ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 273/2016

Decizia nr. 273/2016 Șediața publică din 4 februarie 2016 Asupra recursului civil de față, constată următoarele. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 30 octombrie 2013, sub nr. xxx/3/2013, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 1 milion de curo cu titlu de daune mitrale, pentru prejudiciul adus tatălui său. B. și familiei sale, inclusiv reclamantului, prin actul de persecuție din motive politice constând în denunția politică a tatălui său și în consecințele acesteia repercutate asupra membrilor familiei sale: eu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 286/2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, intemeiată de pârât și în consecință, a respins acțiunea, ca prescrisă.

Prin Decizia civilă nr. 30/A din 19 ianuarie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca ne fondat, apelul declarat de reclamam împotriva sentinței sus-menționate. Împotriva Deciziei nr. 30/A din 19 ianuarie 201S a Curții de Apei București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul, imoeând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pet. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a arătat următoarele: 1. În mod grecii instanța de apel a înlăturat de la aplicare prevederile Convenției ratificată de România prin Decretul nr. 547/1969 cu trimitere la art. 6 lit. o) din Statului Tribunalului Militar de la Nurenberg.

Curtea de apel a reținut că fapta săvârșită împotriva tatălui reclamantului reprezintă un act de persecuție din motive politice și nu o crimă împotriva umanității, iar pentru a motiva această idee a considerat că prevederile art. 1 din Convenția ratificată de România prin Decretul nr. 547/1969, cu referire ia art. 6 lit. c) din Statutul Tribunalului Militar de la Nurenberg, definesc crimele împotriva umanității săvârșite înaintea sau în timpul războiului, adică fapte legate de cel de al doilea război mondial sau un act ce intră în jurisdicția Tribunalului Penal Internațional de la Nurenberg. Argumentația folosită de curtea de apel pentru a motiva că persecuția săvârșită contra tatălui reclamantului nu se circumscrie definiției art. 1 din Convenția ratificată de România priit Decretul nr. 547/1969 este ilogică, având în vedere preambulul Convenției.

Astfel, dacă în domeniul de reglementare al menționatei convenții ar 11 intrat numai crimele împotriva umanității săvârșite înainte sau în timpul războiului, legate de cel de al doilea război mondial sau acte ce intrau în jurisdicția Tribunalului Penal Internațional de la Nurenberg, atunci nu era necesar să fie adoptată această convenție în data de 26 noiembrie 1968, pentru că pentru fapte legate de al doilea război mondial și. anterioare lui era suficient Statutul Tribunalului Militar internațional de la Nurenberg (8 august 1945), raportat ia reglementarea din paragraful introductiv al art. 6 al acestui statut. Mai mult, Tribunalul Militar Internațional de la Nurenberg a funcționat ca o instanță constituită „ad-hoc", adică o instanță fără caracter permanent, iar crimele împotriva umanității săvârșite înainte sau în timpul celui de al doilea război mondial au fost în competența sa ratione materiae.

Prin urmare., era absolut inutilă adoptarea unei convenții internaționale în anul 1968, pentru a fi prevenite și sancționate fapte pentru care deja s-a pronunțat Tribunalul Militar internațional de la Nurenberg. Nu în ultimul rând, așa cum precizează foarte clar preambulul Convenției ratificată de România prin Decretul nr. 547/1969, adoptarea acestei convenții a urmărit să prevină săvârșirea de asemenea fapte și să instituie caracterul imprescriptibil ai răspunderii juridice în cazul comiterii unor asemenea fapte. Or, având în vedere scopul „preventiv" al convenției, este cert că domeniul său de reglementare are în vedere și fapte ce s-ar fi putut comite după cel de al doilea război mondial, nu numai faptele comise înainte sau în timpul războiului, așa cum retine în mod greșit instanța de apel.

Doar așa se poate justifica dintr-o perspectivă logică necesitatea adoptării Convenției asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor împotriva umanității la 23 de ani după terminarea celui de al doilea război mondial. Având în vedere că una din modalitățile de săvârșire a crimei împotriva umanității este persecuția din motive politice, este limpede ca fapta ilicită săvârșită de prepușii intimatului-pârât împotriva tatălui reclamantului reprezintă o crimă împotriva umanității. Instanța de apel a pronunțat o decizie cu încălcarea vădită a normelor de drept material referitoare la imprescriptibilitatea răspunderii juridice pentru crime împotriva umanității, cu atât mai mult cu cât la dosarul cauzei a fost depusa Hotărârea pronunțată în cauza Kononov contra Letoniei de Marea Cameră a C.E.I.X.), în care s-a arătat că Letonia a procedat legal și temeinic condamnându-l pe reclamant pentru crime de război, în baza dreptului internațional (parag.

208). Prin urmare, instanța de apel puica să își argumenteze raționamentul pe dreptul internațional, pentru că instanțele naționale au rolul primar de a sancționa crime împotriva umanității săvârșite chiar și după ee de ai doilea război mondial și indiferent dacă normele naționale prevăd sau nu sancțiuni. 2. În mod greșit instanța de apel a ignorat prevederile ari. 439 alin. (1) lit. j) din C. pen. în vigoare, motivând că ar fi incidente prevederile art. 3 din C. pen. în vigoare. Curtea de apei a considerat ca nu se pot sancționa infracțiunile contra umanității săvârșite sub imperiul Codului penal în vigoare în anul 1953, întrucât art. 3 C. pen. în vigoare stabilește că,.legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul cât ea se află în vigoare". Art. 153 alin. (2) lit. a) C. pen.

în vigoare instituie, însă, o excepție de la regula înscrisă în art. 3 din același cod, în privința infracțiunilor contra umanității și a altor infracțiuni foarte grave din dreptul penai național și din dreptul internațional. în privința ior arătându-se expres că „prescripția nu înlătură răspunderea penală. indiferent de data la care au fost comise". Cele statuate în parag. 208 al Hotărârii C.E.D.O. pronunțată în cauza Kononov contra Letoniei sunt suficient, de clare cât să excludă poziția curții de apel în ce privește sancționarea crimelor împotriva umanității săvârșite în timpul în care legislația penală națională nu incrimina crimele împotriva umanității. 3. În mod greșit s-a reținut în decizia recurată că extinderea imprescriptibilității răspunderii și în privința laturii civile a infracțiunilor contra umanității ar însemna ca instanța să creeze norme de drept, ceea ce ar echivala cu o încălcare a Constituției.

Pe de o parte, este ilogic să consideri o crimă împotriva umanității ca fiind imprescriptibilă sub aspect penal și prescriptibilă sub aspect civil, având în vedere că fapta ilicită civilă nu se poate compara cu fapta penală sub aspectul gravității sale. Pe de altă parte, pe data de 24 iulie 2015, Curtea de Apei București a condamnat pe inculpatul V.A. la o pedeapsă penală (închisoare) și la plata de despăgubiri civile de 300.000 de euro, considerând că este posibilă răspunderea civilă pentru crime împotriva umanității.

Trecând peste cele două aspecte învederate anterior, care pot fi combătute eu argumentul că sunt chestiuni ce țin de o discuție principială, iar nu de aplicarea regulilor de drept (interne sau internaționale), este de menționat că denumirea Convenției ratificată de România prin Decretul nr, 547/1969 este „Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război și crimelor împotriva umanității". Astfel, din interpretarea gramaticala a scopului urmărit prin adoptarea convenției, respectiv acela de pedepsire electivă a crimelor de război și a crimelor împotriva umanității" pentru „prevenirea unor astfel de crime, în protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale, de natură să încurajeze încrederea.

să stimuleze cooperarea între popoare și să favorizeze pacea și securitatea internațională", rezultă că elementul fundamental este acela al protecției drepturilor omului. Or. în cazul în care se săvârșește o crimă împotriva umanității nu ar putea fi altfel protejate drepturile fundamentale ale victimelor decât prin repararea prejudiciului material și moral pe care acestea l-au suferit. Este fără nici un dubiu că instituirea unei prescripții face imposibilă exact „protejarea drepturilor fundamentale"' ale victimelor, iar acest aspect a fost precizat în mod expres în preambulul Convenției, unde se arată că, „Constatând că aplicarea, în ceea ce privește crimele de război și crimele împotriva umanității, a regulilor dreptului intern referitoare la prescripția pentru crime de drept comun.

îngrijorează profund opinia publică mondială și pedepsirea persoanelor responsabile pentru aceste crime". Deci. precizând în mod expres și în cel mai explicit mod posibil că aplicarea regulilor naționale pmiloarc la prescripția de drept comun și crimelor împotriva unumității au îngrijorat profund opinia publică mondială'". Convenția impune prin prevederile sale ea răspunderea să fie efectivă, concretă, astfel că prin sancționarea celor vinovați de comiterea infracțiunii contra umanității să aibă loc și o protecție a drepturilor fundamentale ale omului (în special ale victimelor infracțiunii). Or, satisfacerea în mod efectiv, concret, a drepturilor fundamentale ale victimelor infracțiunilor contra umanității nu se poate realiza altfel decât prin soluționarea laturii civile a infracțiunii (repararea prejudiciului moral și material).

În urma comunicării cererii de recurs, intimatul-părât nu a depus întâmpinare, așa cum prevăd dispozițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 alin. (5) C. proc. civ. În raportul întocmit potrivit art. 493 C. proc. civ. în baza rezoluției din 15 septembrie 2015, s-a reținut ca cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (3) C. proc. civ. și că recursul este admisibil în principiu- completul urmând a se pronunța asupra fondului recursului. Prin încheierea de ședință din 20 ianuarie 2016, având în vedere dispozițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată pe fond a recursului Ia data de 4 februarie 2016, cu citarea părților, în ședință publică.

Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin critici le formulate, recurentul invocă imprescriptibilitatea dreptului la acțiunea dedusă judecații, pe motiv că fapta ilicită imputata prepușilor pârâtului reprezintă o crimă împotriva umanității, iar pentru crimele împotriva umanității răspunderea este imprescriptibilă, raportat la Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război și crimelor împotriva umanității, ratificată de România prin Decretul nr. 547/1969, și la dispozițiile art. 439 și art. 153 alin. (2) lit. a) din N.C.P. al României. Premisa de la care pornește recurentul m susținerea caracterului imprescriptibil al dreptului la acțiunea formulată este, însă, greșită.

Astfel, ceea ce are relevanță în dezlegarea problemei prescripției în materie civilă este natura dreptului valorificat prin acțiune, iar nu izvorul acestuia, recurentul făcând o confuzie între dreptul valorificat prin acțiune și ceea ce a generat nașterea acestui drept. În speță, acțiunea dedusă judecății esle o acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispozițiile art, 1000 alin. (3) C. civ., prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri bănești cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul cauzat tatălui său și familiei sate prin actul de persecuție din motive politice constând în detenția politică a autorului și în consecințele acesteia asupra membrilor familiei sale.

Prin urmare, dreptul subiectiv civil valorificat în cauză este un drept de creanță, evaluabil în bani și, ca atare, are natură patrimonială. Făptui că despăgubirile solicitate vizează acoperirea unui prejudiciu decurgând din săvârșirea unei pretinse fapte ilicite care. în opinia reclamantului, ar constitui o crimă împotriva umanității, nu schimbă cu nimic natura dreptului ce se cere a fi valorificat prin acțiunea dedusă judecății. Dreptul la despăgubiri bănești este un drept eu conținut economic, evaluabil în bani, a cărui natură patrimonială este incontestabilă. Or, drepturile patrimoniale, cum este și cel de creanță valorificat în prezentul litigiu, sunt supuse prescripției extînctive. sens în care sunt dispozițiile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

potrivit cărora „Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege", termenul de prescripție fiind de 3 ani, potrivit art. 3 alin. (1) din același decret. Contrar susținerilor recurentului. Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor contra umanității, ratificată de România prin Decretul nr. 547/1969, este irelevantă în dezlegarea problemei de drept care s-a pus în cauză, aceea a prescripției dreptului materia! la acțiunea în răspundere civilă delictuală. Aceasta deoarece, imprescriptibilitatea crimelor de război și a crimelor contra umanității, pe care o reglementează convenția invocată, vizează răspunderea penală a celor vinovați de săvârșirea unor asemenea fapte.

Prin urmare, împrejurarea dacă pretinsa faptă ilicită constituie o crimă împotriva umanității în sensul Convenției ratificate de România prin Decretul nr. 547/1969 poate avea consecințe numai sub aspectul prescripției răspunderii penale, nu și a celei civile. Fiind, deci, irelevantă în stabilirea caracterului prescriptibil sau imprescriptibil al dreptului Ia acțiunea în răspundere civilă delictuală, o atare împrejurare era inutil de analizat în cauză, astfel că analiza realizată de instanța de apel cu privire la încadrarea pretinsei fapte ilicite în categoria crimelor contra umanității, raportat la dispozițiile Convenției ratificate de România prin Decretul nr. 547/1969 cu referire la art. 6 lit. c) din Statutul Tribunalului Internațional de la Nurenberg, va fi înlăturată, situație în care critieile formulate în recurs pe acest aspect au rămas fără obiect și nu se mai impune a fi analizate.

În ce privește reglementarea din N.C.P. al României, referitoare la incriminarea, ca infracțiune, a crimelor contra umanității, și la caracterul imprescriptibil al răspunderii penale pentru aceste fapte (art. 439, respectiv art. 153 alin. (2) lit. a), pe care o invocă recurentul, nici aceasta nu prezintă relevanță în cauza civilă de față, în dezlegarea problemei prescripției dreptului material la acțiune. Așa cum s-a arătat deja, acțiunea dedusă judecății în prezenta cauză vizează angajarea răspunderii civile delictuale a statului pentru o pretinsă faptă ilicită săvârșită de prepușii acestuia, faptă care, în opinia reclamantului, ar constitui o crimă contra umanității.

în acest cadru procesual, al acțiunii în răspundere civilă delictuală, nu are nicio relevanță dacă prevederile art, 439 din N.C.P., care incriminează, ca infracțiune, crimele contra umanității se aplică sau nu unei fapte săvârșite anterior intrării sale în vigoare, întrucât instanța nu este chemată să tragă la răspundere penală persoanele inovate de săvârșirea unei crime contra umanității, așa încât să se pună problema stabilirii legii penale aplicabile pe cale de consecință, aprecierile instanței de apel referitoare la aplicabilitatea, xitione temporis, a prevederilor art. 439 din N.C.P. urmează a fi înlăturate, criticile formulate în recurs pe acest aspect rămânând astfel fără obiectiv nu se mai impune a fi analizate.

Dispozițiile art. 439 din N.C.P. în corelație cu cele ale art. 153 alin. (2) lit. a) din același cod, nu susțin caracterul imprescriptibil al dreptului la acțiunea dedusă judecății, cum neîntemeiat se pretinde prin recurs. Astfel, art. 153 alin. (2) lit. a) din N.C.P. prevede că „Prescripția nu înlătură răspunderea penală în cazul infracțiunilor de genocid contra umanității și de război, indiferent de data la care au fost comise", deci se referă ia răspunderea penală, iar nu la cea civilă, care s-a solicitat a se angaja în cauză. În consecință, este corectă concluzia instanței de apel în sensul că imprescriptibilitatea dreptului la acțiunea ce face obiectul prezentei cauze nu se justifică în raport de reglementarea N.C.P.

reteritoare la infracțiunile contra umanității, care vizează răspunderea penală, nu civilă." Prescripția răspunderii penale și aceea a răspunderii civile delictuale sunt autonome, fiind cu reguli de principii și reguli proprii. Ca atare, imprescriptibilitatea răspunderii penale nu atrage și imprescriptibilitatea dreptului la acțiunea în răspundere civilă delictuala, când fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este și infracțiune, prescripția dreptului la acțiune în lăspundere civilă delicluală rămânând supusă dreptului comun în materie, adică Decretului nr. 167/1958.

Or, potrivit Decretului nr. 167/1958 privitor Ia prescripția extinctivă, aplicabil în cauză, drepturile patrimoniale, cum este și cel de creanță valorificat în prezentul litigiu, sunt supuse prescripției extinetive (art. 1 alin. (1)), iar termenul de prescripție este de 3 ani (art. 3 alin. (1)). Contrar susținerilor recurentului, nu se poate imputa instanței de apel că a procedat în mod nelegal apreciind că nu este posibilă extinderea caracterului imprescriptibil al răspunderii penale pentru crimele contra umanității și la răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat prin infracțiune, criticile în acest sens nefiind fondate.

Astfel, a se stabili, de către instanță, că pentru faptele pentru care legea prevede imprescriptibilitatea răspunderii penale și răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat prin infracțiune este imprescriptibilă, ar însemna crearea, de către instanță, a unei norme de drept, depașindu-se astfel funcția jurisdiețională care presupune aplicarea legii, iar nu crearea acesteia. În acest sens, în mod corect instanța de apei s-a raportat la Constituția României, reținând că potrivit acesteia sarcina instanțelor judecătorești este să aplice legea (art. 124), iar nu să creeze norme de drept, atribuție ce intră în competența exclusivă a puterii legiuitoare (art. 73). Judecătorul tranșează litigii prin aplicarea normei de drept incidente, nefiindu-î permis să statueze pe cale de norme generale șî reglementare, pentru că altfel ar însemna să îa locul puterii legiuitoare.

Or, așa cum puterea executivă nu poate adopta legi, ci doar trebuie să asigure măsuri pentru executarea lor, tot astfel, puterea judecătorească este chemată să aplice și să interpreteze legea, nu să o creeze, asigurându-se astfel, respectarea principiului separației puterilor în stat. Ca atare, indiferent de gravitatea pretinsei fapte ilicite, instanța nu poate considera imprescriptibil dreptul la acțiunea în răspundere civilă delictuală, penîru că aceasta ar însemna să-și aroge practic o funcție normativă, creând reguli de drept material noi, ca și când ar avea delegată puterea legislativă. Nici curtea de apel și nici prima instanță nu au negat dreptul reclamantului ia repararea prejudiciului pretins, stabilind, însă, în mod corect că dreptul la acțiune, având ca obiect pretențiile patrimoniale ale reclamantului decurgând din eventualele prejudicii cauzate de regimul comunist, fundamentate pe dreptul comun este supus prescripției extinetive.

De menționat că reclamantul nu a formulat în căile de atac și critici cu privire la modui de calcul al prescripției, limitându-se să conteste caracterul prescriptibil al dreptului la acțiunea dedusă judecății. Având în vedere considerentele prezentate, care complinesc în parte motivarea din decizia recurată, această decizie, prin care s-a confirmat soluția primei instanțe de respingere a acțiunii ca prescrisă, apare ca fond dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în materie de prescripție (art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă). Nefiind astfel întrunite cerințele cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul reclamantului va fi respins, ca nefondat, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc.

civ. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 30/A din 19 ianuarie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astă, 14 februarie 2016.