ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 273/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 273/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 273/2016

Șediața

publică din 4 februarie 2016

Asupra recursului civil

de față, constată următoarele.

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la

data de 30 octombrie 2013, sub nr. xxx/3/2013,

reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul

Român prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 1 milion de

curo cu titlu de daune mitrale, pentru prejudiciul adus tatălui său. B. și

familiei sale, inclusiv reclamantului, prin actul de persecuție din motive

politice constând în denunția politică a tatălui său și în consecințele

acesteia repercutate asupra membrilor familiei sale: eu cheltuieli de judecată.

Prin

sentința civilă nr. 286/2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a admis excepția prescripției

dreptului la acțiune, intemeiată de pârât și în consecință, a respins acțiunea,

ca prescrisă.

Prin Decizia

civilă nr. 30/A din 19 ianuarie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă,

a respins, ca ne

fondat, apelul declarat de reclamam împotriva sentinței sus-menționate.

Împotriva

Deciziei nr. 30/A din 19 ianuarie 201S a Curții de Apei București, secția a

IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul,

imoeând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1)

pet. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a arătat următoarele:

grecii instanța de apel a înlăturat de la aplicare prevederile Convenției

ratificată de România prin Decretul nr. 547/1969 cu trimitere la art. 6 lit. o)

din Statului Tribunalului Militar de la Nurenberg.

Curtea de apel

a reținut că fapta săvârșită împotriva tatălui reclamantului reprezintă un act

de persecuție din motive politice și nu o crimă împotriva umanității, iar

pentru a motiva această idee a considerat că prevederile art. 1 din Convenția

ratificată de România prin Decretul nr. 547/1969, cu referire ia art. 6 lit. c)

din Statutul Tribunalului Militar de la Nurenberg, definesc crimele împotriva

umanității săvârșite înaintea sau în timpul războiului, adică fapte legate de

cel de al doilea război mondial sau un act ce intră în jurisdicția Tribunalului

Penal Internațional de la Nurenberg.

Argumentația

folosită de curtea de apel pentru a motiva că persecuția săvârșită contra

tatălui reclamantului nu se circumscrie definiției art. 1 din Convenția

ratificată de România priit Decretul nr. 547/1969 este ilogică, având în vedere

preambulul Convenției.

Astfel, dacă

în domeniul de reglementare al menționatei convenții ar 11 intrat numai crimele

împotriva umanității săvârșite înainte sau în timpul războiului, legate de cel

de al doilea război mondial sau acte ce intrau în jurisdicția Tribunalului

Penal Internațional de la Nurenberg, atunci nu era necesar să fie adoptată

această convenție în data de 26 noiembrie 1968, pentru că pentru fapte legate

de al doilea război mondial și. anterioare lui era suficient Statutul

Tribunalului Militar internațional de la Nurenberg (8 august 1945), raportat ia

reglementarea din paragraful introductiv al art. 6 al acestui statut.

Mai

mult, Tribunalul Militar Internațional de la Nurenberg a funcționat ca o

instanță constituită „ad-hoc", adică o instanță fără caracter permanent,

iar crimele împotriva umanității săvârșite înainte sau în timpul celui de al

doilea război mondial au fost în competența sa ratione materiae. Prin urmare.,

era absolut inutilă adoptarea unei convenții internaționale în anul 1968,

pentru a fi prevenite și sancționate fapte pentru care deja s-a pronunțat

Tribunalul Militar internațional de la Nurenberg.

Nu în ultimul

rând, așa cum precizează foarte clar preambulul Convenției ratificată de

România prin Decretul nr. 547/1969, adoptarea acestei convenții a urmărit să

prevină săvârșirea de asemenea fapte și să instituie caracterul imprescriptibil

ai răspunderii juridice în cazul comiterii unor asemenea fapte. Or, având în

vedere scopul „preventiv" al convenției, este cert că domeniul său de

reglementare are în vedere și fapte ce s-ar fi putut comite după cel de al

doilea război mondial, nu numai faptele comise înainte sau în timpul

războiului, așa cum retine în mod greșit instanța de apel. Doar așa se poate

justifica dintr-o perspectivă

logică necesitatea

adoptării Convenției asupra imprescriptibilității crimelor de război și a

crimelor împotriva umanității la 23 de ani după terminarea celui de al doilea război

mondial.

Având în

vedere că una din modalitățile de săvârșire a crimei împotriva umanității este

persecuția din motive politice, este limpede ca fapta ilicită săvârșită de

prepușii intimatului-pârât împotriva tatălui reclamantului reprezintă o crimă

împotriva umanității.

Instanța

de apel a pronunțat o decizie cu încălcarea vădită a normelor de drept material

referitoare la imprescriptibilitatea răspunderii juridice pentru crime

împotriva umanității, cu atât mai mult cu cât la dosarul cauzei a fost depusa

Hotărârea pronunțată în cauza Kononov contra Letoniei de Marea Cameră a C.E.I.X.),

în care s-a arătat că Letonia a procedat legal și temeinic condamnându-l pe

reclamant pentru crime de război, în baza dreptului internațional (parag. 208).

Prin urmare,

instanța de apel puica să își argumenteze raționamentul pe dreptul

internațional, pentru că instanțele naționale au rolul primar de a sancționa

crime împotriva umanității săvârșite chiar și după ee de ai doilea război

mondial și indiferent dacă normele naționale prevăd sau nu sancțiuni.

greșit instanța de apel a ignorat prevederile ari. 439 alin. (1) lit. j) din C.

pen. în vigoare, motivând că ar fi incidente prevederile art. 3 din C. pen. în vigoare.

Curtea de apei

a considerat ca nu se pot sancționa infracțiunile contra umanității săvârșite

sub imperiul Codului penal în vigoare în anul 1953, întrucât art. 3 C. pen. în

vigoare stabilește că,.legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul

cât ea se află în vigoare".

Art. 153 alin.

(2) lit. a) C. pen. în vigoare instituie, însă, o excepție de la regula

înscrisă în art. 3 din același cod, în privința infracțiunilor contra

umanității și a altor infracțiuni foarte grave din dreptul penai național și

din dreptul internațional. în privința ior arătându-se expres că „prescripția

nu înlătură răspunderea penală. indiferent de data la care au fost

comise".

Cele statuate în

parag. 208 al Hotărârii C.E.D.O. pronunțată în cauza Kononov contra Letoniei

sunt suficient, de clare cât să excludă poziția curții de apel în ce privește

sancționarea crimelor împotriva umanității săvârșite în timpul în care

legislația penală națională nu incrimina crimele împotriva umanității.

recurată că extinderea imprescriptibilității răspunderii și în privința laturii

civile a infracțiunilor contra umanității ar însemna ca instanța să creeze

norme de drept, ceea ce ar echivala cu o încălcare a Constituției.

Pe de o parte,

este ilogic să consideri o crimă împotriva umanității ca fiind imprescriptibilă

sub aspect penal și prescriptibilă sub aspect civil, având în vedere că fapta

ilicită civilă nu se poate compara cu fapta penală sub aspectul gravității

sale. Pe de altă parte, pe data de 24 iulie 2015, Curtea de Apei București a

condamnat pe inculpatul V.A. la o pedeapsă penală (închisoare) și la plata de

despăgubiri civile de 300.000 de euro, considerând că este posibilă răspunderea

civilă pentru crime împotriva umanității.

Trecând peste

cele două aspecte învederate anterior, care pot fi combătute eu argumentul că

sunt chestiuni ce țin de o discuție principială, iar nu de aplicarea regulilor

de drept (interne sau internaționale), este de menționat că denumirea

Convenției ratificată de România prin Decretul nr, 547/1969 este „Convenția

asupra imprescriptibilității crimelor de război și crimelor împotriva

umanității".

Astfel, din

interpretarea gramaticala a scopului urmărit prin adoptarea convenției,

respectiv acela de pedepsire electivă a crimelor de război și a crimelor

împotriva umanității" pentru „prevenirea unor astfel de crime, în

protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale, de natură să

încurajeze încrederea. să stimuleze cooperarea între popoare și să favorizeze

pacea și securitatea internațională", rezultă că elementul fundamental

este acela al protecției drepturilor omului. Or. în cazul în care se săvârșește

o crimă împotriva umanității nu ar putea fi altfel protejate drepturile

fundamentale ale victimelor decât prin repararea prejudiciului material și

moral pe care acestea l-au suferit.

Este fără nici

un dubiu că instituirea unei prescripții face imposibilă exact „protejarea drepturilor

fundamentale"' ale victimelor, iar acest aspect a fost precizat în mod

expres în preambulul Convenției, unde se arată că, „Constatând că aplicarea, în

ceea ce privește crimele de război și crimele împotriva umanității, a regulilor

dreptului intern referitoare la prescripția pentru crime de drept comun.

îngrijorează profund opinia publică mondială și pedepsirea persoanelor

responsabile pentru aceste crime".

Deci.

precizând în mod expres și în cel mai explicit mod posibil că aplicarea

regulilor naționale pmiloarc la prescripția de drept comun și crimelor

împotriva unumității au îngrijorat profund opinia publică mondială'".

Convenția impune prin prevederile sale ea răspunderea să fie efectivă,

concretă, astfel că prin sancționarea celor vinovați de comiterea infracțiunii

contra umanității să aibă loc și o protecție a drepturilor fundamentale ale

omului (în special ale victimelor infracțiunii).

Or,

satisfacerea în mod efectiv, concret, a drepturilor fundamentale ale victimelor

infracțiunilor contra umanității nu se poate realiza altfel decât prin

soluționarea laturii civile a infracțiunii (repararea prejudiciului moral și

material).

În urma

comunicării cererii de recurs, intimatul-părât nu a depus întâmpinare, așa cum

prevăd dispozițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 alin. (5) C. proc.

civ.

În raportul

întocmit potrivit art. 493 C. proc. civ.

în

baza rezoluției din 15 septembrie 2015, s-a reținut ca cererea de recurs

îndeplinește cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin.

(3) C. proc. civ. și că recursul este admisibil în principiu- completul urmând

a se pronunța asupra fondului recursului.

Prin

încheierea de ședință din 20 ianuarie 2016,

având în vedere dispozițiile art. 493 alin. (7) C. proc.

civ., completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de

judecată pe fond a recursului Ia data de 4 februarie 2016, cu citarea părților,

în ședință publică.

Recursul

este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin

critici le formulate, recurentul invocă imprescriptibilitatea dreptului la

acțiunea dedusă judecații, pe motiv că fapta ilicită imputata prepușilor

pârâtului reprezintă o crimă împotriva umanității, iar pentru crimele împotriva

umanității răspunderea este imprescriptibilă, raportat la Convenția asupra

imprescriptibilității crimelor de război și crimelor împotriva umanității,

ratificată de România prin Decretul nr. 547/1969, și la dispozițiile art. 439

și art. 153 alin. (2) lit. a) din N.C.P. al României.

Premisa de la

care pornește recurentul m susținerea caracterului imprescriptibil al dreptului

la acțiunea formulată este, însă, greșită.

Astfel, ceea

ce are relevanță în dezlegarea problemei prescripției în materie civilă este

natura dreptului valorificat prin acțiune, iar nu izvorul acestuia, recurentul

făcând o confuzie între dreptul valorificat prin acțiune și ceea ce a generat

nașterea acestui drept.

În speță,

acțiunea dedusă judecății esle o acțiune în răspundere civilă delictuală,

întemeiată pe dispozițiile art, 1000 alin. (3) C. civ., prin care reclamantul a

solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri bănești cu titlu de daune

morale, pentru prejudiciul cauzat tatălui său și familiei sate prin actul de

persecuție din motive politice constând în detenția politică a autorului și în

consecințele acesteia asupra membrilor familiei sale.

Prin urmare,

dreptul subiectiv civil valorificat în cauză este un drept de creanță,

evaluabil în bani și, ca atare, are natură patrimonială.

Făptui că

despăgubirile solicitate vizează acoperirea unui prejudiciu decurgând din

săvârșirea unei pretinse fapte ilicite care. în opinia reclamantului, ar

constitui o crimă împotriva umanității, nu schimbă cu nimic natura dreptului ce

se cere a fi valorificat prin acțiunea dedusă judecății. Dreptul la despăgubiri

bănești este un drept eu conținut economic, evaluabil în bani, a cărui natură patrimonială

este incontestabilă.

Or, drepturile

patrimoniale, cum este și cel de creanță valorificat în prezentul litigiu, sunt

supuse prescripției extînctive. sens în care sunt dispozițiile art. 1 alin. (1)

din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. potrivit cărora

„Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție,

dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege", termenul de

prescripție fiind de 3 ani, potrivit art. 3 alin. (1) din același decret.

Contrar

susținerilor recurentului. Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de

război și a crimelor contra umanității, ratificată de România prin Decretul nr.

547/1969, este irelevantă în dezlegarea problemei de drept care s-a pus în

cauză, aceea a prescripției dreptului materia! la acțiunea în răspundere civilă

delictuală. Aceasta deoarece, imprescriptibilitatea crimelor de război și a

crimelor contra umanității, pe care o reglementează convenția invocată, vizează

răspunderea penală a celor vinovați de săvârșirea unor asemenea fapte.

Prin urmare,

împrejurarea dacă pretinsa faptă ilicită constituie o crimă împotriva

umanității în sensul Convenției ratificate de România prin Decretul nr. 547/1969

poate avea consecințe numai sub aspectul prescripției răspunderii penale, nu și

a celei civile. Fiind, deci, irelevantă în stabilirea caracterului

prescriptibil sau imprescriptibil al dreptului Ia acțiunea în răspundere civilă

delictuală, o atare împrejurare era inutil de analizat în cauză, astfel că

analiza realizată de instanța de apel cu privire la încadrarea pretinsei fapte

ilicite în categoria crimelor contra umanității, raportat la dispozițiile

Convenției ratificate de România prin Decretul nr. 547/1969 cu referire la art.

6 lit. c) din Statutul Tribunalului Internațional de la Nurenberg, va fi

înlăturată, situație în care critieile formulate în recurs pe acest aspect au

rămas fără obiect și nu se mai impune a fi analizate.

În ce privește

reglementarea din N.C.P. al României, referitoare la incriminarea, ca

infracțiune, a crimelor contra umanității, și la caracterul imprescriptibil al

răspunderii penale pentru aceste fapte (art. 439, respectiv art. 153 alin. (2) lit.

a), pe care o invocă recurentul, nici aceasta nu prezintă relevanță în cauza

civilă de față, în dezlegarea problemei prescripției dreptului material la

acțiune.

Așa cum s-a

arătat deja, acțiunea dedusă judecății în prezenta cauză vizează angajarea

răspunderii civile delictuale a statului pentru o pretinsă faptă ilicită

săvârșită de prepușii acestuia, faptă care, în opinia reclamantului, ar

constitui o crimă contra umanității. în acest cadru procesual, al acțiunii în

răspundere civilă delictuală, nu are nicio relevanță dacă prevederile art, 439

din N.C.P., care incriminează, ca infracțiune, crimele contra umanității se

aplică sau nu unei fapte săvârșite anterior intrării sale în vigoare, întrucât

instanța nu este chemată să tragă la răspundere penală persoanele inovate de

săvârșirea unei crime contra umanității, așa încât să se pună problema

stabilirii legii penale aplicabile pe cale de consecință, aprecierile instanței

de apel referitoare la aplicabilitatea, xitione temporis, a prevederilor art.

439 din N.C.P. urmează a fi înlăturate, criticile formulate în recurs pe acest

aspect rămânând astfel fără obiectiv nu se mai impune a fi analizate.

Dispozițiile art.

439 din N.C.P. în corelație cu cele ale art. 153 alin. (2) lit. a) din același

cod, nu susțin caracterul imprescriptibil al dreptului la acțiunea dedusă judecății,

cum neîntemeiat se pretinde prin recurs.

Astfel, art.

153 alin. (2) lit. a) din N.C.P. prevede că „Prescripția nu înlătură răspunderea

penală în cazul infracțiunilor de genocid contra umanității și de război,

indiferent de data la care au fost comise", deci se referă ia răspunderea

penală, iar nu la cea civilă, care s-a solicitat a se angaja în cauză.

În

consecință, este corectă concluzia instanței de apel în sensul că

imprescriptibilitatea dreptului la acțiunea ce face obiectul prezentei cauze nu

se justifică în raport de reglementarea N.C.P. reteritoare la infracțiunile

contra umanității, care vizează răspunderea penală, nu civilă."

Prescripția

răspunderii penale și aceea a răspunderii civile delictuale sunt autonome,

fiind cu reguli de principii și reguli proprii. Ca atare, imprescriptibilitatea

răspunderii penale nu atrage și imprescriptibilitatea dreptului la acțiunea în

răspundere civilă delictuala, când fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este

și infracțiune, prescripția dreptului la acțiune în lăspundere civilă

delicluală rămânând supusă dreptului comun în materie, adică Decretului nr. 167/1958.

Or, potrivit

Decretului nr. 167/1958 privitor Ia prescripția extinctivă, aplicabil în cauză,

drepturile patrimoniale, cum este și cel de creanță valorificat în prezentul

litigiu, sunt supuse prescripției extinetive (art. 1 alin. (1)), iar termenul

de prescripție este de 3 ani (art. 3 alin. (1)).

Contrar

susținerilor recurentului, nu se poate imputa instanței de apel că a procedat

în mod nelegal apreciind că nu este posibilă extinderea caracterului

imprescriptibil al răspunderii penale pentru crimele contra umanității și la

răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat prin infracțiune, criticile în

acest sens nefiind fondate.

Astfel, a se

stabili, de către instanță, că pentru faptele pentru care legea prevede

imprescriptibilitatea răspunderii penale și răspunderea civilă pentru

prejudiciul cauzat prin infracțiune este imprescriptibilă, ar însemna crearea,

de către instanță, a unei norme de drept, depașindu-se astfel funcția

jurisdiețională care presupune aplicarea legii, iar nu crearea acesteia.

În acest sens,

în mod corect instanța de apei s-a raportat la Constituția României, reținând

că potrivit acesteia sarcina instanțelor judecătorești este să aplice legea (art.

124), iar nu să creeze norme de drept, atribuție ce intră în competența

exclusivă a puterii legiuitoare (art. 73).

Judecătorul

tranșează litigii prin aplicarea normei de drept incidente, nefiindu-î permis

să statueze pe cale de norme generale șî reglementare, pentru că altfel ar

însemna să îa locul puterii legiuitoare.

Or, așa cum

puterea executivă nu poate adopta legi, ci doar trebuie să asigure măsuri

pentru executarea lor, tot astfel, puterea judecătorească este chemată să

aplice și să interpreteze legea, nu să o creeze, asigurându-se astfel,

respectarea principiului separației puterilor în stat.

Ca atare,

indiferent de gravitatea pretinsei fapte ilicite, instanța nu poate considera

imprescriptibil dreptul la acțiunea în răspundere civilă delictuală, penîru că

aceasta ar însemna să-și aroge practic o funcție normativă, creând reguli de

drept material noi, ca și când ar avea delegată puterea legislativă.

Nici

curtea de apel și nici prima instanță nu au negat dreptul reclamantului ia

repararea prejudiciului pretins, stabilind, însă, în mod corect că dreptul la

acțiune, având ca obiect pretențiile patrimoniale ale reclamantului decurgând

din eventualele prejudicii cauzate de regimul comunist, fundamentate pe dreptul

comun este supus prescripției extinetive.

De menționat

că reclamantul nu a formulat în căile de atac și critici cu privire la modui de

calcul al prescripției, limitându-se să conteste caracterul prescriptibil al

dreptului la acțiunea dedusă judecății.

Având în

vedere considerentele prezentate, care complinesc în parte motivarea din

decizia recurată, această decizie, prin care s-a confirmat soluția primei

instanțe de respingere a acțiunii ca prescrisă, apare ca fond dată cu aplicarea

corectă a normelor de drept material incidente în materie de prescripție (art.

1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă).

Nefiind astfel

întrunite cerințele cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.

proc. civ., recursul reclamantului va fi respins, ca nefondat, potrivit

dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 30/A din

19 ianuarie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, astă, 14 februarie 2016.