ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4825/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4825/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 13

iunie 2012, la Tribunalul Argeș, reclamantul B.P. a chemat în judecată pe

pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru a

fi obligat la plata sumei de 1.500.000 RON despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit în urma condamnării sale politice la 5 ani închisoare și confiscarea

totală a averii.

În motivare a arătat,

în esență, că acțiunea sa nu se fundamentează pe dispozițiile Legii nr. 221/2009,

ci pe cele ale dispozițiilor europene în materie, respectiv art. 3, 5, 8, 9, 17

și 25 din Declarația Universală a Drepturilor omului, art. 17 și 25 din Carta Drepturilor

Fundamentale, art. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 17 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, art. 1 din Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

Rezoluția APCE nr. 1096 din 1996 și nr. 1481 din 2006, art. 1349 din noul C. civ.

– fost art. 998 C. civ.

La termenul de judecată

din 09 octombrie 2012 instanța a pus în discuția părților excepția prescripției

dreptului la acțiune, iar prin sentința civilă nr. 349, pronunțată la aceeași dată,

Tribunalul Argeș a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins

acțiunea formulată de reclamant, reținând următoarele:

La data de 22 aprilie

1959 reclamantul a fost arestat și condamnat la 5 ani închisoare pentru infracțiunea

prevăzută de art. 228 C. pen. combinat cu art. 207 alin. (1) C. pen., iar prin sentința

nr. 205/1959 a Tribunalului Militar Regiunea a II-a – Tribunalul de fond i s-a confiscat

toată averea, fiind eliberat la data de 19 aprilie 1964.

Potrivit

art. 1357 din noul C.

civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu

vinovăție, este obligat să îl repare. Conform art. 2517 coroborat cu art. 2528 noul

C. civ., texte ce preiau dispozițiile din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție

este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen și curge de la data când păgubitul

a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

În anul 1989 a avut loc

o răsturnare a regimului politic comunist ce a atras și persecuții politice, fie

prin condamnări politice, fie prin alte măsuri administrative ori civile împotriva

adversarilor săi.

După acest an, statul

nou instaurat a recunoscut, prin edictarea Decretului nr. 118/1990, săvârșirea de

către statul precursor a acestor fapte ilicite de persecuție, stabilind unele măsuri

de reparație a prejudiciului.

În anul 2009, menținându-se

aceeași recunoaștere, statul a luat noi măsuri de reparare a prejudiciilor, măsuri

care însă s-au constatat, în contenciosul constituțional, a fi contrare legii fundamentale

a statului.

Nu se poate vorbi despre

o necunoaștere a prejudiciului, a faptei cauzatoare a acestuia și a autorului lui

înainte de anul 2009. Reclamantul a precizat că nu își întemeiază acțiunea pe dispozițiile

Legii nr. 221/2009, astfel că nu se poate raporta la momentul intrării acesteia

în vigoare

și

nici nu se poate reține un temei de drept diferit pentru prescripție și un altul

pentru fondul litigiului.

Nici despre o întrerupere

a termenului de prescripție prin operarea unei noi recunoașteri din partea statului,

odată cu edictarea noii norme în anul 2009, nu se poate vorbi.

Momentul nașterii dreptului

la acțiune îl constituie cel al publicării Decretului-lege nr. 118/1990 cu modificările

aduse de O.G. nr. 105/1999, act normativ ce constituie legea specială în repararea

prejudiciilor morale suferite de persoanele care au executat o pedeapsă privativă

de liberate în baza unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni

cu caracter politic săvârșite în perioada de dictatura instaurată cu începere de

la 6 martie 1945. În consecință, termenul de prescripție a dreptului la acțiune

s-a împlinit încă din anul 1993.

În ceea ce privește faptul

că tribunalul a invocat din oficiu excepția prescripției dreptului la acțiune, s-a

apreciat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2512 alin. (2) al noului C.

civ., art. 2663 al noului C. civ. prevăzând că prescripția extinctivă a dreptului

la acțiune este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv însuși. În cauză

se precizează că cererea de chemare în judecată nu se întemeiază pe dispozițiile

Legii nr. 221/2009 și că se invocă dispozițiile C. civ. nou, însă, după intrarea

în vigoare a O.G. nr. 105/1999, dispozițiile art. 998-999 și urm. C. civ., care

constituie dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale, nu mai pot constitui

temei pentru obținerea de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor

aflate în situația reglementată de Decretul-lege nr. 118/1990 și cu atât mai puțin

prevederile art. 1349 din noul C. civ., având în vedere prevederile art. 6

alin. (2) din același cod, potrivit cărora actele și faptele juridice încheiate

ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi

nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data

încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.

Împotriva acestei sentințe

în termen legal a formulat apel reclamantul B.P.

Prin decizia civilă

nr. 40 din 27 februarie 2013,

Curtea de Apel Pitești, secția I civilă,

a respins, ca nefondat,

apelul, pentru următoarele considerente:

Fiind întemeiată acțiunea

din punct de vedere juridic exclusiv pe răspunderea civilă delictuală, acțiunea

trebuia formulată în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de dispozițiile

art. 8 alin. (1) raportat la art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit acestor prevederi

legale prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin faptă

ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască

atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Raportat la faptul că

reclamantul a solicitat despăgubiri morale pentru o condamnare suferită în anul

1959, acesta a cunoscut atât paguba ce i-a fost cauzată prin faptul detenției și

a regimului la care a fost supus, cât și pe cel răspunzător de pagubă, respectiv

Statul Român, prin organele sale represiune din perioada anterioară anului 1989,

chiar la momentul arestării sale și respectiv la momentul eliberării sale din detenție,

la data de 19 aprilie 1964.

Se constată că în mod

corect a reținut prima instanță faptul că acțiunea formulată de reclamant este prescrisă,

avându-se în vedere că momentul nașterii dreptului la acțiune îl constituie cel

al publicării Decretului-lege nr. 118/1990, cu modificările aduse ulterior.

Susținerile recurentului

în sensul că instanța nu trebuia să invoce din oficiu excepția prescripției dreptului

la acțiune nu pot fi primite, întrucât, potrivit art. 6 alin. (2) din noul C.

civ., actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse

înainte de intrarea în vigoare a legii noi, nu pot genera alte efecte juridice decât

cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau după caz, a săvârșirii

ori producerii lor.

Împotriva menționatei

decizii a declarat și motivat recurs, în termen legal, apelantul-

reclamant B.P., fără a-l

motiva în drept.

În dezvoltarea acestuia

s-a arătat că instanța de apel nu se referă la critica conform căreia, potrivit

art. 2512 alin. (2) al noului C. civ., prescripția nu poate fi aplicată din oficiu

de către organul de jurisdicție.

Instanța de apel trebuia

să motiveze de ce nu s-ar aplica în speță art. 2512 alin. (2) al noului C. civ.,

având în vedere că acest articol reglementează de fapt chestiuni procedurale care

sunt de strictă aplicare și nu se interpretează.

Doar Legea nr. 221/2009

marchează momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, întrucât

acesta este primul și singurul act normativ care, în cuprinsul art. 1 alin. (2),

enumeră limitativ condamnările care au de drept caracter politic, însă instanța

de apel nu a analizată această critică.

Decretul-lege nr. 118/1990

nu este legea specială aplicabilă în materie de despăgubiri pentru daunele morale

suferite, întrucât se referă la alte modalități de compensare decât daunele morale.

Din acest motiv instanța nu trebuie să aplice Decretul-lege nr. 118/1990 nici în

tratarea admisibilității acțiunii și nici în tratarea prescripției dreptului la

acțiune.

Mai mult, verificarea

caracterului politic al condamnării, conform Decretului-lege nr. 118/1990, revenea

unei comisii din cadrul Direcțiilor de Muncă și Protecție Socială care nu aveau

criterii de apreciere a caracterului politic, limitativ și exact prevăzute de lege,

ceea ce a făcut să existe numeroase cazuri în care aceste comisii au acordat drepturi

și pentru alte condamnări decât cele politice.

Victimele regimului comunist

au suferit două categorii de prejudicii: materiale (în sensul că nu au mai câștigat

salariul cuvenit și ulterior nu li s-a recunoscut perioada privării de libertate

ca vechime în muncă pentru calculul pensiei) și morale (prejudiciu care are o natură

distinctă, particulară). Decretul-lege nr. 118/1990 se referă la prima categorie

de prejudicii.

În ceea ce privește admisibilitatea

acțiunii în despăgubiri pentru daunele morale, raportat la temeiurile juridice invocate,

recurentul consideră că trebuiau analizate toate temeiurile juridice invocate, atât

cele de drept intern, cât și cele de drept internațional. De asemenea, apreciază

ca nelegal punctul de vedere al instanței care tratează excepția de inadmisibilitate

înaintea celei a prescripției, care este de ordine publică, în condițiile în care

inadmisibilitatea nu este o excepție, ci o apărare de fond.

Analizând recursul formulat,

în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat

pentru următoarele considerente:

Recurentul critică decizia

instanței de apel sub două aspecte: al nemotivării, motiv de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cât și pentru nelegalitate, motiv de recurs reglementat

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul apreciază că nu

a fost analizată critica din apel privind începutul curgerii termenului de prescripție

de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, câtă vreme aceasta este singura

lege care enumeră condamnările care au, de drept, caracter politic, cât și neanalizarea

aspectului legat de imposibilitatea instanței de a invoca din oficiu excepția prescripției

dreptului la acțiune, în temeiul art. 2512 alin. (2) din noul C. civ.

Înalta Curte observă că

instanța de apel a arătat în considerentele deciziei pronunțate că prevederile noului

C. civ. nu sunt aplicabile, deoarece, potrivit art. 6 alin. (2) din acest act normativ

„

Actele și

faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea

în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de

legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor”.

Or, în prezenta cauză,

izvorul raportului juridic dedus judecății constă în săvârșirea unei fapte ilicite,

respectiv în măsurile abuzive luate față de reclamant de regimul comunist în anul

1959, când acesta a fost condamnat, cât și în anul 1964, când i s-a stabilit domiciliul

forțat, ceea ce face aplicabilă legea

în vigoare la data producerii lor, anume art.

998 C. civ. de la 1865.

Astfel fiind, cât timp

noul C. civ. (Legea nr. 287/2009, republicată) nu este incident în cauză, prevederile

sale nu puteau face obiectul verificării de legalitate în apel.

Sub aspectul neanalizării

în apel a criticii referitoare la stabilirea momentului de la care se reia cursul

termenului de prescripție în raport de Legea nr. 221/2009, Înalta Curte observă

că acest moment a fost identificat cu cel al intrării în vigoare a Decretului-lege

nr. 118/1990, această constatare făcând inutilă prezentarea unor argumente suplimentare

care să justifice de ce sunt lipsite de relevanță alte acte normative.

Lipsa unor argumente suplimentare,

care să justifice înlăturarea celorlalte critici din apel, nu poate conduce la casarea

deciziei recurate pentru nemotivare, întrucât considerentele deciziei din apel sunt

clare și

concise, reflectând conținutul raționamentului juridic pe care instanța l-a avut

în vedere.

De altfel, în recursul

de față sunt reluate criticile referitoare la o incompletă motivare, instanța de

recurs urmând a verifica aceste argumente aduse în susținerea motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, recurentul apreciază

că Decretul-lege nr. 118/1990 nu prezintă relevanță în verificarea împlinirii termenului

de prescripție de 3 ani, reglementat de art. 8 alin. (1) coroborat cu art. 3

alin. (1) al Decretului nr. 167/1958, deoarece acest decret nu prevede acordarea

de daune morale, astfel cum se solicită prin prezenta acțiune, ci numai recunoașterea

unui supliment la pensie, decurgând din luarea în considerare a vechimii în muncă

pentru perioada în care reclamantul a fost supus unor măsuri abuzive, din considerente

politice, în timpul regimului comunist.

Înalta Curte apreciază

ca irelevant faptul că Decretul-lege nr. 118/1990 nu reglementa posibilitatea acordării

de daune morale, întrucât esențială în curgerea cursului prescripției extinctive

este menționarea pe cale legislativă a dreptului de a cere constatarea pe cale judecătorească

a caracterului politic al faptei, deci recunoașterea caracterului ilicit al fapte,

iar nu tipul de măsuri reparatorii recunoscute pentru prejudiciul cauzat.

De aceea, incidența legilor

de reparație, în cazul persoanelor persecutate de regimul comunist pentru motive

politice, trebuie abordată strict din perspectiva datei la care victimele persecuției

se puteau adresa instanței de judecată pentru constatarea caracterului politic al

măsurilor abuzive luate împotriva lor de regimul comunist.

O astfel de reglementare

este necesară întrucât caracterul politic al măsurilor abuzive luate de regimul

comunist nu se poate prezuma, acesta trebuind să fie prevăzut prin lege și constatat

de către instanță.

În absența unei prevederi

legale exprese, întrucât condamnarea regimului comunist este exclusiv atributul

puterii legislative, judecătorului nu îi poate fi recunoscut dreptul de a acorda

despăgubiri pentru o faptă ilicită, constând în represiunile politice dispuse de

regimul comunist, în caz contrar având loc o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești.

Prin urmare, în perioada

în care legea nu prevedea calea de acces la justiție pentru constatarea caracterului

politic al măsurilor abuzive luate de regimul comunist, termenul de prescripție

a rămas suspendat.

Aceasta întrucât măsura

suspendării a operat, în temeiul art. 13 lit. a) al Decretului nr. 167/1958, pe

perioada în care regimul comunist a acționat, întrucât acest interval de timp poate

fi asimilat unui

caz

de forță majoră, cel îndreptățit a acționa fiind împiedicat să facă acte de întrerupere,

cunoscută fiind teroarea instaurată de regimul comunist împotriva oponenților săi.

Astfel, suspendarea a

avut loc între

momentul

când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care

răspunde de ea (deci chiar de când ar fi trebuit să înceapă să curgă termenul de

prescripție) și data la care regimul comunist a încetat oficial să existe, respectiv

22 decembrie 1989, continuând și după această dată, până în momentul în care legislația

a condamnat atrocitățile comise de regimul comunist, când faptele au dobândit caracter

ilicit, prin recunoașterea represiunii politice în baza cărora au fost realizate.

În răstimpul în care,

ulterior lui 22 decembrie 1989, fapta producătoare de prejudiciu nu putea fi considerată

ca ilicită, în absența condamnării prin lege a comunismului, nu exista cadrul legal

pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, deci nu se putea pretinde victimelor

abuzurilor regimului comunist să solicite instanței măsuri reparatorii în temeiul

răspunderii civile delictuale.

Potrivit

art. 998 C. civ., pentru

atragerea răspunderii civile delictuale, trebuie ca fapta să aibă caracter ilicit,

iar acest caracter este dat de posibilitatea legală a constatării că luarea respectivelor

măsuri împotriva reclamantului s-a dispus din motive politice, ca urmare a opoziției

față de regimul totalitar de la acel moment.

De altfel, imediat după

anul 1989, legiuitorul s-a delimitat de abuzurile statului comunist, adoptând Decretul-lege

nr. 118/1990 care, în art. 1, acorda anumite facilități persoanelor persecutate

„din motive politice” după data de 6 martie 1945, acest act normativ fiind cel prin

care a fost condamnat regimul comunist.

Ca atare, Înalta Curte

consideră că reluarea cursului prescripției a avut loc la data intrării în vigoare

a

Decretului-lege

nr. 118/1990, de la acest moment fiind deschis accesul la justiție pentru constatarea

caracterului politic al măsurilor abuzive luate de statul comunist împotriva reclamantului,

în scopul acordării unor reparații. De altfel, chiar recurentul recunoaște că astfel

de constatări au avut loc, chiar în mod abuziv, în temeiul acestui act normativ.

Urmare a unei astfel de

constatări, se putea solicita acordarea de daune morale, în temeiul dreptului comun,

astfel cum se solicită prin prezenta cerere.

Argumentul recurentului,

că reluarea cursului prescripției s-a realizat în temeiul Legii nr. 221/2009 deoarece

numai în cuprinsul acestei legi au fost enumerate infracțiunile considerate a avea

caracter politic de drept, este fără relevanță câtă vreme, astfel cum s-a arătat

anterior, reluarea cursului prescripției este determinată de posibilitatea legală

de solicitare în instanță a constatării caracterului politic al măsurilor dispuse

împotriva reclamantului. Această posibilitate a fost prevăzută în Decretul-lege

nr. 118/1990.

Recurentul invocă și critici

vizând greșita analizare a excepției inadmisibilității acțiunii anterior excepției

prescripției, însă acestea sunt străine de soluția pronunțată în cauză, în care

prioritar a fost analizată excepția prescripției, iar nu cea a inadmisibilității.

Excepția inadmisibilității

a fost invocată prin întâmpinare, iar instanța, în încheierea din 04 septembrie

2012, a apreciat-o ca fiind o apărare de fond, asupra căreia nu s-a mai pronunțat,

antamând cu prioritate excepția prescripției care, având caracter peremptoriu, a

justificat neanalizarea celorlalte aspecte deduse din t

oate temeiurile juridice

invocate, astfel încât, și sub acest aspect, soluția instanței de apel este corectă.

În consecință, Înalta

Curte apreciază că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. nu sunt incidente în cauză și,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul B.P. împotriva deciziei nr. 40 din 27 februarie 2013 a Curții

de Apel Pitești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 25 octombrie 2013.