ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4825/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 13 iunie 2012, la Tribunalul Argeș, reclamantul B.P. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru a fi obligat la plata sumei de 1.500.000 RON despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării sale politice la 5 ani închisoare și confiscarea totală a averii.

În motivare a arătat, în esență, că acțiunea sa nu se fundamentează pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, ci pe cele ale dispozițiilor europene în materie, respectiv art. 3, 5, 8, 9, 17 și 25 din Declarația Universală a Drepturilor omului, art. 17 și 25 din Carta Drepturilor Fundamentale, art. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 17 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluția APCE nr. 1096 din 1996 și nr. 1481 din 2006, art. 1349 din noul C. civ. – fost art. 998 C. civ.

La termenul de judecată din 09 octombrie 2012 instanța a pus în discuția părților excepția prescripției dreptului la acțiune, iar prin sentința civilă nr. 349, pronunțată la aceeași dată, Tribunalul Argeș a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea formulată de reclamant, reținând următoarele: La data de 22 aprilie 1959 reclamantul a fost arestat și condamnat la 5 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 228 C. pen. combinat cu art. 207 alin. (1) C. pen., iar prin sentința nr. 205/1959 a Tribunalului Militar Regiunea a II-a – Tribunalul de fond i s-a confiscat toată averea, fiind eliberat la data de 19 aprilie 1964. Potrivit art. 1357 din noul C. civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare.

Conform art. 2517 coroborat cu art. 2528 noul C. civ., texte ce preiau dispozițiile din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen și curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. În anul 1989 a avut loc o răsturnare a regimului politic comunist ce a atras și persecuții politice, fie prin condamnări politice, fie prin alte măsuri administrative ori civile împotriva adversarilor săi. După acest an, statul nou instaurat a recunoscut, prin edictarea Decretului nr. 118/1990, săvârșirea de către statul precursor a acestor fapte ilicite de persecuție, stabilind unele măsuri de reparație a prejudiciului.

În anul 2009, menținându-se aceeași recunoaștere, statul a luat noi măsuri de reparare a prejudiciilor, măsuri care însă s-au constatat, în contenciosul constituțional, a fi contrare legii fundamentale a statului. Nu se poate vorbi despre o necunoaștere a prejudiciului, a faptei cauzatoare a acestuia și a autorului lui înainte de anul 2009. Reclamantul a precizat că nu își întemeiază acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, astfel că nu se poate raporta la momentul intrării acesteia în vigoare și nici nu se poate reține un temei de drept diferit pentru prescripție și un altul pentru fondul litigiului. Nici despre o întrerupere a termenului de prescripție prin operarea unei noi recunoașteri din partea statului, odată cu edictarea noii norme în anul 2009, nu se poate vorbi.

Momentul nașterii dreptului la acțiune îl constituie cel al publicării Decretului-lege nr. 118/1990 cu modificările aduse de O.G. nr. 105/1999, act normativ ce constituie legea specială în repararea prejudiciilor morale suferite de persoanele care au executat o pedeapsă privativă de liberate în baza unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni cu caracter politic săvârșite în perioada de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945. În consecință, termenul de prescripție a dreptului la acțiune s-a împlinit încă din anul 1993. În ceea ce privește faptul că tribunalul a invocat din oficiu excepția prescripției dreptului la acțiune, s-a apreciat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2512 alin. (2) al noului C. civ., art. 2663 al noului C. civ.

prevăzând că prescripția extinctivă a dreptului la acțiune este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv însuși. În cauză se precizează că cererea de chemare în judecată nu se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 și că se invocă dispozițiile C. civ. nou, însă, după intrarea în vigoare a O.G.

nr. 105/1999, dispozițiile art. 998-999 și urm. C. civ., care constituie dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale, nu mai pot constitui temei pentru obținerea de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor aflate în situația reglementată de Decretul-lege nr. 118/1990 și cu atât mai puțin prevederile art. 1349 din noul C. civ., având în vedere prevederile art. 6 alin. (2) din același cod, potrivit cărora actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor. Împotriva acestei sentințe în termen legal a formulat apel reclamantul B.P.

Prin decizia civilă nr. 40 din 27 februarie 2013, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul, pentru următoarele considerente: Fiind întemeiată acțiunea din punct de vedere juridic exclusiv pe răspunderea civilă delictuală, acțiunea trebuia formulată în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de dispozițiile art. 8 alin. (1) raportat la art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958. Potrivit acestor prevederi legale prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Raportat la faptul că reclamantul a solicitat despăgubiri morale pentru o condamnare suferită în anul 1959, acesta a cunoscut atât paguba ce i-a fost cauzată prin faptul detenției și a regimului la care a fost supus, cât și pe cel răspunzător de pagubă, respectiv Statul Român, prin organele sale represiune din perioada anterioară anului 1989, chiar la momentul arestării sale și respectiv la momentul eliberării sale din detenție, la data de 19 aprilie 1964. Se constată că în mod corect a reținut prima instanță faptul că acțiunea formulată de reclamant este prescrisă, avându-se în vedere că momentul nașterii dreptului la acțiune îl constituie cel al publicării Decretului-lege nr. 118/1990, cu modificările aduse ulterior.

Susținerile recurentului în sensul că instanța nu trebuia să invoce din oficiu excepția prescripției dreptului la acțiune nu pot fi primite, întrucât, potrivit art. 6 alin. (2) din noul C. civ., actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi, nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau după caz, a săvârșirii ori producerii lor. Împotriva menționatei decizii a declarat și motivat recurs, în termen legal, apelantul- reclamant B.P., fără a-l motiva în drept. În dezvoltarea acestuia s-a arătat că instanța de apel nu se referă la critica conform căreia, potrivit art. 2512 alin. (2) al noului C. civ., prescripția nu poate fi aplicată din oficiu de către organul de jurisdicție.

Instanța de apel trebuia să motiveze de ce nu s-ar aplica în speță art. 2512 alin. (2) al noului C. civ., având în vedere că acest articol reglementează de fapt chestiuni procedurale care sunt de strictă aplicare și nu se interpretează. Doar Legea nr. 221/2009 marchează momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, întrucât acesta este primul și singurul act normativ care, în cuprinsul art. 1 alin. (2), enumeră limitativ condamnările care au de drept caracter politic, însă instanța de apel nu a analizată această critică. Decretul-lege nr. 118/1990 nu este legea specială aplicabilă în materie de despăgubiri pentru daunele morale suferite, întrucât se referă la alte modalități de compensare decât daunele morale.

Din acest motiv instanța nu trebuie să aplice Decretul-lege nr. 118/1990 nici în tratarea admisibilității acțiunii și nici în tratarea prescripției dreptului la acțiune. Mai mult, verificarea caracterului politic al condamnării, conform Decretului-lege nr. 118/1990, revenea unei comisii din cadrul Direcțiilor de Muncă și Protecție Socială care nu aveau criterii de apreciere a caracterului politic, limitativ și exact prevăzute de lege, ceea ce a făcut să existe numeroase cazuri în care aceste comisii au acordat drepturi și pentru alte condamnări decât cele politice. Victimele regimului comunist au suferit două categorii de prejudicii: materiale (în sensul că nu au mai câștigat salariul cuvenit și ulterior nu li s-a recunoscut perioada privării de libertate ca vechime în muncă pentru calculul pensiei) și morale (prejudiciu care are o natură distinctă, particulară).

Decretul-lege nr. 118/1990 se referă la prima categorie de prejudicii. În ceea ce privește admisibilitatea acțiunii în despăgubiri pentru daunele morale, raportat la temeiurile juridice invocate, recurentul consideră că trebuiau analizate toate temeiurile juridice invocate, atât cele de drept intern, cât și cele de drept internațional. De asemenea, apreciază ca nelegal punctul de vedere al instanței care tratează excepția de inadmisibilitate înaintea celei a prescripției, care este de ordine publică, în condițiile în care inadmisibilitatea nu este o excepție, ci o apărare de fond. Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Recurentul critică decizia instanței de apel sub două aspecte: al nemotivării, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., cât și pentru nelegalitate, motiv de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul apreciază că nu a fost analizată critica din apel privind începutul curgerii termenului de prescripție de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, câtă vreme aceasta este singura lege care enumeră condamnările care au, de drept, caracter politic, cât și neanalizarea aspectului legat de imposibilitatea instanței de a invoca din oficiu excepția prescripției dreptului la acțiune, în temeiul art. 2512 alin. (2) din noul C. civ. Înalta Curte observă că instanța de apel a arătat în considerentele deciziei pronunțate că prevederile noului C. civ.

nu sunt aplicabile, deoarece, potrivit art. 6 alin. (2) din acest act normativ „ Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor”. Or, în prezenta cauză, izvorul raportului juridic dedus judecății constă în săvârșirea unei fapte ilicite, respectiv în măsurile abuzive luate față de reclamant de regimul comunist în anul 1959, când acesta a fost condamnat, cât și în anul 1964, când i s-a stabilit domiciliul forțat, ceea ce face aplicabilă legea în vigoare la data producerii lor, anume art. 998 C. civ.

de la 1865. Astfel fiind, cât timp noul C. civ. (Legea nr. 287/2009, republicată) nu este incident în cauză, prevederile sale nu puteau face obiectul verificării de legalitate în apel. Sub aspectul neanalizării în apel a criticii referitoare la stabilirea momentului de la care se reia cursul termenului de prescripție în raport de Legea nr. 221/2009, Înalta Curte observă că acest moment a fost identificat cu cel al intrării în vigoare a Decretului-lege nr. 118/1990, această constatare făcând inutilă prezentarea unor argumente suplimentare care să justifice de ce sunt lipsite de relevanță alte acte normative. Lipsa unor argumente suplimentare, care să justifice înlăturarea celorlalte critici din apel, nu poate conduce la casarea deciziei recurate pentru nemotivare, întrucât considerentele deciziei din apel sunt clare și concise, reflectând conținutul raționamentului juridic pe care instanța l-a avut în vedere.

De altfel, în recursul de față sunt reluate criticile referitoare la o incompletă motivare, instanța de recurs urmând a verifica aceste argumente aduse în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, recurentul apreciază că Decretul-lege nr. 118/1990 nu prezintă relevanță în verificarea împlinirii termenului de prescripție de 3 ani, reglementat de art. 8 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) al Decretului nr. 167/1958, deoarece acest decret nu prevede acordarea de daune morale, astfel cum se solicită prin prezenta acțiune, ci numai recunoașterea unui supliment la pensie, decurgând din luarea în considerare a vechimii în muncă pentru perioada în care reclamantul a fost supus unor măsuri abuzive, din considerente politice, în timpul regimului comunist.

Înalta Curte apreciază ca irelevant faptul că Decretul-lege nr. 118/1990 nu reglementa posibilitatea acordării de daune morale, întrucât esențială în curgerea cursului prescripției extinctive este menționarea pe cale legislativă a dreptului de a cere constatarea pe cale judecătorească a caracterului politic al faptei, deci recunoașterea caracterului ilicit al fapte, iar nu tipul de măsuri reparatorii recunoscute pentru prejudiciul cauzat. De aceea, incidența legilor de reparație, în cazul persoanelor persecutate de regimul comunist pentru motive politice, trebuie abordată strict din perspectiva datei la care victimele persecuției se puteau adresa instanței de judecată pentru constatarea caracterului politic al măsurilor abuzive luate împotriva lor de regimul comunist.

O astfel de reglementare este necesară întrucât caracterul politic al măsurilor abuzive luate de regimul comunist nu se poate prezuma, acesta trebuind să fie prevăzut prin lege și constatat de către instanță. În absența unei prevederi legale exprese, întrucât condamnarea regimului comunist este exclusiv atributul puterii legislative, judecătorului nu îi poate fi recunoscut dreptul de a acorda despăgubiri pentru o faptă ilicită, constând în represiunile politice dispuse de regimul comunist, în caz contrar având loc o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești. Prin urmare, în perioada în care legea nu prevedea calea de acces la justiție pentru constatarea caracterului politic al măsurilor abuzive luate de regimul comunist, termenul de prescripție a rămas suspendat.

Aceasta întrucât măsura suspendării a operat, în temeiul art. 13 lit. a) al Decretului nr. 167/1958, pe perioada în care regimul comunist a acționat, întrucât acest interval de timp poate fi asimilat unui caz de forță majoră, cel îndreptățit a acționa fiind împiedicat să facă acte de întrerupere, cunoscută fiind teroarea instaurată de regimul comunist împotriva oponenților săi. Astfel, suspendarea a avut loc între momentul când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea (deci chiar de când ar fi trebuit să înceapă să curgă termenul de prescripție) și data la care regimul comunist a încetat oficial să existe, respectiv 22 decembrie 1989, continuând și după această dată, până în momentul în care legislația a condamnat atrocitățile comise de regimul comunist, când faptele au dobândit caracter ilicit, prin recunoașterea represiunii politice în baza cărora au fost realizate.

În răstimpul în care, ulterior lui 22 decembrie 1989, fapta producătoare de prejudiciu nu putea fi considerată ca ilicită, în absența condamnării prin lege a comunismului, nu exista cadrul legal pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, deci nu se putea pretinde victimelor abuzurilor regimului comunist să solicite instanței măsuri reparatorii în temeiul răspunderii civile delictuale. Potrivit art. 998 C. civ., pentru atragerea răspunderii civile delictuale, trebuie ca fapta să aibă caracter ilicit, iar acest caracter este dat de posibilitatea legală a constatării că luarea respectivelor măsuri împotriva reclamantului s-a dispus din motive politice, ca urmare a opoziției față de regimul totalitar de la acel moment.

De altfel, imediat după anul 1989, legiuitorul s-a delimitat de abuzurile statului comunist, adoptând Decretul-lege nr. 118/1990 care, în art. 1, acorda anumite facilități persoanelor persecutate „din motive politice” după data de 6 martie 1945, acest act normativ fiind cel prin care a fost condamnat regimul comunist. Ca atare, Înalta Curte consideră că reluarea cursului prescripției a avut loc la data intrării în vigoare a Decretului-lege nr. 118/1990, de la acest moment fiind deschis accesul la justiție pentru constatarea caracterului politic al măsurilor abuzive luate de statul comunist împotriva reclamantului, în scopul acordării unor reparații. De altfel, chiar recurentul recunoaște că astfel de constatări au avut loc, chiar în mod abuziv, în temeiul acestui act normativ.

Urmare a unei astfel de constatări, se putea solicita acordarea de daune morale, în temeiul dreptului comun, astfel cum se solicită prin prezenta cerere. Argumentul recurentului, că reluarea cursului prescripției s-a realizat în temeiul Legii nr. 221/2009 deoarece numai în cuprinsul acestei legi au fost enumerate infracțiunile considerate a avea caracter politic de drept, este fără relevanță câtă vreme, astfel cum s-a arătat anterior, reluarea cursului prescripției este determinată de posibilitatea legală de solicitare în instanță a constatării caracterului politic al măsurilor dispuse împotriva reclamantului. Această posibilitate a fost prevăzută în Decretul-lege nr. 118/1990. Recurentul invocă și critici vizând greșita analizare a excepției inadmisibilității acțiunii anterior excepției prescripției, însă acestea sunt străine de soluția pronunțată în cauză, în care prioritar a fost analizată excepția prescripției, iar nu cea a inadmisibilității.

Excepția inadmisibilității a fost invocată prin întâmpinare, iar instanța, în încheierea din 04 septembrie 2012, a apreciat-o ca fiind o apărare de fond, asupra căreia nu s-a mai pronunțat, antamând cu prioritate excepția prescripției care, având caracter peremptoriu, a justificat neanalizarea celorlalte aspecte deduse din t oate temeiurile juridice invocate, astfel încât, și sub acest aspect, soluția instanței de apel este corectă. În consecință, Înalta Curte apreciază că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.P. împotriva deciziei nr. 40 din 27 februarie 2013 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 octombrie 2013.