ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2976/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2976/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 73/S/ din 6 martie 2009, Tribunalul Brașov, a admis în parte cererea de

chemare în judecată formulată de reclamantul M.G., în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român, reprezentat legal prin Ministerul Economiei și Finanțelor.

A obligat pârâtul să

achite reclamantului suma de 50.000 RON, cu titlu de daune morale, rezultate

din privarea de libertate în mod nelegal.

A respins restul pretențiilor

formulate de reclamant.

A obligat pârâtul la plata

către reclamant a sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând

onorariu avocațial.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Prin sentința penală

nr. 211 din 20 iunie 2002 a Judecătoriei Zărnești, reclamantul a fost condamnat

la 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1)

C. pen., la 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215

alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., la 4 ani închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen. cu aplicarea

art. 37 lit. a) C. pen. și la doi ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

În baza art. 85 C.

pen. s-a anulat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 2 ani aplicată

reclamantului prin sentința penală nr. 945/1999 a Judecătoriei Brașov. Aceste pedepse

au fost contopite în cea mai grea dintre ele, potrivit art. 33 lit. a) și art. 34

lit. b) C. pen., aplicându-se pedeapsa de 4 ani închisoare la care s-a adăugat un

spor de 1 an închisoare. În baza art. 10 din Legea nr. 137/1997 s-a revocat grațierea

pedepsei de 2 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 945/1999 a Judecătoriei

Brașov și s-a dispus ca aceasta să se execute alături de cea de mai sus, astfel

că, în final, a rezultat o pedeapsă de 7 ani închisoare.

Prin decizia penală

nr. 24 din 13 ianuarie 2003, Tribunalul Brașov, a respins ca nefondat apelul declarat

împotriva acestei sentințe.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs peste termen reclamantul din prezenta cauză, arătând că nu a fost

prezent la instanța de fond și la cea de apel, întrucât a fost plecat justificat

din țară.

Prin decizia penală

nr. 817 din 20 septembrie 2004, Curtea de Apel Brașov, a admis recursul astfel declarat,

a casat decizia recurată, a desființat sentința pronunțată de prima instanță și

a reținut cauza spre rejudecare.

Prin decizia penală

nr. 661 din 7 noiembrie 2005, Curtea de Apel Brașov, a dispus restituirea la Parchetul

de pe lângă Tribunalul Brașov a cauzei penale privind pe reclamantul din prezenta

cauză, pentru completarea urmăririi penale și a menținut măsura preventivă a obligării

de a nu părăsi țara.

În motivarea soluției

sale, Curtea de Apel Brașov a reținut că nu este imputabil organelor de urmărire

penală faptul că urmărirea penală este incompletă, întrucât, versiunea reclamantului

a fost cunoscută doar în fața instanței de recurs și a făcut necesară administrarea

de probe pentru verificarea temeiniciei ei . S-a reținut, de asemenea, că reclamantul

a fost căutat în mod repetat în faza urmăririi penale însă nu a fost găsit și a

fost dat în urmărire generală.

Prin Încheierea Camerei

de Consiliu din data de 27 martie 2006, Judecătoria Zărnești a constatat că a încetat

de drept măsura preventivă ce a fost luată față de reclamant.

Prin Rezoluția din data

de 08 noiembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Zărnești s-a dispus scoaterea

de sub urmărire penală a reclamantul pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute

de art. 215 alin. (1) C. pen. (3 fapte) și de art. 215 alin. (1) și (2) (1 faptă)

cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., întrucât nu sunt îndeplinite elementele constitutive

ale acestor infracțiuni.

Ca urmare a aspectelor

rezultate din depozițiile martorilor, tribunalul a dispus efectuarea unor adrese

către Penitenciarul Codlea, cu solicitarea de a comunica la dosarul cauzei fișa

medicală a reclamantului, întocmită cu ocazia încarcerării sale în Penitenciarele

din România și cu solicitarea de a comunica dacă, pe în perioada de timp în care

s-a aflat în Penitenciarul Codlea, reclamantul a formulat plângeri referitor la

încălcarea drepturilor sale.

De asemenea, tribunalul

a stabilit în sarcina reclamantului obligația de a depune la dosarul cauzei dovada

demersurilor întreprinse la autoritățile statului (poliției, parchete) în faza urmăririi

penale.

Din fișa medicală a reclamantului,

reiese că acesta nu a contactat nicio boală în perioada detenției sale și că, în

perioada de timp în care s-a aflat în penitenciar, starea de sănătate a acestuia

nu s-a înrăutățit.

Art. 504 alin (1) C.

proc. pen. stipulează că „persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul

la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a

pronunțat o hotărâre definitivă de achitare”, iar alin. (2) și (3) ale aceluiași

articol prevăd că „are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul

procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea

în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită,

după caz, prin ordonanța procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive

de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau

de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit.

j) ori prin hotărârea instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive

de liberate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de

încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j).

Art. 505 alin (1) din

C. proc. pen. dispune că „la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata

lipsirii de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele

produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui

libertate a fost restrânsă”.

În speță, Tribunalul a

apreciat că sunt îndeplinite condițiile instituite de dispozițiile legale menționate

în ceea ce privește perioada de timp în care reclamantul a fost deținut în temeiul

mandatului de executare a pedepsei, ce a fost emis în baza sentinței penale nr.

211 din 20 iunie 2002 a Judecătoriei Zărnești, respectiv 11 noiembrie 2003-21 septembrie

2004, aceasta deoarece, deținerea părții menționate s-a făcut în temeiul unei hotărâri

judecătorești de condamnare, ce a fost desființată în căile de atac, iar, ca urmare

a rejudecării cauzei, s-a dispus, prin ordonanța procurorului, scoaterea de sub

urmărire penală a reclamantului.

În ceea ce privește măsura

restrictivă de libertate, ce a fost luată față de reclamant în cursul desfășurării

procesului penal, tribunalul a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile instituite

de dispozițiile legale menționate, pentru ca reclamantul să ceară despăgubiri.

În ceea ce privește prejudiciul

moral reclamat, Tribunalul a reținut că, din materialul probator administrat în

cauză, a rezultat că, condamnarea penală a reclamantului și privarea de libertate

a acestuia în intervalul de timp cuprins între 11 noiembrie 2003-21 septembrie 2004,

au produs acestei părți suferințe fizice și psihice și i-au afectat și pe membrii

familiei sale, astfel că, ținând seama de criteriile instituite de art. 505 alin

(2) C. proc. pen., a apreciat suma de 50.000 RON ca fiind îndestulătoare ca și compensație

materială pentru prejudiciul moral încercat.

Sub acest aspect, instanța

a reținut că nu au fost dovedite afirmațiile pe care reclamantul le-a făcut în sensul

că, deținerea să în perioada de timp menționată a determinat îmbolnăvirea mamei

sale și izolarea sa de către membrii comunității din Orașul Râșnov, ca urmare a

afectării prestigiului de care se bucură în rândul acestei comunității, întrucât,

în cauză nu a fost produsă de către partea menționată nicio probă în acest sens.

În ceea ce privește daunele

materiale solicitate de reclamant, tribunalul a reținut că acestea sunt neîntemeiate,

astfel că le-a respins.

În motivarea cererii de

chemare în judecată pe care a promovat-o, reclamantul a susținut că, daunele materiale

pe care le-a solicitat se compun din prejudiciul pe care l-a suferit ca urmare a

pierderii unor afaceri din cauza pierderii unor oportunități de afaceri, respectiv,

din cauza renunțării unor parteneri la continuarea afacerilor demarate împreună

cu el și din cheltuielile pe care le-a făcut în cadrul procesului penal.

Instanța a constatat că

niciuna dintre probele ce au fost administrate în cauză nu sunt de natură să confirme

aceste afirmații ale reclamantului.

Sub aspectul analizat,

este de menționat că, prejudiciul material, pentru a putea fi reparat trebuie să

îndeplinească condițiile instituite de art. 998-999 C. civ., respectiv, să fie un

prejudiciu cert, adică să fie sigur atât în privința existenței, cât și în privința

posibilității de evaluare, or o astfel de cerință nu este îndeplinită în cauză.

Împotriva hotărârii au

declarat apel reclamantul M.G., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov.

Asupra apelurilor astfel

exercitate, prin decizia civilă nr. 150/Ap din 8 decembrie 2009, Curtea de Apel

Brașov a admis căile de atac declarate de stat și parchet, a schimbat în tot sentința

tribunalului, respingând cererea de chemare în judecată formulată de reclamant.

A respins tot astfel apelul declarat de reclamant.

În argumentarea deciziei,

s-a reținut, în esență, că nu sunt întrunite cerințele reglementate de art. 504

C. proc. pen., privarea de libertate, respectiv restrângerea libertății reclamantului

în cadrul procesului penal realizându-se în acord cu dispozițiile procedurale ale

materiei măsurilor preventive, dispozițiile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, art. 52 alin. (3) din Constituție. În plus, a arătat instanța de apel, în

niciuna din hotărârile judecătorești pronunțate de instanțele penale după punerea

în libertate a reclamantului, ori în rezoluția procurorului de scoatere de sub urmărire

penală, nu s-a stabilit caracterul nelegal al măsurilor privative de libertate.

Prin decizia civilă

nr. 5530 din 25 octombrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis recursul

declarat de reclamantul M.G. împotriva hotărârii instanței de apel, pe care a casat-o,

trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

S-a apreciat de către

instanța supremă, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ., că instanța

de apel nu a intrat în cercetarea fondului raportului litigios, câtă vreme a statuat

doar asupra legalității măsurilor penale dispuse împotriva reclamantului, care,

reține decizia din recurs, nu poate constitui obiect al examinării cauzei.

Procedând la rejudecare,

curtea de apel, prin decizia civilă nr. 45/Ap din 10 martie 2011, a admis în parte

apelul declarat de reclamantul M.G., a schimbat în parte hotărârea primei instanțe,

obligând pârâtul Statul Român la plata către reclamant a următoarelor despăgubiri:

500.000 RON daune morale pentru perioada arestării preventive; 300.000 RON daune

morale pentru perioada restricției de a nu părăsi țara; echivalentul în RON a 56.000

euro daune materiale, respingând restul pretențiilor formulate de reclamant.

A obligat pârâtul la plata

sumelor de 13.680 RON, respectiv echivalentul în RON a 2.480,63 euro, cheltuieli

de judecată.

A respins apelurile declarate

de pârât și de parchet.

S-a arătat în considerentele

deciziei, că suferințele la care a fost supus reclamantul justifică recunoașterea

daunelor morale în cuantumul stabilit, după cum au fost considerate ca întemeiate

pretențiile materiale solicitate pentru prejudiciul înregistrat prin activitatea

societății comerciale din Maroc, pusă în situația de a-și întrerupe multiplele relații

comerciale. Cu privire la sumele de bani trimise reclamantului de soția acestuia

din Spania, pentru plata cheltuielilor necesare susținerii procesului penal, curtea

a stabilit o despăgubire de 9.000 euro, rezultată din media sumelor de 8.000 euro,

respectiv 10.000 euro, relatată de martorii audiați în cauză.

Raportat la dezlegarea

dată prin decizia de casare a instanței supreme, potrivit căreia nu este supusă

examinării legalitatea măsurilor preventive, față de obiectul criticilor din apelurile

declarate de pârâtul Statul Român și parchet, au fost respinse căile de atac ale

acestor subiecți din raportul procesual cercetat.

Cuantumul cheltuielilor

de judecată a fost evaluat potrivit înscrisurilor probatorii de la dosar, care atestă

contravaloarea biletelor de avion, închirierea unor autoturisme pentru deplasarea

reclamantului la termenele de judecată, traducerea unor înscrisuri, plata onorariilor

avocațiale.

Urmare a recursurilor

declarate de părți și parchet, prin decizia civilă nr. 3186 din 10 mai 2012 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, au fost admise căile extraordinare

de atac, cu consecința casării deciziei civile nr. 45/Ap/2011 a curții de apel și

trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

A reținut decizia Înaltei

Curți, ca temei de casare, prevederile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., în condițiile

în care, la rejudecarea apelului, instanța nu s-a conformat deciziei anterioare

date în recurs, nr. 5530/2010, privind analizarea raporturilor juridice dintre părți

prin cercetarea stării de fapt și de drept invocată în susținerea acțiunii, fiind

necesar să se determine cu certitudine dacă reclamantul a fost prejudiciat material

ca urmare a faptelor invocate. În contextul acestei analize, se precizează în expozitivul

deciziei greșita interpretare a prevederilor art. 998, art. 999 C. civ., referitoare

la cerința unui prejudiciu cert, în condițiile în care instanța de apel a aproximat,

din evaluarea declarațiilor martorilor audiați, suma de 9.000 euro, cu valoare de

prejudiciu.

A mai îndrumat instanța

supremă în finalul considerentelor, ca în procesul rejudecării apelului, se fie

reanalizate cuantumul daunelor morale ce se cuvin reclamantului, cu respectarea

principiului proporționalității și a jurisprudenței constante a Curții Europene

a Drepturilor Omului.

Cercetând, după casare

și în limitele statornicite prin deciziile de control judiciar ale Înaltei Curți,

apelurile declarate împotriva hotărârii primei instanțe, curtea a reținut următoarele:

Raportul litigios se circumscrie

celui pretins a fi valorificat de reclamantul M.G. sub aspectul ocrotirii drepturilor

sale personale, nepatrimoniale, pe de o parte, a drepturilor patrimoniale, pe de

altă parte, încălcate ca urmare a măsurilor preventive procesual penale luate față

de acesta. În limitele acestei determinări, temeiul angajării răspunderii statului

sunt stabilite în dispozițiile art. 504 C. proc. pen., în varianta privării sau

restrângerii de libertate în mod nelegal, care conferă persoanei dreptul la repararea

pagubei.

Astfel cum a statuat Înalta

Curte prin decizia nr. 5530 din 23 octombrie 2010, caracterul nelegal al privării

de libertate a reclamantului și a restrângerii libertății acestuia, se evaluează

prin prisma soluției finale pronunțate în cauza penală în care s-au luat aceste

măsuri, soluționată prin hotărârea de casare a hotărârii de condamnare, restituirea

cauzei la procuror pentru reluarea cercetărilor, în care s-a dispus scoaterea reclamantului

de sub urmărire penală. Așadar, chiar dacă la momentul luării acestor măsuri, întemeiate

pe dispozițiile procesual penale incidente, existau temeiurile/indiciile care justificau

adoptarea privării de libertate - în privința punerii în executare a mandatului

de executare a pedepsei închisorii, urmare a rămânerii definitive a hotărârii penale

de condamnare, respectiv indiciile care să justifice măsura interzicerii de a părăsi

țara - finalizarea procedurii penale a condus la concluzia lipsei vinovăției penale

a reclamantului în săvârșirea faptelor reținute ca infracțiuni. Or, tocmai reliefarea

unor asemenea împrejurări, deschid dreptul persoanei la reclamarea prejudiciului

suferit ca urmare a privării și restrângerii de libertate.

Pornind de la aceste elemente,

raportat la dispozițiile art. 505 alin. (1) C. proc. pen. referitoare la stabilirea

întinderii reparației, văzând perioada privării de libertate a reclamantului (11

noiembrie 2003-21 septembrie 2004), suferințele fizice și psihice îndurate de acesta

în detenție, afecțiunile suferite de membrii familiei, soție, copii, mama reclamantului,

personalitatea celui în cauză, compensația materială de natură a acoperi toate aceste

încercări este corespunzătoare sumei de 200.000 RON. În mod corespunzător, pentru

perioada restrângerii de libertate, luată ca măsură preventivă sub forma interzicerii

reclamantului de a părăsi țara (20 septembrie 2004-27 martie 2006), suma de 50.000

RON reprezintă o compensație proporțională afecțiunilor resimțite de persoana reclamantului,

în condițiile în care acesta avea reședința în străinătate, familia sa locuind în

Spania.

În ceea ce privește prejudiciul

material reclamat, soluția primei instanțe a fost păstrată.

Cât privește apelurile

pârâtului Statul Român, ale parchetului, pentru motivele dezvoltate în cuprinsul

prezentelor considerente, acestea au fost respinse.

În temeiul dispozițiilor

art. 274, 275 C. proc. civ., cheltuielile de judecată avansate de reclamant au fost

admise la nivelul sumei de 15.000 RON și a echivalentului sumei de 700 euro, proporțional

pretențiilor admise, în cuantificarea acestora fiind avute în vedere sumele de 1.521

euro, contravaloarea biletelor de avion pentru prezentarea la termene, 25.001,32

RON reprezentând onorarii avocațiale, traduceri de înscrisuri, fiind respinse costurile

pentru închirierea unor autoturisme pe ruta Otopeni - Brașov, considerate neîntemeiate.

Împotriva deciziei civile

nr. 117Ap din 25 septembrie 2012 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, au declarat

recurs reclamantul M.G., pârâta D.G.F.P. a Județului Brașov reprezentantă a Ministerului

Finanțelor Publice Pentru Statul Român și de Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Brașov.

Recurenta pârâtă D.G.F.P.

Brașov reprezentată de Ministerul Finanțelor Publice pentru Statul Român susține

că instanța de apel în rejudecare, în mod criticabil a respins apelurile declarate

de pârâtul Statul Roman reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov împotriva sentinței civile nr.

73/S din 06 martie 2009 a Tribunalului Brașov și a admis apelul declarat de reclamantul

M.G. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte în sensul că majorează

cuantumul daunelor morale pentru perioada de privare de libertate în mod nelegal

de la suma de 50.000 RON la suma de 200.000 RON, a obligat pârâtul Statul Roman

prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 50.000 RON

cu titlu de daune morale, rezultate din restrângerea libertății în mod nelegal,

prin măsura obligării de a nu părăsi țara și a respins restul pretențiilor.

Instanța de apel în rejudecare

nu s-a conformat deciziei nr. 3186/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție precum

nici unei decizii anterioare nr. 5530/2010 pronunțată în recurs de către Înalta

Curte de Casație și Justiție, respectiv nu s-a conformat în sensul de a cerceta

starea de fapt reală și de drept invocată în susținerea acțiunii, precum și de a

determina cu certitudine dacă reclamantul a fost prejudiciat material ca urmare

a faptelor invocate.

Se apreciază că în soluționarea

acestei cauze nu s-a manifestat rolul activ al judecătorului în clarificarea tuturor

aspectelor de fapt, astfel cum s-a prevăzut de către instanța supremă, în sensul

dacă se impune sau nu acordarea de despăgubiri, și evident și în raport de persoana

și personalitatea reclamantului. Nu au fost aduse alte probe care să confirme susținerile

reclamantului, probatoriul administrat în cauză fiind insuficient și neconvingător

pentru a fundamenta o anume dezdăunare.

Instanța de apel a greșit

apreciind că în materia acordării despăgubirilor pentru erori judiciare, textul

de lege aplicabil reprezintă o aplicație concretă a răspunderii civile delictuale

în forma garanției, în sensul art. 1000 alin. (3) rap. la art. 998-999 C. civ.,

precizând că elementul subiectiv al vinovăției este prezumat și decurge din simpla

constatare a îndeplinirii condițiilor obiective ce atrag răspunderea statului pentru

erorile judiciare.

De asemenea nu poate fi

reținută nici vreo culpa a organelor judiciare, care și-au îndeplinit atribuțiile,

potrivit legii, care au adoptat o anume soluție și în funcție de persoana reclamantului.

A acorda despăgubiri în

mod arbitrar fără cea mai mică fundamentare, doar în baza unor considerații teoretice,

nesusținute de probe, fără a fi reținute circumstanțele de fapt determinante în

adoptarea soluțiilor penale, însușind motivațiile de ordin subiectiv ale reclamantului

este mai mult decât nepermis.

Din motivarea deciziei

penale nr. 661 din 07 noiembrie 2005 rezultă că versiunea reclamantului a fost cunoscută

doar în instanța de recurs, declarat în termen prelungit, că nu este imputabil organelor

de urmărire penală faptul că aceasta este incompletă, reclamantul fiind căutat în

mod repetat în faza urmăririi penale, însă nu a fost găsit și dat în urmărire generală.

În fundamentarea unei

răspunderi, evident că în raport de situația de fapt trebuiesc analizate în concret

toate ipotezele prevăzute de art. 504 C. proc. pen., ceea ce instanța nu a făcut

corect, apreciind printr-o motivare generică, teoretică, fără corespondent în realitate

că reclamantul are dreptul la repararea pagubei în temeiul acestui text în cuantumurile

specificate.

Se mai consideră că legalitatea

măsurilor dispuse se apreciază față de probele existente la acel moment în dosarul

de urmărire penală și actele procesuale efectuate în dosar, prin raportare la prevederile

C. proc. pen. care reglementează condițiile de fond și forma ale măsurilor privative

sau restrictive de libertate și la dispozițiile CEDO.

Restrângerea libertății

de mișcare s-a impus ca urmare a faptului ca fost restituită cauza în vederea completării

urmăririi penale, au precizat în acest sens istoricul soluționării dosarului penal.

Astfel s-a impus cu necesitate această măsura pentru verificarea temeiniciei versiunii

reclamantului, prin administrarea de probe noi, față de cele deja existente la dosar

și în baza cărora acesta a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 7 ani și ca

urmare a faptului că a fost revocată grațierea pedepsei de 2 ani închisoare aplicată

prin sentința penală nr. 945/1999 a Judecătoriei Brașov.

Recursul Ministerul Public

- Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov a criticat hotărârea recurată pentru

următoarele motive de nelegalitate.

Se consideră că hotărârea

atacată este nelegală și netemeinică, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite cerințele

prevăzute de art. 504 C. proc. pen.

Noțiunea de condamnare

definitivă, presupune existența unei hotărâri penale definitive de condamnare, în

sensul art. 416 C. proc. pen.; conform art. 416 pct. 2 lit. a) coroborat cu

art. 365 C. proc. pen., rezultă că în cazul inculpaților ce au lipsit atât de la

judecată cât și de la pronunțare, legea procesual penală prelungește termenul ordinar

ce curge de la comunicare/pronunțare cu un nou termen de 10 zile ce curge de la

"începerea executării pedepsei, astfel, hotărârea penală de condamnare va rămâne

definitivă pentru inculpatul care a lipsit atât de la judecată, cât și de la pronunțare

în 10 zile de la încarcerare; în speță, inculpatul a declarat calea ordinară de

atac în termenul astfel prelungit, iar instanța de recurs a anulat atât sentința

atacată, cât și mandatul de executare, cu consecința punerii în libertatea inculpatului.

Din probele administrate

rezultă că la data luării măsurii privative de libertate au existat „motive verosimile

de a bănui săvârșirea infracțiunii" - astfel cum sunt ele reglementate de

art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale

impunându-se aducerea reclamantului în fața autorităților judiciare competente.

De asemenea și măsura obligării reclamantului de a nu părăsi țara a fost luată de

instanța Curții de Apel Brașov fiind întrunite temeiurile de fapt și de drept ce

fac necesară luarea acestei măsuri, fiind incidente dispozițiile art. 136 C.

proc. pen. privind scopul procesului penal și art. 148

h

C. proc.

pen., întrucât sunt întrunite cumulativ condițiile cerute de art. 145 C. proc.

pen., reclamantul antecedente în părăsirea teritoriului țării și era necesară prezența

sa la proces, având în vedere și motivul pentru care cauza a fost casată cu reținere

spre rejudecare de către instanța de recurs.

Având în vedere cele expuse

mai sus, se consideră că în cauză, nefiind întrunite cerințele prev. de art. 504

C. proc. pen., se impune a fi respinse în totalitate daunele morale care au fost

acordate.

În situația în care instanța

de control apreciază că se impun a li acordate daune morale (daunele materiale fiind

respinse în totalitate de către instanțele de fond și apel) pentru perioada privării

de libertate, respectiv pentru restrângerea libertății de mișcare urmare a dispunerii

măsurii obligării de a nu părăsi țara, se consideră că valoarea stabilită de către

instanța de apel respectiv 200.000 RON pentru perioada de privare de libertate și

respectiv 50.000 RON pentru perioada restrângerii libertății de mișcare ca urmare

a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara este exagerată raportat la

împrejurările în care s-a dispus luarea acestor măsuri în vederea executării unui

mandat de arestare emis ca urmare a pronunțării primei hotărâri judecătorești și

respectiv în scopul bunei desfășurări a procesului penal.

Recurentul M.G. a susținut

următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate în baza art. 304 pct. 7,

8 și 9 C. proc. civ.

Se consideră că decizia

atacată este netemeinică și nelegală în parte cu privire la cele solicitate prin

petitele prezentului recurs, opinând că instanța de apel nu a făcut o evaluare și

o motivare corespunzătoare cu privire la pretenții, parțial această evaluare fiind

eronată ca urmare a unor interpretări greșite a cererilor și probelor administrate,

din această perspectivă instanța de apel interpretând greșit unele cereri și probe,

schimbând natura ori înțelesul lămurit al acestora și prin aceasta făcându-se o

greșită aplicare a legii.

Este esențial a se avea

în vedere că veniturile sale începând cu anul 1990 încoace au fost realizate și

se raportează nu la un venit salarial fix ci la venituri rezultate din derularea

activităților economice - contractuale aflându-se în această situație atât înainte,

cât și după perioada de reținere și arestare abuzivă și nelegală și respectiv, de

interdicție de a părăsi țara.

Prejudiciile materiale

și morale i-au fost cauzate, nu numai în urma reținerii și arestării preventive

(11 luni) ci și prin interdicția de a părăsi țara (18 luni), neputându-i relua activitatea

decât în septembrie 2007, așa cum rezultă din documentele depuse în acest sens.

O altă componentă esențială

a prejudiciilor materiale care i-au fost cauzate prin măsurile nelegale și respectiv

erorile judiciare a căror victimă a fost, este legată de nerecuperarea autovehiculelor

proprietate a recurentei sau firmelor sale, autovehicule care au fost puse sub sechestru

ca măsuri asiguratorii(de asemenea abuzive).

Prejudiciile morale care

i-au fost cauzate pe lângă prejudiciile materiale sunt nu numai evidente ci și dovedite,

cu prisosință prin probele existente la dosarul cauzei, aceste prejudicii au o paletă

mult mai largă de reprezentare atât în ce-l privesc ca persoană individuală, cât

și ca persoană complexă și responsabilă de alte persoane din imediata mea apropiere,

reprezentând familia mea (soție, cei 4 copii, mama).

Analizând recursurile

declarate prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate,

Înalta Curte de Casație și Justiție, constată că recursurile sunt nefondat pentru

considerentele ce succed:

Criticile recurentului

reclamant vizează, în esență, incidența motivului de nelegalitate reglementat de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ. prevăd că hotărârea poate fi recurată dacă este dată cu aplicarea

sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal.

Instanța de apel a interpretat

în mod just dispozițiile art. 505 alin. (2) C. proc. pen. și art. 998-999 C.

civ., stabilind că se impun acordarea de daune morale în cuantum de 200.000 RON

pentru perioada arestării și 50.000 RON pentru rezultate din restrângerea libertăților

în mod nelegal prin măsura de a nu părăsi țara.

Criticile recurentului

reclamant nu se justifică, în mod corect instanța de apel a considerat că, așa cum

a reținut și instanța supremă în cuprinsul deciziei nr. 3186 din 10 mai 2012, despăgubirile

materiale reprezentând echivalentul valorificării unor imobile de către soția reclamantului,

pentru suportarea cheltuielilor în procesul penal, reprezintă drepturi de creanță

cuvenite numitei C.M.M., bunurile respective fiind bunuri proprii ales acesteia.

Tot astfel, pretențiile

solicitate de reclamant prin raportare la prejudiciul pe care l-a încercat, prin

pierderea unor relații comerciale, renunțarea partenerilor la continuarea afacerilor

demarate, se regăsesc în patrimoniul societății comerciale iar nu în patrimoniul

reclamantului, cărui îi revin beneficiile obținute în calitate de administrator.

Or, în temeiul disponibilității exprimate în proces, reclamantul a invocat valoarea

totală a pierderilor materiale înregistrate de firma sa din Maroc, ceea ce nu poate

fi admis, potrivit rațiunilor arătate.

Deși recurentul reclamant

invocă și dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., nu se indică în ce ar

consta nemotivarea hotărârii recurate sau care ar fi acele considerente contradictorii

sau străine de natura pricinii, precum și care ar fi actul juridic dedus judecății

a cărui motiv sau înțeles vădit neîndoielnic ar fi fost schimbate, astfel că nu

pot fi primite criticile recurentului reclamant sunt acest aspect.

Recursurile declarate

de Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov și Statul Român

- prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Brașov vizează în principal,

greșita interpretare a dispozițiilor art. 504 și 505 C. proc. pen. și a art. 998-999

C. civ. considerându-se că reclamantul nu este îndreptățit la a primi despăgubiri

pentru perioada de privare de libertate și de restrângere a dreptului de a nu părăsi

țara.

Criticile formulate nu

sunt fondate, instanța de apel interpretând în mod just dispozițiile art. 504 și

505 C. proc. pen.

Astfel, potrivit art.

504 alin. (2) și alin. (3) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei persoana

care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns

libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal

trebuie stabilită, după caz, prin ordonanța a procurorului de revocare a măsurii

privative sau restrictive de libertate, prin ordonanța a procurorului de scoatere

de sub urmărire penala sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută

în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii

privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau

prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzuta în

art. 10 alin. (1) lit. j).

Din momentul în care Romania

a devenit parte contractantă a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și

libertarilor fundamentale, textele de lege care vizează drepturi și garanții care

fac obiectul de reglementare al acestei convenții se interpretează în conformitate

cu dispozițiile acesteia, potrivit principiului preeminenței dreptului internațional,

consacrat de dispozițiile art. 11 și ale art. 20 din Constituția României.

Or, dreptul la libertate

și siguranța este garantat de art. 5 din Convenție, care în par. 1 lit. c) prevede

ca nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazului în care a fost

arestat sau reținut în vederea aducerii în fața autorității judiciare competente,

sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când

există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească

o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

Dreptul la despăgubiri

în situația lipsirii nelegale de libertate este garantat, de asemenea, de art. 5

parag. 5 din Convenție, care condiționează acordarea de despăgubiri doar de existența

unei arestări nelegale, fără a fi necesară o hotărâre judecătorească anterioară

prin care să se constate nelegalitatea reținerii sau arestării.

În cauză, caracterul nelegal

al privării de libertate a reclamantului și a restrângerii libertății acestuia,

se evaluează prin prisma soluției finale pronunțate în cauza penală în care s-au

luat aceste măsuri, soluționată prin hotărârea de casare a hotărârii de condamnare,

restituirea cauzei la procuror pentru reluarea cercetărilor, în care s-a dispus

scoaterea reclamantului de sub urmărire penală.

Așadar, chiar dacă la

momentul luării acestor măsuri, întemeiate pe dispozițiile procesual penale incidente,

existau temeiurile/indiciile care justificau adoptarea privării de libertate - în

privința punerii în executare a mandatului de executare a pedepsei închisorii, urmare

a rămânerii definitive a hotărârii penale de condamnare, respectiv indiciile care

să justifice măsura interzicerii de a părăsi țara - finalizarea procedurii penale

a condus la concluzia lipsei vinovăției penale a reclamantului în săvârșirea faptelor

reținute ca infracțiuni.

Or, tocmai reliefarea

unor asemenea împrejurări, deschid dreptul persoanei la reclamarea prejudiciului

suferit ca urmare a privării și restrângerii de libertate.

Este important de subliniat

faptul că arestarea reclamantului a fost dispusă și s-a derulat în condițiile vechilor

reglementari C. proc. pen. privind măsura arestării preventive, care nu erau conforme

exigentelor art. 5 din Convenție, aspect ce a determinat și o primă condamnare a

României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Partea împotriva României

(hotărârea din 3 iunie 2003).

În ceea ce privește critica

formulată de acești recurenți cu privire la cuantumul sumei acordate cu titlu de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, se constată că într-adevăr, art. 505

alin. (1) C. proc. pen. stabilește criteriile în funcție de care se determină acordarea

despăgubirilor pentru prejudiciul suferit dar nu stabilește și criterii de cuantificare

a acestuia.

Acest lucru este pe deplin

justificat de faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte

stricte, din moment ce el diferă de la persoană la persoană, în funcție de circumstanțele

concrete ale fiecărui caz.

Nici Curtea Europeană,

atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite,

ci judecă în echitate.

Or, judecând în echitate,

se constată că suma acordată reclamantului cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit este suficientă pentru a oferi o reparație completă pentru atingerea

adusă onoarei, reputației și persoanei reclamantului, atât în ceea ce privește viața

sa privata cât și cea socială.

Față de cele expuse mai

sus, recursurile declarate sunt nefondate și, în temeiul art. 312 alin. (1) din

C. proc. civ., se vor respinge recursurile declarate de reclamantul M.G., de pârâta

D.G.F.P. a Județului Brașov reprezentantă a Ministerului Finanțelor Publice pentru

Statul Român și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov

împotriva deciziei civile nr. 117Ap din 25 septembrie 2012 a Curții de Apel Brașov,

secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și

asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate

de reclamantul M.G., de pârâta D.G.F.P. a Județului Brașov reprezentantă a Ministerului

Finanțelor Publice pentru Statul Român și de Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Brașov împotriva deciziei civile nr. 117Ap din 25 septembrie

2012 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2013.