ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2976/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 73/S/ din 6 martie 2009, Tribunalul Brașov, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul M.G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat legal prin Ministerul Economiei și Finanțelor. A obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 50.000 RON, cu titlu de daune morale, rezultate din privarea de libertate în mod nelegal. A respins restul pretențiilor formulate de reclamant. A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 211 din 20 iunie 2002 a Judecătoriei Zărnești, reclamantul a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen., la 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., la 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. și la doi ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. În baza art. 85 C. pen. s-a anulat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 2 ani aplicată reclamantului prin sentința penală nr. 945/1999 a Judecătoriei Brașov.

Aceste pedepse au fost contopite în cea mai grea dintre ele, potrivit art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., aplicându-se pedeapsa de 4 ani închisoare la care s-a adăugat un spor de 1 an închisoare. În baza art. 10 din Legea nr. 137/1997 s-a revocat grațierea pedepsei de 2 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 945/1999 a Judecătoriei Brașov și s-a dispus ca aceasta să se execute alături de cea de mai sus, astfel că, în final, a rezultat o pedeapsă de 7 ani închisoare. Prin decizia penală nr. 24 din 13 ianuarie 2003, Tribunalul Brașov, a respins ca nefondat apelul declarat împotriva acestei sentințe. Împotriva acestei decizii a declarat recurs peste termen reclamantul din prezenta cauză, arătând că nu a fost prezent la instanța de fond și la cea de apel, întrucât a fost plecat justificat din țară.

Prin decizia penală nr. 817 din 20 septembrie 2004, Curtea de Apel Brașov, a admis recursul astfel declarat, a casat decizia recurată, a desființat sentința pronunțată de prima instanță și a reținut cauza spre rejudecare. Prin decizia penală nr. 661 din 7 noiembrie 2005, Curtea de Apel Brașov, a dispus restituirea la Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov a cauzei penale privind pe reclamantul din prezenta cauză, pentru completarea urmăririi penale și a menținut măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara.

În motivarea soluției sale, Curtea de Apel Brașov a reținut că nu este imputabil organelor de urmărire penală faptul că urmărirea penală este incompletă, întrucât, versiunea reclamantului a fost cunoscută doar în fața instanței de recurs și a făcut necesară administrarea de probe pentru verificarea temeiniciei ei . S-a reținut, de asemenea, că reclamantul a fost căutat în mod repetat în faza urmăririi penale însă nu a fost găsit și a fost dat în urmărire generală. Prin Încheierea Camerei de Consiliu din data de 27 martie 2006, Judecătoria Zărnești a constatat că a încetat de drept măsura preventivă ce a fost luată față de reclamant. Prin Rezoluția din data de 08 noiembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Zărnești s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantul pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1) C. pen.

(3 fapte) și de art. 215 alin. (1) și (2) (1 faptă) cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., întrucât nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale acestor infracțiuni. Ca urmare a aspectelor rezultate din depozițiile martorilor, tribunalul a dispus efectuarea unor adrese către Penitenciarul Codlea, cu solicitarea de a comunica la dosarul cauzei fișa medicală a reclamantului, întocmită cu ocazia încarcerării sale în Penitenciarele din România și cu solicitarea de a comunica dacă, pe în perioada de timp în care s-a aflat în Penitenciarul Codlea, reclamantul a formulat plângeri referitor la încălcarea drepturilor sale. De asemenea, tribunalul a stabilit în sarcina reclamantului obligația de a depune la dosarul cauzei dovada demersurilor întreprinse la autoritățile statului (poliției, parchete) în faza urmăririi penale.

Din fișa medicală a reclamantului, reiese că acesta nu a contactat nicio boală în perioada detenției sale și că, în perioada de timp în care s-a aflat în penitenciar, starea de sănătate a acestuia nu s-a înrăutățit. Art. 504 alin (1) C. proc. pen. stipulează că „persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare”, iar alin. (2) și (3) ale aceluiași articol prevăd că „are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanța procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărârea instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de liberate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j). Art. 505 alin (1) din C. proc. pen. dispune că „la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata lipsirii de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă”.

În speță, Tribunalul a apreciat că sunt îndeplinite condițiile instituite de dispozițiile legale menționate în ceea ce privește perioada de timp în care reclamantul a fost deținut în temeiul mandatului de executare a pedepsei, ce a fost emis în baza sentinței penale nr. 211 din 20 iunie 2002 a Judecătoriei Zărnești, respectiv 11 noiembrie 2003-21 septembrie 2004, aceasta deoarece, deținerea părții menționate s-a făcut în temeiul unei hotărâri judecătorești de condamnare, ce a fost desființată în căile de atac, iar, ca urmare a rejudecării cauzei, s-a dispus, prin ordonanța procurorului, scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului. În ceea ce privește măsura restrictivă de libertate, ce a fost luată față de reclamant în cursul desfășurării procesului penal, tribunalul a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile instituite de dispozițiile legale menționate, pentru ca reclamantul să ceară despăgubiri.

În ceea ce privește prejudiciul moral reclamat, Tribunalul a reținut că, din materialul probator administrat în cauză, a rezultat că, condamnarea penală a reclamantului și privarea de libertate a acestuia în intervalul de timp cuprins între 11 noiembrie 2003-21 septembrie 2004, au produs acestei părți suferințe fizice și psihice și i-au afectat și pe membrii familiei sale, astfel că, ținând seama de criteriile instituite de art. 505 alin (2) C. proc. pen., a apreciat suma de 50.000 RON ca fiind îndestulătoare ca și compensație materială pentru prejudiciul moral încercat.

Sub acest aspect, instanța a reținut că nu au fost dovedite afirmațiile pe care reclamantul le-a făcut în sensul că, deținerea să în perioada de timp menționată a determinat îmbolnăvirea mamei sale și izolarea sa de către membrii comunității din Orașul Râșnov, ca urmare a afectării prestigiului de care se bucură în rândul acestei comunității, întrucât, în cauză nu a fost produsă de către partea menționată nicio probă în acest sens. În ceea ce privește daunele materiale solicitate de reclamant, tribunalul a reținut că acestea sunt neîntemeiate, astfel că le-a respins.

În motivarea cererii de chemare în judecată pe care a promovat-o, reclamantul a susținut că, daunele materiale pe care le-a solicitat se compun din prejudiciul pe care l-a suferit ca urmare a pierderii unor afaceri din cauza pierderii unor oportunități de afaceri, respectiv, din cauza renunțării unor parteneri la continuarea afacerilor demarate împreună cu el și din cheltuielile pe care le-a făcut în cadrul procesului penal. Instanța a constatat că niciuna dintre probele ce au fost administrate în cauză nu sunt de natură să confirme aceste afirmații ale reclamantului. Sub aspectul analizat, este de menționat că, prejudiciul material, pentru a putea fi reparat trebuie să îndeplinească condițiile instituite de art. 998-999 C. civ., respectiv, să fie un prejudiciu cert, adică să fie sigur atât în privința existenței, cât și în privința posibilității de evaluare, or o astfel de cerință nu este îndeplinită în cauză.

Împotriva hotărârii au declarat apel reclamantul M.G., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov. Asupra apelurilor astfel exercitate, prin decizia civilă nr. 150/Ap din 8 decembrie 2009, Curtea de Apel Brașov a admis căile de atac declarate de stat și parchet, a schimbat în tot sentința tribunalului, respingând cererea de chemare în judecată formulată de reclamant. A respins tot astfel apelul declarat de reclamant. În argumentarea deciziei, s-a reținut, în esență, că nu sunt întrunite cerințele reglementate de art. 504 C. proc. pen., privarea de libertate, respectiv restrângerea libertății reclamantului în cadrul procesului penal realizându-se în acord cu dispozițiile procedurale ale materiei măsurilor preventive, dispozițiile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 52 alin. (3) din Constituție.

În plus, a arătat instanța de apel, în niciuna din hotărârile judecătorești pronunțate de instanțele penale după punerea în libertate a reclamantului, ori în rezoluția procurorului de scoatere de sub urmărire penală, nu s-a stabilit caracterul nelegal al măsurilor privative de libertate. Prin decizia civilă nr. 5530 din 25 octombrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis recursul declarat de reclamantul M.G. împotriva hotărârii instanței de apel, pe care a casat-o, trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. S-a apreciat de către instanța supremă, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ., că instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului raportului litigios, câtă vreme a statuat doar asupra legalității măsurilor penale dispuse împotriva reclamantului, care, reține decizia din recurs, nu poate constitui obiect al examinării cauzei.

Procedând la rejudecare, curtea de apel, prin decizia civilă nr. 45/Ap din 10 martie 2011, a admis în parte apelul declarat de reclamantul M.G., a schimbat în parte hotărârea primei instanțe, obligând pârâtul Statul Român la plata către reclamant a următoarelor despăgubiri: 500.000 RON daune morale pentru perioada arestării preventive; 300.000 RON daune morale pentru perioada restricției de a nu părăsi țara; echivalentul în RON a 56.000 euro daune materiale, respingând restul pretențiilor formulate de reclamant. A obligat pârâtul la plata sumelor de 13.680 RON, respectiv echivalentul în RON a 2.480,63 euro, cheltuieli de judecată. A respins apelurile declarate de pârât și de parchet.

S-a arătat în considerentele deciziei, că suferințele la care a fost supus reclamantul justifică recunoașterea daunelor morale în cuantumul stabilit, după cum au fost considerate ca întemeiate pretențiile materiale solicitate pentru prejudiciul înregistrat prin activitatea societății comerciale din Maroc, pusă în situația de a-și întrerupe multiplele relații comerciale. Cu privire la sumele de bani trimise reclamantului de soția acestuia din Spania, pentru plata cheltuielilor necesare susținerii procesului penal, curtea a stabilit o despăgubire de 9.000 euro, rezultată din media sumelor de 8.000 euro, respectiv 10.000 euro, relatată de martorii audiați în cauză.

Raportat la dezlegarea dată prin decizia de casare a instanței supreme, potrivit căreia nu este supusă examinării legalitatea măsurilor preventive, față de obiectul criticilor din apelurile declarate de pârâtul Statul Român și parchet, au fost respinse căile de atac ale acestor subiecți din raportul procesual cercetat. Cuantumul cheltuielilor de judecată a fost evaluat potrivit înscrisurilor probatorii de la dosar, care atestă contravaloarea biletelor de avion, închirierea unor autoturisme pentru deplasarea reclamantului la termenele de judecată, traducerea unor înscrisuri, plata onorariilor avocațiale. Urmare a recursurilor declarate de părți și parchet, prin decizia civilă nr. 3186 din 10 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, au fost admise căile extraordinare de atac, cu consecința casării deciziei civile nr. 45/Ap/2011 a curții de apel și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

A reținut decizia Înaltei Curți, ca temei de casare, prevederile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., în condițiile în care, la rejudecarea apelului, instanța nu s-a conformat deciziei anterioare date în recurs, nr. 5530/2010, privind analizarea raporturilor juridice dintre părți prin cercetarea stării de fapt și de drept invocată în susținerea acțiunii, fiind necesar să se determine cu certitudine dacă reclamantul a fost prejudiciat material ca urmare a faptelor invocate. În contextul acestei analize, se precizează în expozitivul deciziei greșita interpretare a prevederilor art. 998, art. 999 C. civ., referitoare la cerința unui prejudiciu cert, în condițiile în care instanța de apel a aproximat, din evaluarea declarațiilor martorilor audiați, suma de 9.000 euro, cu valoare de prejudiciu.

A mai îndrumat instanța supremă în finalul considerentelor, ca în procesul rejudecării apelului, se fie reanalizate cuantumul daunelor morale ce se cuvin reclamantului, cu respectarea principiului proporționalității și a jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului. Cercetând, după casare și în limitele statornicite prin deciziile de control judiciar ale Înaltei Curți, apelurile declarate împotriva hotărârii primei instanțe, curtea a reținut următoarele: Raportul litigios se circumscrie celui pretins a fi valorificat de reclamantul M.G. sub aspectul ocrotirii drepturilor sale personale, nepatrimoniale, pe de o parte, a drepturilor patrimoniale, pe de altă parte, încălcate ca urmare a măsurilor preventive procesual penale luate față de acesta.

În limitele acestei determinări, temeiul angajării răspunderii statului sunt stabilite în dispozițiile art. 504 C. proc. pen., în varianta privării sau restrângerii de libertate în mod nelegal, care conferă persoanei dreptul la repararea pagubei. Astfel cum a statuat Înalta Curte prin decizia nr. 5530 din 23 octombrie 2010, caracterul nelegal al privării de libertate a reclamantului și a restrângerii libertății acestuia, se evaluează prin prisma soluției finale pronunțate în cauza penală în care s-au luat aceste măsuri, soluționată prin hotărârea de casare a hotărârii de condamnare, restituirea cauzei la procuror pentru reluarea cercetărilor, în care s-a dispus scoaterea reclamantului de sub urmărire penală.

Așadar, chiar dacă la momentul luării acestor măsuri, întemeiate pe dispozițiile procesual penale incidente, existau temeiurile/indiciile care justificau adoptarea privării de libertate - în privința punerii în executare a mandatului de executare a pedepsei închisorii, urmare a rămânerii definitive a hotărârii penale de condamnare, respectiv indiciile care să justifice măsura interzicerii de a părăsi țara - finalizarea procedurii penale a condus la concluzia lipsei vinovăției penale a reclamantului în săvârșirea faptelor reținute ca infracțiuni. Or, tocmai reliefarea unor asemenea împrejurări, deschid dreptul persoanei la reclamarea prejudiciului suferit ca urmare a privării și restrângerii de libertate.

Pornind de la aceste elemente, raportat la dispozițiile art. 505 alin. (1) C. proc. pen. referitoare la stabilirea întinderii reparației, văzând perioada privării de libertate a reclamantului (11 noiembrie 2003-21 septembrie 2004), suferințele fizice și psihice îndurate de acesta în detenție, afecțiunile suferite de membrii familiei, soție, copii, mama reclamantului, personalitatea celui în cauză, compensația materială de natură a acoperi toate aceste încercări este corespunzătoare sumei de 200.000 RON. În mod corespunzător, pentru perioada restrângerii de libertate, luată ca măsură preventivă sub forma interzicerii reclamantului de a părăsi țara (20 septembrie 2004-27 martie 2006), suma de 50.000 RON reprezintă o compensație proporțională afecțiunilor resimțite de persoana reclamantului, în condițiile în care acesta avea reședința în străinătate, familia sa locuind în Spania.

În ceea ce privește prejudiciul material reclamat, soluția primei instanțe a fost păstrată. Cât privește apelurile pârâtului Statul Român, ale parchetului, pentru motivele dezvoltate în cuprinsul prezentelor considerente, acestea au fost respinse. În temeiul dispozițiilor art. 274, 275 C. proc. civ., cheltuielile de judecată avansate de reclamant au fost admise la nivelul sumei de 15.000 RON și a echivalentului sumei de 700 euro, proporțional pretențiilor admise, în cuantificarea acestora fiind avute în vedere sumele de 1.521 euro, contravaloarea biletelor de avion pentru prezentarea la termene, 25.001,32 RON reprezentând onorarii avocațiale, traduceri de înscrisuri, fiind respinse costurile pentru închirierea unor autoturisme pe ruta Otopeni - Brașov, considerate neîntemeiate.

Împotriva deciziei civile nr. 117Ap din 25 septembrie 2012 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, au declarat recurs reclamantul M.G., pârâta D.G.F.P. a Județului Brașov reprezentantă a Ministerului Finanțelor Publice Pentru Statul Român și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov. Recurenta pârâtă D.G.F.P. Brașov reprezentată de Ministerul Finanțelor Publice pentru Statul Român susține că instanța de apel în rejudecare, în mod criticabil a respins apelurile declarate de pârâtul Statul Roman reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov împotriva sentinței civile nr. 73/S din 06 martie 2009 a Tribunalului Brașov și a admis apelul declarat de reclamantul M.G.

împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte în sensul că majorează cuantumul daunelor morale pentru perioada de privare de libertate în mod nelegal de la suma de 50.000 RON la suma de 200.000 RON, a obligat pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 50.000 RON cu titlu de daune morale, rezultate din restrângerea libertății în mod nelegal, prin măsura obligării de a nu părăsi țara și a respins restul pretențiilor. Instanța de apel în rejudecare nu s-a conformat deciziei nr. 3186/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție precum nici unei decizii anterioare nr. 5530/2010 pronunțată în recurs de către Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv nu s-a conformat în sensul de a cerceta starea de fapt reală și de drept invocată în susținerea acțiunii, precum și de a determina cu certitudine dacă reclamantul a fost prejudiciat material ca urmare a faptelor invocate.

Se apreciază că în soluționarea acestei cauze nu s-a manifestat rolul activ al judecătorului în clarificarea tuturor aspectelor de fapt, astfel cum s-a prevăzut de către instanța supremă, în sensul dacă se impune sau nu acordarea de despăgubiri, și evident și în raport de persoana și personalitatea reclamantului. Nu au fost aduse alte probe care să confirme susținerile reclamantului, probatoriul administrat în cauză fiind insuficient și neconvingător pentru a fundamenta o anume dezdăunare. Instanța de apel a greșit apreciind că în materia acordării despăgubirilor pentru erori judiciare, textul de lege aplicabil reprezintă o aplicație concretă a răspunderii civile delictuale în forma garanției, în sensul art. 1000 alin. (3) rap.

la art. 998-999 C. civ., precizând că elementul subiectiv al vinovăției este prezumat și decurge din simpla constatare a îndeplinirii condițiilor obiective ce atrag răspunderea statului pentru erorile judiciare. De asemenea nu poate fi reținută nici vreo culpa a organelor judiciare, care și-au îndeplinit atribuțiile, potrivit legii, care au adoptat o anume soluție și în funcție de persoana reclamantului. A acorda despăgubiri în mod arbitrar fără cea mai mică fundamentare, doar în baza unor considerații teoretice, nesusținute de probe, fără a fi reținute circumstanțele de fapt determinante în adoptarea soluțiilor penale, însușind motivațiile de ordin subiectiv ale reclamantului este mai mult decât nepermis.

Din motivarea deciziei penale nr. 661 din 07 noiembrie 2005 rezultă că versiunea reclamantului a fost cunoscută doar în instanța de recurs, declarat în termen prelungit, că nu este imputabil organelor de urmărire penală faptul că aceasta este incompletă, reclamantul fiind căutat în mod repetat în faza urmăririi penale, însă nu a fost găsit și dat în urmărire generală. În fundamentarea unei răspunderi, evident că în raport de situația de fapt trebuiesc analizate în concret toate ipotezele prevăzute de art. 504 C. proc. pen., ceea ce instanța nu a făcut corect, apreciind printr-o motivare generică, teoretică, fără corespondent în realitate că reclamantul are dreptul la repararea pagubei în temeiul acestui text în cuantumurile specificate.

Se mai consideră că legalitatea măsurilor dispuse se apreciază față de probele existente la acel moment în dosarul de urmărire penală și actele procesuale efectuate în dosar, prin raportare la prevederile C. proc. pen. care reglementează condițiile de fond și forma ale măsurilor privative sau restrictive de libertate și la dispozițiile CEDO. Restrângerea libertății de mișcare s-a impus ca urmare a faptului ca fost restituită cauza în vederea completării urmăririi penale, au precizat în acest sens istoricul soluționării dosarului penal. Astfel s-a impus cu necesitate această măsura pentru verificarea temeiniciei versiunii reclamantului, prin administrarea de probe noi, față de cele deja existente la dosar și în baza cărora acesta a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 7 ani și ca urmare a faptului că a fost revocată grațierea pedepsei de 2 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 945/1999 a Judecătoriei Brașov.

Recursul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov a criticat hotărârea recurată pentru următoarele motive de nelegalitate. Se consideră că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 504 C. proc. pen. Noțiunea de condamnare definitivă, presupune existența unei hotărâri penale definitive de condamnare, în sensul art. 416 C. proc. pen.; conform art. 416 pct. 2 lit. a) coroborat cu art. 365 C. proc.

pen., rezultă că în cazul inculpaților ce au lipsit atât de la judecată cât și de la pronunțare, legea procesual penală prelungește termenul ordinar ce curge de la comunicare/pronunțare cu un nou termen de 10 zile ce curge de la "începerea executării pedepsei, astfel, hotărârea penală de condamnare va rămâne definitivă pentru inculpatul care a lipsit atât de la judecată, cât și de la pronunțare în 10 zile de la încarcerare; în speță, inculpatul a declarat calea ordinară de atac în termenul astfel prelungit, iar instanța de recurs a anulat atât sentința atacată, cât și mandatul de executare, cu consecința punerii în libertatea inculpatului.

Din probele administrate rezultă că la data luării măsurii privative de libertate au existat „motive verosimile de a bănui săvârșirea infracțiunii" - astfel cum sunt ele reglementate de art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale impunându-se aducerea reclamantului în fața autorităților judiciare competente. De asemenea și măsura obligării reclamantului de a nu părăsi țara a fost luată de instanța Curții de Apel Brașov fiind întrunite temeiurile de fapt și de drept ce fac necesară luarea acestei măsuri, fiind incidente dispozițiile art. 136 C. proc. pen. privind scopul procesului penal și art. 148 h C. proc. pen., întrucât sunt întrunite cumulativ condițiile cerute de art. 145 C. proc.

pen., reclamantul antecedente în părăsirea teritoriului țării și era necesară prezența sa la proces, având în vedere și motivul pentru care cauza a fost casată cu reținere spre rejudecare de către instanța de recurs. Având în vedere cele expuse mai sus, se consideră că în cauză, nefiind întrunite cerințele prev. de art. 504 C. proc. pen., se impune a fi respinse în totalitate daunele morale care au fost acordate.

În situația în care instanța de control apreciază că se impun a li acordate daune morale (daunele materiale fiind respinse în totalitate de către instanțele de fond și apel) pentru perioada privării de libertate, respectiv pentru restrângerea libertății de mișcare urmare a dispunerii măsurii obligării de a nu părăsi țara, se consideră că valoarea stabilită de către instanța de apel respectiv 200.000 RON pentru perioada de privare de libertate și respectiv 50.000 RON pentru perioada restrângerii libertății de mișcare ca urmare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara este exagerată raportat la împrejurările în care s-a dispus luarea acestor măsuri în vederea executării unui mandat de arestare emis ca urmare a pronunțării primei hotărâri judecătorești și respectiv în scopul bunei desfășurări a procesului penal.

Recurentul M.G. a susținut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate în baza art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Se consideră că decizia atacată este netemeinică și nelegală în parte cu privire la cele solicitate prin petitele prezentului recurs, opinând că instanța de apel nu a făcut o evaluare și o motivare corespunzătoare cu privire la pretenții, parțial această evaluare fiind eronată ca urmare a unor interpretări greșite a cererilor și probelor administrate, din această perspectivă instanța de apel interpretând greșit unele cereri și probe, schimbând natura ori înțelesul lămurit al acestora și prin aceasta făcându-se o greșită aplicare a legii.

Este esențial a se avea în vedere că veniturile sale începând cu anul 1990 încoace au fost realizate și se raportează nu la un venit salarial fix ci la venituri rezultate din derularea activităților economice - contractuale aflându-se în această situație atât înainte, cât și după perioada de reținere și arestare abuzivă și nelegală și respectiv, de interdicție de a părăsi țara. Prejudiciile materiale și morale i-au fost cauzate, nu numai în urma reținerii și arestării preventive (11 luni) ci și prin interdicția de a părăsi țara (18 luni), neputându-i relua activitatea decât în septembrie 2007, așa cum rezultă din documentele depuse în acest sens.

O altă componentă esențială a prejudiciilor materiale care i-au fost cauzate prin măsurile nelegale și respectiv erorile judiciare a căror victimă a fost, este legată de nerecuperarea autovehiculelor proprietate a recurentei sau firmelor sale, autovehicule care au fost puse sub sechestru ca măsuri asiguratorii(de asemenea abuzive). Prejudiciile morale care i-au fost cauzate pe lângă prejudiciile materiale sunt nu numai evidente ci și dovedite, cu prisosință prin probele existente la dosarul cauzei, aceste prejudicii au o paletă mult mai largă de reprezentare atât în ce-l privesc ca persoană individuală, cât și ca persoană complexă și responsabilă de alte persoane din imediata mea apropiere, reprezentând familia mea (soție, cei 4 copii, mama).

Analizând recursurile declarate prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată că recursurile sunt nefondat pentru considerentele ce succed: Criticile recurentului reclamant vizează, în esență, incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prevăd că hotărârea poate fi recurată dacă este dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal. Instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile art. 505 alin. (2) C. proc. pen. și art. 998-999 C. civ., stabilind că se impun acordarea de daune morale în cuantum de 200.000 RON pentru perioada arestării și 50.000 RON pentru rezultate din restrângerea libertăților în mod nelegal prin măsura de a nu părăsi țara.

Criticile recurentului reclamant nu se justifică, în mod corect instanța de apel a considerat că, așa cum a reținut și instanța supremă în cuprinsul deciziei nr. 3186 din 10 mai 2012, despăgubirile materiale reprezentând echivalentul valorificării unor imobile de către soția reclamantului, pentru suportarea cheltuielilor în procesul penal, reprezintă drepturi de creanță cuvenite numitei C.M.M., bunurile respective fiind bunuri proprii ales acesteia. Tot astfel, pretențiile solicitate de reclamant prin raportare la prejudiciul pe care l-a încercat, prin pierderea unor relații comerciale, renunțarea partenerilor la continuarea afacerilor demarate, se regăsesc în patrimoniul societății comerciale iar nu în patrimoniul reclamantului, cărui îi revin beneficiile obținute în calitate de administrator.

Or, în temeiul disponibilității exprimate în proces, reclamantul a invocat valoarea totală a pierderilor materiale înregistrate de firma sa din Maroc, ceea ce nu poate fi admis, potrivit rațiunilor arătate. Deși recurentul reclamant invocă și dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., nu se indică în ce ar consta nemotivarea hotărârii recurate sau care ar fi acele considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, precum și care ar fi actul juridic dedus judecății a cărui motiv sau înțeles vădit neîndoielnic ar fi fost schimbate, astfel că nu pot fi primite criticile recurentului reclamant sunt acest aspect. Recursurile declarate de Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov și Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Brașov vizează în principal, greșita interpretare a dispozițiilor art. 504 și 505 C. proc. pen. și a art. 998-999 C. civ. considerându-se că reclamantul nu este îndreptățit la a primi despăgubiri pentru perioada de privare de libertate și de restrângere a dreptului de a nu părăsi țara. Criticile formulate nu sunt fondate, instanța de apel interpretând în mod just dispozițiile art. 504 și 505 C. proc. pen. Astfel, potrivit art. 504 alin. (2) și alin. (3) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanța a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanța a procurorului de scoatere de sub urmărire penala sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzuta în art. 10 alin. (1) lit. j). Din momentul în care Romania a devenit parte contractantă a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertarilor fundamentale, textele de lege care vizează drepturi și garanții care fac obiectul de reglementare al acestei convenții se interpretează în conformitate cu dispozițiile acesteia, potrivit principiului preeminenței dreptului internațional, consacrat de dispozițiile art. 11 și ale art. 20 din Constituția României.

Or, dreptul la libertate și siguranța este garantat de art. 5 din Convenție, care în par. 1 lit. c) prevede ca nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazului în care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii în fața autorității judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia. Dreptul la despăgubiri în situația lipsirii nelegale de libertate este garantat, de asemenea, de art. 5 parag. 5 din Convenție, care condiționează acordarea de despăgubiri doar de existența unei arestări nelegale, fără a fi necesară o hotărâre judecătorească anterioară prin care să se constate nelegalitatea reținerii sau arestării.

În cauză, caracterul nelegal al privării de libertate a reclamantului și a restrângerii libertății acestuia, se evaluează prin prisma soluției finale pronunțate în cauza penală în care s-au luat aceste măsuri, soluționată prin hotărârea de casare a hotărârii de condamnare, restituirea cauzei la procuror pentru reluarea cercetărilor, în care s-a dispus scoaterea reclamantului de sub urmărire penală. Așadar, chiar dacă la momentul luării acestor măsuri, întemeiate pe dispozițiile procesual penale incidente, existau temeiurile/indiciile care justificau adoptarea privării de libertate - în privința punerii în executare a mandatului de executare a pedepsei închisorii, urmare a rămânerii definitive a hotărârii penale de condamnare, respectiv indiciile care să justifice măsura interzicerii de a părăsi țara - finalizarea procedurii penale a condus la concluzia lipsei vinovăției penale a reclamantului în săvârșirea faptelor reținute ca infracțiuni.

Or, tocmai reliefarea unor asemenea împrejurări, deschid dreptul persoanei la reclamarea prejudiciului suferit ca urmare a privării și restrângerii de libertate. Este important de subliniat faptul că arestarea reclamantului a fost dispusă și s-a derulat în condițiile vechilor reglementari C. proc. pen. privind măsura arestării preventive, care nu erau conforme exigentelor art. 5 din Convenție, aspect ce a determinat și o primă condamnare a României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Partea împotriva României (hotărârea din 3 iunie 2003). În ceea ce privește critica formulată de acești recurenți cu privire la cuantumul sumei acordate cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, se constată că într-adevăr, art. 505 alin. (1) C. proc.

pen. stabilește criteriile în funcție de care se determină acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul suferit dar nu stabilește și criterii de cuantificare a acestuia. Acest lucru este pe deplin justificat de faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte stricte, din moment ce el diferă de la persoană la persoană, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz. Nici Curtea Europeană, atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate. Or, judecând în echitate, se constată că suma acordată reclamantului cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit este suficientă pentru a oferi o reparație completă pentru atingerea adusă onoarei, reputației și persoanei reclamantului, atât în ceea ce privește viața sa privata cât și cea socială.

Față de cele expuse mai sus, recursurile declarate sunt nefondate și, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., se vor respinge recursurile declarate de reclamantul M.G., de pârâta D.G.F.P. a Județului Brașov reprezentantă a Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov împotriva deciziei civile nr. 117Ap din 25 septembrie 2012 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamantul M.G., de pârâta D.G.F.P. a Județului Brașov reprezentantă a Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov împotriva deciziei civile nr. 117Ap din 25 septembrie 2012 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2013.