ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5530/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 73/S din 6 martie 2009, Tribunalul Brașov a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul M.G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat legal prin Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat convențional de D.G.F.P. Brașov și, în consecință: A obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 50.000 lei, cu titlu de daune morale, rezultate din privarea de libertate în mod nelegal. A respins restul pretențiilor formulate de reclamant. A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 5.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 211 din 20 iunie 2002 a Judecătoriei Zărnești, reclamantul a fost condamnat la trei ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen., la patru ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., la patru ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. și la doi ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. și la doi ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen.

cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. În baza art. 85 C. pen. s-a anulat suspendarea condiționată a executării pedepsei de doi ani aplicată reclamantului prin sentința penală nr. 945/1999 a Judecătoriei Brașov. Aceste pedepse au fost contopite în cea mai grea dintre ele, potrivit art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., aplicându-se pedeapsa de patru ani închisoare la care s-a adăugat un spor de un an închisoare. În baza art. 10 din Legea nr. 137/1997 s-a revocat grațierea pedepsei de doi ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 945/199 a Judecătoriei Brașov și s-a dispus ca aceasta să se execute alături de cea mai de sus, astfel că, în final, a rezultat o pedeapsă de șapte ani închisoare.

Prin decizia penală nr. 24 din 13 ianuarie 2003, Tribunalul Brașov a respins ca nefondat apelul declarat împotriva acestei sentințe. Împotriva acestei decizii a declarat recurs peste termen reclamantul din prezenta cauză, arătând că nu a fost prezent la instanța de fond și la cea de apel, întrucât a fost plecat justificat din țară. Prin decizia penală nr. 817 din 20 septembrie 2004, Curtea de Apel Brașov a admis recursul astfel declarat, casat prin decizia recurată, a desființat sentința pronunțată de prima instanță și a reținut cauza spre rejudecare.

Totodată, prin hotărârea pe care a pronunțat-o, instanța de recurs a anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 323/2002 din 13 februarie 2003 al Judecătoriei Zărnești, a dispus punerea de îndată în libertate a reclamantului și a dispus luarea față de acesta a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara fără încuviințarea instanței (filele 10 – 12). Prin decizia penală nr. 661 din 7 noiembrie 2005, Curtea de Argeș Brașov a dispus restituirea la Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov a cauzei penale privind pe reclamantul din prezenta cauză, pentru completarea urmăririi penale și a menținut măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara (filele 13 – 16). În motivarea soluției sale, Curtea de Apel Brașov a reținut că nu este imputabil organelor de urmărire penală faptul că urmărirea penală este incompletă, întrucât, versiunea reclamantului a fost cunoscută doar în fața instanței de recurs și a făcut necesară administrarea de probe pentru verificarea temeiniciei ei.

S-a reținut, de asemenea, că reclamantul a fost căutat în mod repetat în faza urmăririi penale însă nu a fost găsit și a fost dat în urmărire generală. Prin Încheierea Camerei de Consiliu din data de 27 martie 2006, Judecătoria Zărnești a constatat că a încetat de drept măsura preventivă ce a fost luată față de reclamant (filele 17 – 19). Prin Rezoluția din data de 8 noiembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Zărnești s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1) C. pen.

(3 fapte) și de art. 215 alin. (1) și (2) (1 faptă) cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., întrucât nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale acestor infracțiuni (filele 6 – 9). Din actele aflate la filele 66 – 68 din dosarul cauzei rezultă perioada în care reclamantul a fost reținut, respectiv 11 noiembrie 2003 – 21 septembrie 2004. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâții Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Brașov și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov și reclamantul, iar prin decizia civilă nr. 150 din 8 decembrie 2009 a Curții de Apel s-au admis apelurile pârâților și s-a respins apelul reclamantului, s-a schimbat hotărârea instanței de fond în sensul respingerii acțiunii.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 211 din 20 iunie 2002 a Judecătoriei Zărnești s-a dispus condamnarea reclamantului la trei ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen., la patru ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. Cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., la patru ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. Și la doi ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1) cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. Totodată, potrivit art. 85 C. pen.

A fost anulată suspendarea condiționată a executării pedepsei de doi ani închisoare aplicată reclamantului prin sentința penală nr. 945/1999 a Judecătoriei Brașov. Aceste pedepse au fost contopite, potrivit art. 33 lit. a) și art. 45 lit. b) C. pen., aplicându-se pedeapsa de patru ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de un an închisoare. În baza art. 10 din Legea nr. 137/1997 a fost revocată grațierea pedepsei de doi ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 945/1999 a Judecătoriei Brașov și s-a dispus ca aceasta să se execute alături de cea de mai sus, astfel că a rezultat o pedeapsă totală de șapte ani închisoare.

Prin decizia penală nr. 24 din 13 ianuarie 2003 Tribunalul Brașov a respins ca nefondat apelul declarat împotriva acestei sentințe și în baza sentinței penale nr. 211 din 20 iunie 2002 a Judecătoriei Zărnești rămasă definitivă, a fost emis mandatul de executare nr. 323 din 13 decembrie 2003. Prin decizia penală nr. 817 din 20 septembrie 2004 , Curtea de Apel Brașov a anulat acest mandat și a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu e reținut sau arestat în alta cauză și a dispus luarea față de acesta a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara fără încuviințarea instanței. Prin decizia penală nr. 661 din 7 noiembrie 2005, Curtea de Apel Brașov a dispus restituirea la Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov a cauzei penale, pentru completarea urmăririi penale, menținând măsura preventivă a obligării inculpatului de a nu părăsi țara.

Prin încheierea camerei de Consiliu din data de 27 martie 2006, Judecătoria Zărnești a constatat ca încetată de drept măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, luată față de reclamantul din prezenta cauză. Prin rezoluția din data de 8 noiembrie 2007, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Judecătoria Zărnești a dispus - în temeiul art. 249 alin. (1) și (2) C. proc. pen. raportat la art. 10 pct. 1 lit. b) cu referire la art. 10 lit. d) C. proc. pen. - scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului M.G. pentru infracțiunile prevăzute de art. 215 alin. (1) C. pen. (3 fapte)și art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. (1 faptă) întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestor infracțiuni.

Din probatoriul administrat în cauză rezultă cu certitudine durata privării de libertate și faptul că aceasta s-a făcut în baza sentinței penale nr. 211 din 20 iunie 2002 pronunțată de Judecătoria Zărnești, rămasă definitivă ca urmare a respingerii apelului prin decizia penală nr. 24 din 13 iunie 2003 a Tribunalului Brașov. Din hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Brașov la data de 18 februarie 2004 în dosarul nr. 74/2003, rezultă că apelantul reclamant a fost arestat în Germania la data de 11 noiembrie 2003. Potrivit adresei nr. K-11412 din 20 septembrie 2004 emisă de Ministerul Justiției - Direcția Generală a Penitenciarelor, față de apelantul reclamant s-a luat măsura punerii în libertate la data de 20 septembrie 2004 și nu la data de 21 septembrie 2004 cum greșit a reținut prima instanță.

În cauză trebuie făcută distincția între măsura privativă de libertate care, potrivit celor mai sus expuse, a încetat la data de 20 septembrie 2004 și măsura restrictivă de libertate constând în obligația de a nu părăsi țara, dispusă prin decizia penală nr. 817 din 20 septembrie 2004 a Curții de Apel Brașov, menținută ulterior prin decizia penală nr. 661 din 7 noiembrie 2005 a Curții de Apel Brașov și cu privire la care Judecătoria Zărnești, prin încheierea Camerei de Consiliu din 27 martie 2006 a constatat că a încetat de drept. Prevederile art. 504 C. proc. pen. și ale art. 52 alin. (3) din Constituție reprezintă cadrul legal al reparării pagubelor materiale și a daunelor morale cauzate prin erori judiciare, în temeiul cărora Statul Român poate fi obligat să răspundă patrimonial.

Art. 504 C. proc. pen. stabilește, în mod limitativ, cazurile în care o persoană care a fost condamnată definitiv, care a fost privată de libertate sau căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite. Reclamantul nu se încadrează în nici una din ipotezele prevăzute strict și limitativ de acest text de lege. Astfel, potrivit alin. (2) al art. 504 C. proc. pen. persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Reclamantul a fost condamnat definitiv prin sentința penală nr. 211 din 20 iunie 2002 a Judecătoriei Zărnești, însă cu privire la acesta nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

Alineatele (2) și (3) din același articol de lege reglementează ipoteza în care privarea sau restrângerea de libertate s-a realizat în cursul procesului penal și este nelegală. Nelegalitatea privării și restrângerii de libertate trebuie stabilită după caz: - prin ordonanța procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate. Nu a fost pronunțată o astfel de ordonanță cu privire la reclamant; - prin ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire penală. Cu privire la reclamant a fost pronunțată - în dosarul nr. 137/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Zărnești - rezoluția din data de 8 noiembrie 2007 prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului M.G.

pentru infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen. (3 fapte) și respectiv art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. (1 faptă), întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestor infracțiuni. Această rezoluție însă, nu stabilește caracterul nelegal al privării sau restrângerii de libertate, nici măcar nu face vreo referire în acest sens. Chiar apelantul, în cuprinsul motivelor de apel, recunoaște că această rezoluție nu stabilește caracterul nelegal al privării sau restrângerii de libertate, dar susține pe de o parte că această rezoluție a confirmat implicit acest caracter nelegal, iar pe de altă parte, că în prezentul litigiu urmează a se verifica dacă privarea sau restrângerea de libertate a fost nelegală.

Instanța va respinge acest motiv de apel care se află în contradicție vădită cu dispozițiile art. 504 alin. (4) C. proc. pen. potrivit căruia, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită și nu să rezulte implicit, după caz (... )prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală. Nelegalitatea privării sau restrângerii de libertate poate fi stabilită, conform alin. (4) al art. 504 C. proc. pen. și în alte cazuri, care însă nu se regăsesc în speța de față, respectiv: - prin ordonanță a procurorului de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen.; - prin ordonanță a procurorului de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc.

pen.; - prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate; - prin hotărâre judecătorească definitivă de achitare; - prin hotărâre judecătorească definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen; În mod greșit prima instanță nu a analizat cazurile prevăzute la art. 504 C. proc. pen. și a apreciat printr-o motivare generică că reclamantul are dreptul la repararea pagubei în temeiul dispozițiilor acestui text de lege. Art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale invocat de reclamant, consacră dreptul la libertate și siguranță și prevede că „orice persoană are dreptul la libertate și siguranță.

Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale : (...), c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune”. Din probele administrate în cauză rezultă că la data luării măsurii privative de libertate au existat „motive verosimile de a bănui săvârșirea infracțiunii”, impunându-se aducerea reclamantului în fața autorităților judiciare competente . Astfel, atât în raport de dispozițiile Codului de procedură penală, ale hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză, cât și ale art. 52 alin. (3) din Constituție și ale art. 5 din CEDO, atât măsura privativă de libertate cât și măsura restrictivă de libertate constând în obligația de a nu părăsi țara, au fost luate în mod legal.

Instanța de apel a mai reținut că excepțiile tardivității cererii de chemare în judecată și prescripției invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Brașov, au fost corect soluționate de prima instanță în raport de dispozițiile art. 504 - 506 C. proc. pen. Pe calea excepției de inadmisibilitate a acțiunii, apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat aspecte privind fondul litigiului, care au fost analizate potrivit celor mai sus expuse. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul M.G. solicitând casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Astfel criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Recurentul susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, și necercetând fondul cauzei și pretențiile deduse judecății se impune trimiterea cauzei spre rejudecare.

Astfel instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen., depășind atribuțiile judecătorești din moment ce face aprecieri asupra caracterului legal sau nelegal al măsurilor penale dispuse, în condițiile în care instanța fusese investită doar cu stabilirea despăgubirilor materiale și morale solicitate, cu atât mai mult cu cât caracterul nelegal al privării de libertate a rezultat din Rezoluția procurorului.

Recurentul a mai învederat că a fost încarcerat în Germania la 11 noiembrie 2003 (în baza mandatului de executare a pedepsei de șapte ani aplicată prin decizia penală nr. 24 din 13 ianuarie 2003 a Tribunalului Brașov) și apoi transferat în Penitenciarele din România respectiv la Penitenciarul Jilava și apoi la Oradea, executând astfel 11 luni închisoare, până la 21 septembrie 2004 când decizia penală nr. 817/2004 a Curții de Apel Brașov a fost pus în libertate dosarul fiind restituit la Parchetul de pe lângă Tribunalul București pentru completarea cercetării și urmăririi penale.

Or, susține recurentul, aceste aspecte legate de starea de detenție de 11 luni, precum și măsura interdicției de a nu părăsi țara timp de 18 luni până la scoaterea sa de sub urmărire penală prin Rezoluția din 8 noiembrie 2007 i-au creat atât prejudicii materiale cât și morale, cu atât mai mult cu cât scoaterea sa de sub urmărire s-a dispus în condițiile în care nu au fost întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1) C. pen. și art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. Față de aceste aspecte recurentul susține că nu s-a cercetat fondul cauzei și nu au fost analizate motivele de apel în condițiile în care instanța și-a depășit atribuțiile judecătorești, stabilind că măsurile penale dispuse împotriva sa au avut un caracter legal.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Din sentința penală nr. 211 din 20 iunie 2002 a Judecătoriei Zărnești, definitivă prin decizia penală nr. 24 din 13 ianuarie 2000 a Tribunalului Brașov, rezultă fără posibilitate de echivoc că reclamantul a fost condamnat la 7 ani închisoare și că a fost dat în urmărire internațională, fiind astfel încarcerat în Germania la 11 noiembrie 2003. În baza mandatului de executare a pedepsei de 7 ani închisoare, reclamantul a executat în total 11 luni de închisoare până la 21 septembrie 2004 când prin decizia penală nr. 817 din 21 septembrie 2004 a Curții de Apel Brașov s-a dispus punerea în libertate a reclamantului, față de care s-a luat însă măsura preventivă a obligării de a părăsi țara.

Prin aceeași decizie penală a Curții de Apel Brașov s-a dispus trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Zărnești pentru completarea cercetării și urmăririi penale. Astfel la 8 noiembrie 2007 prin Rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Zărnești s-a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 215 C. pen. și s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului. Reclamantul a investit instanța cu o acțiune în despăgubiri materiale și morale pentru perioada celor 11 luni de detenție și perioada celor 18 luni cât a durat măsura interdicției de a nu părăsi țara, până la data scoaterii sale de sub urmărire penală dispusă prin rezoluția din 8 noiembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Zărnești.

În limitele acestei învestiri, instanțele aveau obligația să analizeze raporturile juridice dintre părți raportat la starea de fapt și de drept invocată în susținerea acțiunii. Legalitatea sau nelegalitatea măsurilor penale dispuse împotriva reclamantului, nu pot constitui obiect al examinării cauzei, în condițiile în care rezultă fără posibilitate de echivoc că reclamantul a executat în regim de detenție 11 luni de închisoare din pedeapsa de 7 ani aplicată prin sentința penală nr. 211 din 20 iunie 2002 a Judecătoriei Zărnești rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 24 din 13 ianuarie 2003 a Tribunalului Brașov. Cum instanța de apel nu a examinat aceste aspecte ce țin de fondul cauzei, și de adevăratele raporturi juridice dintre părți, sunt incidente dispozițiile art. 312 pct. 5 C. proc.

civ., motiv pentru care recursul urmează a fi admis, a se casa hotărârea instanței de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul M.G. împotriva deciziei civile nr. 150 /AP din 8 decembrie 2009 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel Brașov. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 octombrie 2010.