stat; s-a dispus ca, în rejudecare, cauza să fie cercetată sub toate aspectele, respectiv și cu privire la cererea de chemare în garanție.

Prin decizia civilă nr. 3777 din 9 mai 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârât împotriva deciziei instanței de apel; a reținut, în esență, că obiectul dedus judecății a fost întemeiat pe prevederile art. 998 și 999 C. civ. și că se impune analiza pe fond a condițiilor răspunderii civile delictuale. A menționat Înalta Curte de Casație și Justiție că urmează să fie analizate, cu ocazia rejudecării, personalitatea juridică a reclamantei și legitimarea procesuală a acesteia. Prin notele de ședință depuse la dosarul constituit ca urmare a dispunerii rejudecării, pârâtul a invocat excepția lipsei calității de reprezentant, excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția inadmisibilității.

Excepția lipsei calității de reprezentant a fost respinsă prin încheierea din 29 martie 2012, cu motivarea că potrivit actelor depuse la primul dosar de fond rezultă că asociația (comuniune) are dreptul de a acționa în numele și pentru cele cinci obști fondatoare în scopul recuperării uzufructului bănesc realizat de stat de pe proprietățile acestor obști. Prin sentința civilă nr. 1017 din 14 iunie 2012, Tribunalul Vâlcea a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, pentru capătul de cerere având ca obiect daunele morale; a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru acest capăt de cerere; a respins acest capăt de cerere, ca prescris.

A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, pentru pretențiile care formează obiectul primelor două capete de cerere (daune materiale), pe perioada 1948-ianuarie 1991; a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune pentru aceste pretenții, pentru perioada menționată, și au fost respinse cele două capete de cerere, formulate de aceleași reclamante prin reprezentant, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, în limitele menționate, ca prescrise. A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, pentru pretențiile care formează obiectul primelor două capete de cerere, pentru perioada cuprinsă între ianuarie 1991 și momentul reconstituirii dreptului de proprietate, astfel cum a fost precizat și au fost respinse cele două capete de cerere în limitele menționate, ca fiind formulate împotriva unui subiect de drept fără calitate procesuală pasivă.

A fost respinsă cererea de chemare în garanție a Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva SA și a fost obligat pârâtul la plata sumei de 6.200 RON cheltuieli de judecată către chemata în garanție Regia Națională a Pădurilor - Romsilva SA; de asemenea, au fost obligate reclamantele, în solidar, la plata sumei de 6.200 RON, cheltuieli de judecată către pârât. În adoptarea acestei soluții, Tribunalul a reținut, în esență, că excepția inadmisibilității nu mai poate forma obiectul prezentei judecăți, față de decizia instanței de apel pronunțată în cauză și ale cărei considerente vizează aspectele care au format obiectul excepției. Cu privire la ordinea de soluționare a celorlalte două excepții invocate în cauză, respectiv excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și excepția prescripției dreptului la acțiune, față de prevederile art. 137 alin. (1) C. proc.

civ. și constatând că ambele sunt excepții de fond, Tribunalul a apreciat că se impune a analiza mai întâi excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și apoi pe cea a prescripției dreptului la acțiune. Prin raportare la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale, Tribunalul a apreciat că pârâtul Statul Român are calitate procesuală pasivă. Astfel, calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana chemată în judecată în calitate de pârât și titularul obligației din raportul juridic dedus judecății.

În speță, pretinsul fapt prejudiciabil, respectiv preluarea abuzivă a pădurilor care formau obiectul unui drept de proprietate al membrilor obștilor, s-a realizat ca urmare a Constituției din anul 1948, care la art. 6 alin. (1) prevedea că „bogățiile de orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicație ferate, rutiere, pe apă și în aer, poșta, telegraful, telefonul și radio-ul aparțin Statului, ca bunuri comune ale poporului.” Rezultă că fapta a constituit elementul material al unui act de voință al statului, astfel încât acesta are calitate procesuală pasivă în raportul juridic dedus prezentei judecăți. În speță, prin acest capăt de cerere, reclamantele au solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor morale pentru prejudiciul cauzat prin suferințele grave la care au fost supuse ca urmare a preluării abuzive a dreptului de proprietate, reclamantele invocând astfel un drept patrimonial.

Temeiul acestei cereri îl constituie dispozițiile art. 998-999 C. civ., astfel cum s-a statuat și prin decizia de trimitere spre rejudecare, iar potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 aplicabil cauzei de față de prevederile art. 6 alin. (4) C. civ. pus în aplicare prin Legea nr. 71/2011, dreptul la acțiune având acest obiect este prescriptibil în termenul general de prescripție de 3 ani.

Cu privire la textul legal aplicabil, Tribunalul a apreciat că decretul menționat este aplicabil acestei cereri, întrucât deși faptul prejudiciabil invocat s-a produs anterior intrării în vigoare a acestui decret, respectiv intrarea în vigoare a Constituției din anul 1948, potrivit art. 25 alin. (1) din decret, dispozițiile acestuia „sunt aplicabile și prescripțiilor neîmplinite la data intrării sale în vigoare, în care caz termenele de prescripție prevăzute în decretul de față vor fi socotite că încep să curgă de la intrarea în vigoare a acestui decret.” Or, la data săvârșirii pretinsei fapte prejudiciabile, respectiv ulterior intrării în vigoare a Constituției din anul 1948, erau aplicabile prevederile C. civ., care reglementau un termen de prescripție mai mare, respectiv cel de 30 de ani, care nu se împlinise la data intrării în vigoare a decretului.

Raportându-se la prevederile acestui decret, Tribunalul a apreciat că în speță termenul de prescripție pentru cererea de acordare a daunelor morale a început să curgă după data de 22 decembrie 1989, întrucât față de aspectele de fapt invocate și de calitatea pârâtului cursul prescripției a fost suspendat în sensul art. 13 lit. a) din decret, potrivit căruia „cursul prescripției se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere.” Ori, în speță, preluarea pădurilor s-a realizat printr-un act de voință al statului, exprimat în cea mai înaltă formă, respectiv Constituția, iar acesta a avut la bază rațiuni de ordin politic care au subzistat până la data de 22 decembrie 1989. În plus, Tribunalul a reținut că dincolo de abolirea dreptului de proprietate privată asupra pădurilor în perioada cuprinsă între 1948-1990 a avut loc și o desființare formală a obștilor, formele de asociere în privința dreptului de proprietate fiind restrictiv reglementate.

A reținut, de asemenea, Tribunalul că lipsa demersurilor judiciare ale obștilor reclamante în scopul dobândirii personalității juridice și în scopul formulării cererii de chemare în judecată având ca obiect plata unor daune morale în cursul termenului de prescripție astfel stabilit nu pot constitui cauze de întrerupere ori suspendare a termenului de prescripție. În acest sens, s-a constatat că reclamantele Obștea Moșnenilor P.P. și Obștea Moșnenilor V. au dobândit personalitate juridică în anul 1992, iar celelalte trei obști reclamante au dobândit personalitate juridică în anul 2000. Prin primele două capete ale acțiunii, reclamantele au solicitat obligarea Statului Român la plata despăgubirilor materiale pentru veniturile realizate din exploatarea terenurilor forestiere și a pășunilor și pentru lipsa de folosință a acestora, începând cu data preluării până la data reconstituirii efective a dreptului de proprietate.

Astfel cum s-a statuat în decizia de trimitere spre rejudecare pronunțată în speță, temeiul juridic al acestor pretenții îl constituie răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, astfel cum este reglementată de art. 998-999 C. civ. de la 1865. Cu privire la condițiile acestei răspunderi, respectiv fapta prejudiciabilă, vinovăția, prejudiciul și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, Tribunalul a reținut că de la momentul preluării pădurilor și pășunilor de către stat până la intrarea în vigoare a Legii nr. 15/1990 și în special a H.G. nr. 1335/1990, atributele dreptului de proprietate asupra acestor bunuri au fost exercitate exclusiv de către stat, prin intermediul Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva SA.

Analizând cele două excepții, tribunalul a apreciat că pentru perioada preluării pădurilor și pășunilor care formau obiectul dreptului de proprietate al membrilor obștilor și luna ianuarie 1991 (data intrării în vigoare a hotărârii de guvern privind înființarea unui nou subiect de drept ale cărui atribuții priveau și exercitarea unor prerogative ale dreptului de proprietate al statului asupra acestor bunuri), statul are calitate procesuală pasivă în privința celor două capete de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri materiale. După acest moment, întrucât activitățile de exploatare, valorificare ori pază și asigurarea integrității bunurilor au revenit unui subiect de drept distinct, având autonomie financiară inclusiv cu privire la veniturile obținute din exploatare, statul nu mai poate fi considerat titular al unei obligații de despăgubiri cu privire la veniturile obținute din exploatare.

În consecință, excepția lipsei calității procesuale pasive a statului a fost respinsă pentru perioada cuprinsă între momentul preluării și ianuarie 1991 și a fost admisă pentru perioada cuprinsă între ianuarie 1991 și perioada reconstituirii efective, astfel cum a fost menționată în cuprinsul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată. Cu privire la acest moment, astfel cum a fost precizat, Tribunalul a constat că el se situează în perioada 2000-2009, adică în perioada de activitate a prevederilor actelor normative menționate mai sus. Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru cele două capete de cerere, Tribunalul a constatat că se impune a fi analizată numai pentru perioada cuprinsă între preluarea pădurilor și ianuarie 1991, pentru care a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului chemat în judecată.

Analizând excepția prescripției dreptului la acțiune pentru această perioadă, Tribunalul a apreciat-o ca fiind întemeiată pentru considerentele reținute la soluționarea excepției prescripției dreptului de a cere daune morale. În acest sens, raportându-se la pârâtul chemat în judecată, Tribunalul a reținut că pretinsa faptă prejudiciabilă a avut caracter continuu, începând cu momentul preluării până la 10 ianuarie 1991, iar prescripția a fost supusă prevederilor Decretului nr. 167/1958 (art. 25 din decret). În consecință, ea a început să curgă din data de 22 decembrie 1989, fiind suspendată până la această dată atât datorită nerecunoașterii calității de subiect de drept a obștilor reclamante până la această dată, cât și datorită calității pârâtului și prevederilor legale corespunzătoare regimului politic din aceeași perioadă.

S-a apreciat că lipsa demersurilor judiciare ale reclamantelor în obținerea personalității juridice și exercitarea dreptului la acțiune nu constituie cauze de întrerupere ori suspendare a cursului prescripției, fiind dependente exclusiv de voința acestora, prin organele lor de conducere ori reprezentare. Prin decizia civilă nr. 24 din 4 februarie 2013, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a respins ca nefondat, apelul formulat de reclamantele Obștea Moșnenilor P.P., Obștea Moșnenilor B., Obștea Fraților M., Obștea Moșnenilor V. și Obștea Moșnenilor R. - reprezentate de Comuniunea Stapânilor de Munți și Codri V., împotriva sentinței civile nr. 1017 din 14 iunie 2012, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția civilă, în Dosarul nr. 4847/90/2007*, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, și cu intimatele-chemate în garanție Regia Națională a Pădurilor - Romsilva SA București și Direcția Silvică a Județului Vâlcea.

A fost obligată apelanta să plătească intimatei Regia Națională a Pădurilor - Direcția Silvică a Județului Vâlcea cheltuieli de judecată în sumă de 6.200 RON. Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel Pitești a reținut că apelantele au formulat critici care privesc greșita soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune, critici care nu sunt fondate. Astfel, acțiunea formulată are ca obiect repararea prejudiciului cauzat de către Statul Român ca urmare a preluării abuzive a pădurilor proprietatea reclamantelor, acțiune patrimonială care a fost întemeiată pe disp. art. 998-999 C. civ. și care este supusă termenului general de prescripție.

A reținut instanța de apel că, potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, „Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege”, iar potrivit art. 3 din același decret, „Termenul de prescripție este de 3 ani (...)”.

Pe de altă parte, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, „Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.”, iar potrivit art. 13 lit. a) din același decret, „Cursul prescripției se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere.” Așa fiind, în mod corect, instanța de fond a reținut că dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul general de prescripție stabilit în lege, care, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, este de 3 ani.

În raport cu instaurarea după anul 1989 a unui regim democratic, reclamantele cunoșteau și paguba și pe cel responsabil de ea, respectiv statul caracterizat printr-un regim totalitar, și aveau în mod real posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun, pentru repararea prejudiciului moral sau material suferit. S-a mai reținut că reclamantele au dobândit personalitate juridică în anii 1992, respectiv 2000, iar lipsa demersurilor judiciare pentru recuperarea prejudiciilor suferite în cursul termenelor de prescripție edictate de normele legale în vigoare nu pot constitui cauze de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripție. Cu atât mai mult, nu a operat suspendarea în perioada 1990-2007 (data formulării cererii) întrucât nu au intervenit evenimente exterioare și piedici insurmontabile, cu caracter extraordinar, imprevizibile și inevitabile, care să fi pus reclamantele în situația de a nu putea face un act întrerupător de prescripție.

În opinia Curții de Apel Pitești, soluția pronunțată de Tribunalul Vâlcea respectă exigențele art. 6 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește accesul la instanță, întrucât din jurisprudența Curții de la Strasbourg reiese că instanțele naționale sunt cele care, în primul rând, trebuie să se pronunțe cu privire la regimul de prescripție extinctivă în dreptul intern. Raportat la natura patrimonială a dreptului valorificat de reclamante în prezenta cauză și la dispozițiile privind prescripția extinctivă aplicabile drepturilor patrimoniale, în mod legal Tribunalul a respins acțiunea ca fiind prescrisă, criticile formulate pe acest aspect nefiind fondate. Văzând cererea intimatei Regia Națională a Pădurilor - Direcția Silvică a Județului Vâlcea și constatând că recurentele au căzut în pretenții, în temeiul disp.

art. 274 C. proc. civ.acestea au fost obligate la plata cheltuielilor de judecată dovedite cu înscrisurile depuse, către această intimată. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele Obștea Moșnenilor B., Obștea Fraților M., Obștea Moșnenilor V., Obștea Moșnenilor R. și Obștea Moșnenilor P.P. reprezentate de Comuniunea Stăpânilor de Munți și Codri V. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., s-a arătat că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, întrucât nu s-a răspuns la motivul de apel referitor la greșita admitere de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale active a Statului Român pentru perioada 22 decembrie 1989 și până la retrocedarea efectivă, pe vechile amplasamente, a proprietăților codevălmașe a obștilor reclamante - motiv redactat în dezvoltarea motivelor de apel, respectiv că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Au susținut recurentele că instanța de apel a respins, ca nefondat, apelul fără a răspunde cu o minimă motivare criticilor privitoare la soluția dată de tribunal excepției lipsei calității procesuale active a Statului Român pentru perioada de după 22 decembrie 1989, critici care au fost consemnate în dezvoltarea motivelor de apel depuse prin e-mail pentru termenul din 24 septembrie 2012. S-a arătat, de asemenea, că motivarea hotărârii judecătorești este un element indispensabil al acestui act procedural, că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor și aduce atingere dreptului părților la un proces echitabil, astfel că se impune casarea hotărârii recurate, pentru ca acestea nu fie lipsite de o cale de atac.

În dezvoltarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, s-a arătat, în esență, că perioada pentru care au solicitat despăgubiri materiale și morale este de la preluarea abuzivă a patrimoniilor obștilor de moșneni de către regimul comunist până la retrocedarea efectivă, că paguba pe care le-a creat-o Statul Român s-a realizat gradual luând amploare de la an la an, printr-o politică consecventă de exploatare fără drept a proprietăților și de însușire a veniturilor realizate.

Această stare de fapt a continuat până în momentul punerii în posesie și emiterii titlului de proprietate; mai mult, pentru Obștea Moșnenilor R., statul, fără drept, prin instituțiile sale, i-a redistribuit o suprafață de 192,2 hectare din vechiul amplasament al obștii, împroprietărind altă persoană, deși această suprafață fusese câștigată în mod irevocabil prin hotărâre judecătorească și Obștea Moșnenilor R. fusese deja pusă în posesie cu acea suprafață de teren. Acest fapt a generat un nou val de procese pentru obște, la care s-a alăturat și Prefectura Vâlcea împotriva Obștii Moșnenilor R. solicitând anularea punerii în posesie. Instanțele de judecată, în mod irevocabil, au dat câștig de cauză Obștii Moșnenilor R., confirmându-le proprietatea.

În opinia recurentelor, fapta ilicită prin care Statul Român a exploatat proprietățile în discuție are un caracter continuu, începând din momentul preluării abuzive și până la retrocedarea efectivă și completă pe vechile amplasamente. Prin urmare, fapta ilicită nu este numai preluarea abuzivă a proprietăților obștilor de moșneni în 1948 - preluarea abuzivă constituind și temeiul juridic al reconstituirii dreptului de proprietate - ci și permanenta exploatare a acestor proprietăți, astfel că în speță nu se regăsește ipoteza în care fapta ilicită este unică și produce mai multe prejudicii în timp (pagube viitoare certe sau pagube viitoare eventuale).

S-a mai arătat că dreptul subiectiv la repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită se naște în momentul în care se comite fapta ilicită, că faptul ilicit al exploatării fără drept a proprietăților obștilor se va încheia în momentul retrocedării efective și complete pe vechile amplasamente și că, după punerea în posesie în urma hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile, Statul Român, prin instituțiile sale, a intervenit în redistribuirea proprietăților.

Cu referire la momentul de la care obștile de moșneni au cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, sau când ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, recurentele au arătat că prin reglementarea acestei condiții [art. 3 alin. (1) partea finală din Decretul nr. 167/1958, republicat] s-a consacrat ideea ocrotirii celui care a suferii o pagubă ca urmare a săvârșirii unui delict civil, astfel încât acesta să nu fie pus în situația ca, atunci când nu are cunoștință de prejudiciul ce i s-a adus prin fapta ilicită, prescripția să înceapă să curgă din momentul săvârșirii faptei și să se împlinească înainte de a cunoaște minimul de elemente pentru a putea acționa: pârâtul și valoarea litigiului.

Or, în ceea ce privește posibilitatea de cunoaștere a cuantumului prejudiciului, obștile de moșneni au putut să-și formeze un punct de vedere obiectiv, numai după momentul inventarierii proprietății - moment care cel puțin cu privire la masa lemnoasă exploatată îl reprezintă momentul realizării amenajamentului silvic, act în care sunt prevăzute caracteristicile pădurii referitoare la vârstă, volumul masei lemnoase esența masei lemnoase, posibilitate de exploatare, accesibilitate, etc. Momentul avizării de către minister a amenajamentului silvic al obștilor de moșneni reclamante a fost: pentru Obștea de Moșneni P.P.: anul 2004 trupul M. (1.230,4 hectare) și anul 2006 pentru trupul R. (561,8 hectare); pentru Obștea Moșnenilor B.: anul 2006; pentru Obștea Fraților M.: anul 2004; pentru Obștea Moșnenilor V.: anul 2004 și pentru Obștea Moșnenilor R.: anul 2006. Au susținut recurentele că după acest moment trebuie calculat un termen rezonabil în care din datele cuprinse în aceste amenajamente obștile de moșneni ar fi putut să cunoască caracteristicile pădurii în momentul preluării abuzive de către regimul comunist, volumul de masă lemnoasă însușit pe nedrept de Statul Român, valoarea la zi a acestei mase lemnoase, fără a se putea determina cuantumul total al pagubei,

întrucât la masa lemnoasă exploatată se adaugă și veniturile generate prin punerea în valoare a celorlalte produse ale pădurii și valoarea pierderilor cauzate de lipsa de folosință a patrimoniului obștilor de moșneni, Cu referire la emiterea titlurilor de proprietate s-a arătat că: Obștea Moșnenilor B. a primit titlul de proprietate nr. 165 din 29 decembrie 2004; Obștea Fraților M. a primit titlul de proprietate nr. 46 din 26 ianuarie 2004; Obștea de Moșneni P.P. a primit titlu de proprietate după pornirea prezentului litigiu; Obștea Moșnenilor V. nu a primit încă titlu de proprietate, însă a fost pusă în posesie cu o parte din patrimoniu, diferența urmând să se reconstituie în baza Legii nr. 247/2005, iar Obștea Moșnenilor R. a fost pusă în posesie cu o parte din patrimoniu și în 2007, diferența urmând să se reconstituie în baza Legii nr. 247/2005.

Pentru Obștea Moșnenilor R. au fost emise două titluri de proprietate în 2010, dar, întrucât art. 26 din Legea nr. 1/2000, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că pentru obștile de moșneni se emite un singur titlu de proprietate, s-a solicitat, pe cale judiciară, anularea titlurilor și emiterea unui singur titlu în care să fie consemnate toate suprafețele.

Concluzionând, recurentele au arătat că decizia recurată este dată cu aplicarea greșită a legii întrucât: fapta ilicită a avut un caracter continuu și a creat o pagubă care a evoluat în mod permanent și s-a amplificat și diversificat în timp; faptul ilicit al exploatării fără drept a proprietăților obștilor de moșneni se va încheia în momentul retrocedării efective și complete pe vechile amplasamente; posibilitatea de cunoaștere a cuantumului prejudiciului, în ceea ce privește masa lemnoasă, a apărut după momentul inventarierii proprietății, moment reprezentat de avizarea amenajamentului silvici; în lipsa unei expertize nu se poate în mod determina, în mod rezonabil, paguba creată rezultată, iar prin punerea în valoare de către Statul Român a celorlalte produse ale pădurii și nici nu se poate stabili valoarea pierderilor cauzate de lipsa de folosință a patrimoniului obștilor de moșneni.

În plus, întrucât obștile de moșneni au fost supuse unei permanente hărțuiri administrative și judiciare din partea instituțiilor Statului Român în toate etapele de reconstituire a dreptului de proprietate, momentul reconstituirii efective al recunoașterii de către stat a dreptului asupra unui patrimoniu forestier preluat abuziv pentru fiecare obște de moșneni în parte îl reprezintă emiterea titlului de proprietate sau pronunțarea unei hotărâri judecătorești de reconstituire a dreptului de proprietate, iar emiterea titlului de proprietate sau pronunțarea unei hotărâri judecătorești de reconstituire a dreptului de proprietate reprezintă momentul în care Statul Român nu mai poate nega faptul că pentru mai bine de 50 de ani a deținut și exploatat fără titlu legal valabil patrimoniul devălmaș al obștilor de moșneni membre fondatoare ale Comuniunii Stăpânilor de Munți și Codri V. Prin urmare, au susținut recurentele-reclamante că dreptul la acțiune, în sensul art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și art. 1886 C. civ., s-a născut în momentul recunoașterii de către Statul Roman a calității lor de proprietari, moment care trebuie coroborat cu punerea în imposibilitate a instituțiilor Statului Român de a mai ataca în instanță actele de reconstituire confirmate și de instanțele de judecată.

În drept, recurentele-reclamante au invocat și dispozițiile art. 483 și urm. C. proc. civ., art. 480 și urm. C. civ., art. 998-999 C. civ., principiul reparării integrale a pagubei, principiul îmbogățirii fără justă cauză, principiul liberului acces la justiție, Constituția României, art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 47 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, art. 5 lit. d) pct. V din Convenția internațională O.N.U. privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Intimata-intervenientă Regia Națională a Pădurilor Romsilva SA - Direcția Silvică a Județului Vâlcea a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar și dispozițiile legale incidente în speță, Înalta Curte constată următoarele: Sub un prim aspect, recurentelele-reclamante Obștea Moșnenilor B., Obștea Fraților M., Obștea Moșnenilor V., Obștea Moșnenilor R. și Obștea Moșnenilor P.P. reprezentate de Comuniunea Stăpânilor de Munți și Codri V. au criticat decizia decizia nr. 24 din 4 februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, susținând că nu a fost cercetat motivul de apel prin care au criticat soluția dată de prima instanță excepției lipsei calității procesuale active a Statului Român pentru perioada 22 decembrie 1989 și până la retrocedarea efectivă, pe vechile amplasamente, a proprietăților codevălmașe a obștilor reclamante.

Au susținut recurentele-reclamante că această critică a fost menționată în dezvoltarea motivelor de apel depuse pentru termenul de judecată din 24 septembrie 2012. Din verificarea înscrisurilor aflate în dosarul instanței de apel, Înalta Curte constată că reclamantele au depus la data de data de 24 iulie 2012, la Curtea de Apel Pitești, o cerere motivată de apel împotriva sentinței civile nr. 1017 din 14 iunie 2012, pronunțate de Tribunalul Vâlcea, prin care au formulat critici referitoare la soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune. Primul termen de judecată acordat pentru soluționarea apelului a fost 24 septembrie 2012. La dosarul Curții de Apel Pitești se găsește o dezvoltare a motivelor de apel transmise de apelantele-reclamante la data de 23 septembrie 2012, în care acestea critică și soluția dată de Tribunal excepției lipsei calității procesuale a Statului Român.

Cu referire la indicarea de către recurente a excepției lipsei calității procesuale active a Statului Român, prin raportare la cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată și de motivele expuse în dezvoltarea acestei critici, Înalta Curte reține că reprezintă o simplă eroare de redactare, fiind în afara oricărui dubiu că soluția criticată este cea dată de Tribunal excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român. Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 287 alin. (2) C. proc. civ., motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul pot fi depuse, cel mai târziu la prima zi de înfățișare.

În speță, motivele suplimentare de apel au fost depuse înainte de primul termen de judecată acordat în cauză și, implicit, înainte de prima zi de înfățișare, însă instanța de apel a omis să cerceteze criticile prin care apelantele au arătat că în mod greșit a fost admisă, de către prima instanță, excepției lipsei calității procesuale a Statului Român pentru perioada 22 decembrie 1989 și până la retrocedarea efectivă, pe vechile amplasamente, a proprietăților codevălmașe a obștilor reclamante, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului (corespunzător fazei procesuale a apelului), astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (5) și art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recursul va fi admis, cu consecința casării deciziei și trimiterii, spre rejudecare, Curții de Apel Pitești.

Având în vedere că fondul cererii de apel nu a fost cercetat în întregime, iar, așa cum a reținut și prima instanță, excepția lipsei calității procesuale pasive se impune a fi examinată cu prioritate, în raport de excepția prescripției dreptului la acțiune, nu se impune examinarea celorlalte critici.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantele Obștea Moșnenilor B., Obștea Fraților M., Obștea Moșnenilor V., Obștea Moșnenilor R. și Obștea Moșnenilor P.P. reprezentate de Comuniunea Stăpânilor de Munți și Codri V. împotriva deciziei nr. 24 din 4 februarie 2013 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza, spre rejudecare, Curții de Apel Pitești. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie 2013.