ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4217/2013

Deliberând asupra recursului, din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 13 iunie 2010 pe rolul Tribunalului Argeș,

secția civilă, reclamantul R.M. a solicitat instanței, să fie obligat pârâtul

Statul Român prin M.F.P. la plata sumei de 1.800.000 lei, reprezentând

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării politice a

tatălui său R.l., la 6 ani închisoare și confiscarea totală a averii.

În motivarea acțiunii a arătat că,

cererea sa nu se fundamentează pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

ci pe cele ale dispozițiilor europene în materie coroborate cu prevederile art.

1349 Noul C. civ.

În raport de temeiul de drept invocat,

respectiv art. 1349 Noul C. civ. prima instanță, din oficiu, a pus în discuția

părților excepția prescripției dreptului la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 315 din 24

septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă, a fost admisă

excepția prescripției dreptului la acțiune și a fost respinsă acțiunea

reclamantului, ca prescrisă.

În motivarea hotărârii, instanța de

fond a reținut, în esență, că, potrivit art. 1357 Noul C. civ., cel care

cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție,

este obligat să îl repare. Conform art. 2517 coroborat cu art. 2528 Noul C.

civ., texte ce preiau dispozițiile din Decretul nr. 167/1958, termenul de

prescripție este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen, și curge de la

data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe

cel care răspunde de ea.

S-a constatat că autorul reclamantului

a cunoscut despre existența celui răspunzător de fapta ilicită la care a fost

supus încă din anul 1964, de când a fost eliberat, astfel că dreptul la acțiune

împotriva acestuia a început să curgă de la acel moment și s-a prescris în anul

1967, prin urmare, cu mult timp înainte de introducerea acțiunii.

Prima instanță a apreciat că aceeași

ar fi soluția și dacă s-ar aprecia că, în cauză, termenul de prescripție ar fi

de 10 ani, respectiv cel prevăzut de art. 2518 pct. 2 Noul C. civ., dreptul

autorului reclamantului și al acestuia la acțiune prescriindu-se în anul 1974.

Cum, la dosar nu a existat dovada

vreunui caz de suspendare sau întrerupere a acestui termen dintre cele de la art.

2532 și 2537 Noul C. civ., instanța a constatat că acțiunea introdusă la 27

iunie 2012 este prescrisă.

S-a mai reținut că existența regimului

comunist poate reprezenta un caz de forță majoră, în accepțiunea art. 2532 pct.

9 Noul C. civ., (art. 13 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958), regim

care a determinat o prorogare a momentului de începere a curgerii termenului de

prescripție, până în anul 1989, când a căzut regimul comunist, însă, s-a

constatat că, și în această situație, termenul de prescripție era împlinit la

momentul introducerii acțiunii.

Împotriva acestei sentințe,

reclamantul R.M. a declarat apel, care, prin Decizia civilă nr. 107 din 10

decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a fost

respins, ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

control judiciar a apreciat că soluția de respingere a acțiunii este corectă,

cu motivarea, însă, că acțiunea formulată este inadmisibilă.

În acest context, instanța de apel a

reținut, în esență, că acțiunea introductivă a fost întemeiată în drept pe

dispozițiile art. 1349 Noul C. civ., referitoare la răspunderea civilă

delictuală, reclamantul solicitând obligarea Statului Român la plata daunelor

morale suferite de tatăl său, ca urmare a condamnării.

Cu referire la cele statuate de Înalta

Curte prin Deciziile nr. 6976 din 09 decembrie 2004 și nr. 422 din 17 ianuarie 2006

în sensul că dispozițiile art. 998-999 C. civ. privind răspunderea civilă

delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru

erorile judiciare sau condamnările politice din perioada comunistă, instanța a

arătat că dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. nu constituie o

aplicare a principiilor consacrate de art. 998-999 C. civ. (actual art. 1349

Noul C. civ.), această interpretare putând conduce la ideea că Statul prin M.F.P.

are o răspundere nelimitată și necondiționată, situație în care normele legale

care reglementează răspunderea statului în alte domenii, nu se mai justifică

din moment ce principiile consacrate de art. 998-999 C. civ. sunt general

aplicabile.

Astfel, din interpretarea normelor

legale rezultă că legiuitorul a reglementat răspunderea statului numai în

temeiul art. 504 C. proc. pen. și numai în cazurile în care se înlătură

răspunderea penală în cadrul unui proces penal.

În consecință, s-a apreciat că

excepția inadmisibilității acțiunii fondată pe dispozițiile art. 1349 Noul C.

civ. este întemeiată, astfel încât soluția respingerii acțiunii este corectă,

cu motivarea, însă, că acțiunea este inadmisibilă.

În termen legal, împotriva acestei

decizii, reclamantul R.M. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului și

rejudecând cauza, admiterea acțiunii și acordarea unor daune proporționale cu

prejudiciul suferit de cel condamnat.

Recurentul-reclamant critică decizia

atacată pentru nelegalitate, sub două aspecte:

A. problematica prescripției dreptului

la acțiune, B). admisibilității acțiunii raportat la temeiurile juridice

invocate.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

recurentul-reclamant susține, în esență, că momentul de la care a început să

curgă termenul de prescripție îl reprezintă data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, arătând totodată, că pe parcursul litigiului a precizat expres că

temeiul juridic prin care înțelege să solicite antrenarea răspunderii pârâtului

nu îl constituie Legea nr. 221/2009, fiind cunoscut faptul că art. 5 alin. (1)

teza I din legea menționată nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea

daunelor morale pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter

politic.

Apreciază că, în mod nelegal, instanța

a analizat excepția inadmisibilității, prioritar examinării excepției

prescripției dreptului la acțiune.

În opinia recurentului, instanța de

apel trebuia să motiveze de ce nu s-ar aplica în speță dispozițiile art. 2512 alin.

(2) Noul C. civ.

Redând articole din Decretul-Lege nr. 118/1990

arată că acest act normativ nu reglementează despăgubiri pentru daune morale,

ci vizează drepturi bănești legate de vechimea în muncă, gratuități de

transport etc.

În ceea ce privește admisibilitatea

acțiunii dedusă judecății, susține, în esență, că instanța de apel s-a limitat

să analizeze cauza raportat la Deciziile nr. 6976 din 09 decembrie 2004 și nr. 422

din 17 ianuarie 2006, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție,

decizii care, în opinia recurentului-reclamant nu au aplicabilitate, dat fiind

că speța de față nu vizează erori judiciare, întrucât nu se pute problema unei

condamnări, iar ulterior cu a unei achitări, ci se pune în discuție o condamnare

pentru o infracțiune considerată cu caracter politic de Legea nr. 221/2009.

În argumentarea celor susținute depune

practică judiciară în cauze având același obiect.

Cu titlu preliminar, se constată, că,

deși recurentul-reclamant nu și-a încadrat criticile în temeiul de drept al art.

304 pct. 1-9 C. proc. civ., acestea pot fi subsumate motivului de nelegalitate

instituit de prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., astfel că Înalta

Curte va examina hotărârea recurată din perspectiva acestui text legal.

Analizând hotărârea recurată, în

limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate, Înalta

Curte constată că soluția pronunțată de Curtea de Apel Pitești, cuprinsă în

dispozitivul decizie, este corectă, urmând, însă, a se înlocui motivarea

acesteia, după cum urmează:

Este corectă susținerea recurentului

în sensul că instanța de apel, în mod greșit, a analizat cu prioritate excepția

inadmisibilității acțiunii, iar nu pe cea a excepției prescripției dreptului

material la acțiune, însă criticile formulate sub aspectul prescripției

dreptului material la acțiune sunt nefondate, întrucât acțiunea este prescrisă.

Este de necontestat că reclamantul a

învestit instanța cu o acțiune, întemeiată pe prevederile europene în materie

și pe dispozițiile art. 1349 Noul C. civ., solicitând instanței obligarea

Statului român la plata daunelor morale suferite de tatăl său ca urmare a

condamnării, reclamantul precizând, în mod expres, pe parcursul litigiului,

inclusiv în recurs, că acțiunea sa nu se fundamentează pe prevederile Legii nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora.

Având în vedere că

recurentul-reclamant a declarat în mod expres că acțiunea sa nu se întemeiază

pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, nu poate fi primită susținerea

acestuia, în sensul că termenul de prescripție a început să curgă de la

momentul intrării în vigoare a acestei legi, respectiv, iunie 2009, întrucât nu

se poate reține un temei diferit pentru prescripție și un altul pentru fondul

litigiului.

Contrar susținerilor recurentului

acțiunea promovată este prescrisă, în raport de prevederile art. 2517 coroborat

cu art. 2528 Noul C. civ. texte ce preiau dispozițiile din Decretul nr. 167/1958,

termenul de prescripție fiind de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen, și

curge de la data de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască

atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

În cauză, autorul reclamantului a

cunoscut despre existența celui răspunzător de fapta ilicită la care a fost

supus încă din anul 1964, de când a fost eliberat, astfel că dreptul la acțiune

împotriva acestuia a început să curgă din acel moment și s-a prescris în anul

1967, deci cu mult timp înainte de introducerea prezentei acțiuni, respectiv la

data de 13 iunie 2010.

Chiar dacă s-ar aprecia că, în cauză,

termenul de prescripție ar fi cel prevăzut de art. 2518 pct. 2 Noul C. civ. (de

10 ani) dreptul autorului reclamantului și al acestuia la acțiune s-a prescris

în anul 1974.

În cauză nu există vreun caz de

suspendare sau întrerupere a acestui termen dintre cele de la art. 2532 și 2537

Noul C. civ., astfel că acțiunea introdusă la 13 iunie 2012 este prescrisă.

Este adevărat că se poate admite că

existența regimului comunist a constituit un caz de forță majoră, în

accepțiunea art. 2532 pct. 9 Noul C. civ., (art. 13 alin (1) lit. a) din

Decretul nr. 167/1958), care a determinat o prorogare a momentului de începere

a curgerii termenului de prescripție, până în anul 1989, când a căzut regimul

comunist, dar este de necontestat că și în acest context juridic, la momentul

introducerii acțiunii, termenul de prescripție era împlinit.

Este de amintit că în ceea ce privește

instituirea unor termene, fie de prescripție, fie de decădere, pentru sesizarea

unei instanțe Curtea europeană a drepturilor omului a considerat că este o

caracteristică comună tuturor statelor europene și corespunde unei finalități

importante, anume garantarea securității juridice, prin punerea oricărei

persoane la adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un

caracter șicanatoriu, precum și prin preîntâmpinarea erorilor judecătorești, în

situația în care instanțele ar trebui să se pronunțe asupra evenimentelor

îndepărtate în timp, greu de probat (C.E.D.O., Stubbings ș.a. c. Marea

Britanie, hotărârea din 22 octombrie 1996, § 51).

În ceea ce privește susținerea

recurentului în sensul incidenței prevederilor art. 2512 alin. (2) Noul C. civ.,

conform cărora prescripția nu poate fi aplicată din oficiu de organul de

jurisdicție, este de reținut că potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru

punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, prescripțiile

începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân

supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Cu atât mai mult, prescripțiile

începute și împlinite la data intrării în vigoare a Noului C. civ. sunt supuse

dispozițiilor legale care le-au instituit, adică Decretului nr. 167/1958, care

la art. 18 prevedea că instanța judecătorească este obligată să cerceteze din

oficiu dacă dreptul la acțiune este prescris.

În raport de considerentele care

preced, analizarea celorlalte critici formulate este lipsită de orice

justificare, iar în ceea ce privește exemplele în materie din jurisprudența

națională invocate în sprijinul afirmațiilor recurentului, este de reținut că

potrivit Constituției, C. civ., C. proc. civ., jurisprudenței și doctrinei

naționale, acestea nu pot servi ca repere obligatorii pentru instanțe, neavând

calitatea unui izvor de drept.

Așa fiind, Înalta Curte constată că

hotărârea recurată este la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul R.M. împotriva Deciziei civile nr.

107 din 10 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I

civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul R.M. împotriva Deciziei civile nr. 107 din 10 decembrie 2012

pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, aștăzi

27 noiembrie 2013.