ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4639/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4639/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 13 iunie

2012, la Tribunalul Argeș, reclamantul S.G. a solicitat, în contradictoriu cu

Statul Român, prin M.F.P., obligarea acestuia la plata sumei de 1.400.000 lei

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării sale politice

la 7 ani închisoare și confiscarea totală a averii, conform sentinței nr. 174

din 21 septembrie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare.

În motivare a arătat,

în esență, că cererea sa nu se fundamentează pe dispozițiile Legii nr. 221/2009,

ci pe cele ale dispozițiilor europene în materie, respectiv art. 3, 5, 8, 9, 17

din D.U.D.O.; art. 17 alin. (1) și art. 25 din Carta Drepturilor Fundamentale a

U.E.; art. 1-10 și art. 17 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului; art.

3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție; Rezoluțiile A.P.C.E. nr. 1096

din 1996 și nr. 1481 din 2006, art. 1349 din noul C. civ., fost 998 C. civ.

Prin sentința civilă nr.

371 din 16 octombrie 2012, Tribunalul Argeș, secția civilă, a admis excepția

prescripției dreptului la acțiune și a respins, în consecință, acțiunea

formulată de reclamant, reținând următoarele:

La data de 24 iunie 1958,

reclamantul S.G. a fost arestat și condamnat la 7 ani închisoare pentru infracțiunea

prevăzută de art. 228 C. pen., prin sentința nr. 174/1959 a Tribunalului

Militar al Regiunii a II-a Militare, fiind grațiat în anul 1963.

Potrivit

art. 1357 din Noul C.

civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită

cu vinovăție, este obligat să îl repare. Conform art. 2517 coroborat cu art. 2528

Noul C. civ., texte ce preiau dispozițiile din Decretul nr. 167/1958, termenul

de prescripție este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen, și curge de

la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și

pe cel care răspunde de ea.

În anul 1989 a avut

loc o răsturnare a regimului politic ce a atras și persecuții politice, fie

prin condamnări politice, fie prin alte măsuri administrative ori civile

împotriva adversarilor săi.

După acest an, statul

nou instaurat a recunoscut, prin edictarea Decretului nr. 118/1990, săvârșirea

de către statul precursor a acestor fapte ilicite de persecuție, stabilind

unele măsuri de reparație a prejudiciului.

În anul 2009,

menținându-se aceeași recunoaștere, statul a luat noi măsuri de reparare a

prejudiciilor, măsuri care, însă, s-au constatat, în contenciosul

constituțional, a fi contrare legii fundamentale a statului.

Nu se poate pretinde

că, până la acest ultim moment, nu erau cunoscute caracterul represiv al

regimului încheiat în anul 1989 și, respectiv efectele negative asupra

patrimoniului și înseși ființei umane, ale acestui regim. De aceea, nu se poate

vorbi despre o necunoaștere a prejudiciului, a faptei cauzatoare a acestuia și

a autorului lui, înainte de anul 2009. Tocmai pentru acest motiv, instanța

constituționalității a cenzurat, succesiv, actul normativ, având în vedere

recunoașterea faptei sale și reparația legiferată imediat după înlocuirea

regimului politic și de stat, opresiv. Mai mult, reclamantul a precizat că nu

își întemeiază acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, astfel că nu se

poate raporta la momentul intrării în vigoare a acesteia

și nici nu se poate

reține un temei de drept diferit pentru prescripție și un altul pentru fondul

litigiului.

Nici despre o

întrerupere a termenului de prescripție, prin operarea unei noi recunoașteri

din partea statului, odată cu edictarea noii norme, în anul 2009, nu se poate

vorbi, întrucât o asemenea recunoaștere trebuie să intervină în interiorul

intervalului în care curge termenul de prescripție, așa cum reiese din

prevederile art.

2537 alin. (1), art. 2538 Noul C. civ.,

potrivit cărora p

rescripția se întrerupe prin

recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul

căruia curge prescripția, și ale art.

2541 Noul C.

civ., care reglementează mecanismul întreruperii, în sensul că aceasta

șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit împrejurarea

care a întrerupt-o, după care începe să curgă o nouă prescripție.

În cauză, deci,

momentul nașterii dreptului la acțiune îl constituie cel al publicării

Decretului-Lege nr. 118/1990, cu modificările aduse de O.G. nr. 105/1999, act

normativ ce constituie legea specială în repararea prejudiciilor morale

suferite de persoanele care au executat o pedeapsă privativă de libertate, în

baza unei hotărâri judecătorești de condamnare, pentru infracțiuni cu caracter

politic, săvârșite în perioada de dictatura instaurată cu începere de la 6

martie 1945. În consecință, termenul de prescripție a dreptului la acțiune s-a

împlinit încă din anul 1993.

În ceea ce privește împrejurarea

că Tribunalul a invocat, din oficiu, excepția prescripției dreptului la

acțiune, s-a apreciat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2512 alin. (2) Noul

C. civ., art. 2663 din același cod prevăzând că prescripția extinctivă a

dreptului la acțiune este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv

însuși. În cauză, se precizează că cererea de chemare în judecată nu se întemeiază

pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 și că se invocă dispozițiile C. civ. nou. După

intrarea în vigoare a O.G. nr. 105/1999, dispozițiile art. 998-999 și

următoarele din Vechiul C. civ., care constituie dreptul comun în materia

răspunderii civile delictuale, nu mai pot constitui temei pentru obținerea de

despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor aflate în situația

reglementată de Decretul-Lege nr. 118/1990 și, cu atât mai puțin, prevederile art.

1349 din Noul C. civ., având în vedere prevederile art. 6 alin. (2) din același

cod, potrivit cărora actele și faptele juridice încheiate ori, după caz,

săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera

alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data

încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.

Față de

considerentele expuse, Tribunalul a admis excepția prescripției dreptului la

acțiune și a respins acțiunea, ca atare.

Prin Decizia civilă nr.

45 din 6 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, s-a

respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul S.G. împotriva sentinței

civile sus-menționate.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele:

În speță, acțiunea

formulată de reclamant nu se fundamentează pe prevederile Legii nr. 221/2009,

ci pe dispozițiile art. 1349 din Noul C. civ. (fost art. 998 C. civ.).

Acțiunea, fiind

întemeiată exclusiv pe răspunderea civilă delictuală, trebuia formulată în

termenul de prescripție extinctivă prevăzut de dispozițiile art. 8 alin. (1)

raportat la art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit acestor

prevederi legale, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei

pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a

cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de

ea.

Raportat la faptul că

reclamantul a solicitat despăgubiri morale pentru o condamnare suferită în anul

1959, acesta a cunoscut atât paguba ce i-a fost cauzată prin faptul detenției

și al regimului la care a fost supus, cât și pe cel răspunzător de pagubă,

respectiv Statul Român, prin organele sale de represiune din perioada

anterioară anului 1989, chiar la momentul arestării sale și, respectiv la

momentul eliberării sale din detenție, în anul 1963.

Se constată că, în

cauză, în mod corect a reținut prima instanță împrejurarea că acțiunea

formulată de reclamant este prescrisă, avându-se în vedere că momentul nașterii

dreptului la acțiune îl constituie cel al publicării Decretului-lege nr. 118/1990,

cu modificările aduse ulterior.

Susținerile

recurentului, în sensul că instanța nu trebuia să invoce, din oficiu, excepția

prescripției dreptului la acțiune, nu pot fi primite, întrucât această excepție

nu a fost invocată din oficiu de către instanță, ci de către pârât, prin

întâmpinarea formulată în cauză (filele 16-20).

Rezultă din

practicaua sentinței apelate faptul că instanța a acordat cuvântul asupra celor

două excepții invocate de către pârât, prin întâmpinare, una dintre acestea

fiind excepția prescripției dreptului material la acțiune (fila 35).

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul S.G., criticând-o pentru următoarele

motive:

Susține că aspectele de

drept esențiale în rezolvarea acestor spețe sunt, în principiu, formate din

doua categorii: problematica prescripției dreptului la acțiune și

admisibilitatea unor asemenea acțiuni, raportat la temeiurile juridice

invocate.

Instanța de apel a pronunțat

o hotărâre lipsita de fundament legal, în legătură cu ambele aspecte.

În ceea ce privește

problematica prescripției dreptului la acțiune, recurentul a arătat că nu se

poate reține inaplicabilitatea, în cauză, a unui text de lege pe care nu și-a

fundamentat pretențiile, dar care oferă răspuns la problema prescripției dreptului

la acțiune.

Momentul de la care,

pe plan subiectiv, a luat naștere dreptul la exercitarea acțiunii îl reprezintă

momentul la care persoana cunoaște, fără dubiu, paguba, întinderea ei și persoana

care a provocat această pagubă.

În acest sens,

reclamantul arată că nu a invocat, ca temei al cererii de chemare în judecată,

dispozițiile Legii nr. 221/2009, deoarece, în prezent, față de modul în care a

fost rezolvată problematica acestei legi, pe plan juridic, art. 5 alin. (1)

teza I nu mai poate constitui fundament pentru obținerea despăgubirilor morale

solicitate.

Cu toate acestea, doar

Legea nr. 221/2009 definește momentul de referință, în raport de care se poate

verifica termenul de prescripție, întrucât este primul și singurul act normativ

care, în cuprinsul art. 1 alin. (2), enumeră, limitativ, condamnările cu

caracter politic de drept. Dacă, până la această dată, doar persoana și, eventual,

un grup de persoane foarte apropiate acesteia (familia, rude) percepeau, într-un

oarecare mod, că a fost condamnată politic, Legea nr. 221/2009 pune capăt

oricăror speculații și enumeră, limitativ, aceste condamnări.

Instanța de apel nu

tratează acest aspect și nu se referă la critica reclamantului, în sensul că, potrivit

art. 2512 alin. (2) din Noul C. civ., prescripția dreptului la acțiune nu poate

fi aplicată, din oficiu, de către organul de jurisdicție.

Este nelegal punctul

de vedere al instanței, care tratează excepția de inadmisibilitate înaintea

celei de ordine publică, a prescripției, în condițiile în care inadmisibilitatea

nu este o excepție, ci o apărare de fond.

Pe de altă parte, Decretul-Lege

nr. 118/1990 nu constituie legea specială în materie de despăgubiri pentru

daunele morale suferite de persoanele care au executat condamnări politice și, indiferent

dacă persoana în cauză a fost sau nu beneficiara acestui decret, nu este

posibilă raportarea la acest act normativ nici în tratarea admisibilității

acțiunii și nici în tratarea prescripției dreptului la acțiune. Decretul nr. 118/1990

nu face altceva decât să caracterizeze, într-un mod general și oarecum evaziv,

persecuțiile politice în general.

Din dispozițiile

actului normativ sus-menționat (art. 1, 3, 4, 8, 9, 11) rezultă că acesta se

referă la drepturi bănești legate de vechimea în munca, gratuități la mijloace

de transport, etc., cu alte cuvinte, la modalități de compensare a unei

perioade care nu fusese luată în considerare la calculul pensiei, dar, în

niciun caz, nu reglementează despăgubiri pentru daune morale.

Verificarea

caracterului politic al condamnării, conform Decretului-Lege nr. 118/1990,

revenea unei comisii din cadrul D.M.P.S. și nu avea la bază un act normativ

care să le enumere limitativ și exact. Au fost numeroase cazuri în care aceste comisii

au acordat drepturi și altor genuri de condamnări, care semănau cu unele cu

caracter politic.

Nu se poate reține

nici că reclamantul nu ar fi urmat o anume procedură administrativă prealabilă,

întrucât, așa cum s-a subliniat, nu trebuie confundată indemnizația care are un

caracter reparator strict material, mai exact în domeniul dreptului muncii, cu

solicitarea la plata de daune morale.

Referitor la admisibilitatea

unor asemenea acțiuni, raportat la temeiurile juridice invocate, recurentul

susține că instanța trebuia să analizeze toate temeiurile juridice invocate,

atât cele de drept intern, cât și cele de drept internațional, care au legătură

directă cu soluționarea cauzei și care, toate, sunt acte normative ce

incriminează cele suportate de reclamant în regimul politic trecut.

Recurentul reclamant a

solicitat admiterea căii de atac și, pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a

fost formulată, în sensul acordării unor daune proporționale cu prejudiciul

suferit.

Intimatul pârât

Statul Român, prin M.F.P., a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea

recursului, ca nefondat.

Analizând decizia

civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct.

5, 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

În esență, recurentul

a contestat decizia, prin prisma următoarelor aspecte, ce vor fi examinate de

prezenta instanță, din perspectiva cazurilor de casare și modificare enunțate

în precedent:

- Contrar celor

reținute de instanța de apel, Legea nr. 221/2009 este actul normativ care

trebuia luat în considerare la calculul termenului de prescripție, iar nu

Decretul-lege nr. 118/1990 - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.;

- Curtea de Apel nu

s-a pronunțat pe critica referitoare la imposibilitatea invocării, din oficiu,

a excepției prescripției dreptului la acțiune, în raport de dispozițiile art. 2512

alin. (2) din Noul C. civ. - art. 304 pct. 7 C. proc. civ.;

- în mod greșit,

instanța de apel a tratat, prioritar, problema inadmisibilității acțiunii, față

de excepția prescripției dreptului la acțiune - art. 304 pct. 5 C. proc. civ.;

- nu se poate imputa

reclamantului că nu a urmat o anumită procedură administrativă prealabilă,

pentru obținerea despăgubirilor solicitate în dosarul de față;

- în mod greșit,

instanțele nu au analizat fondul pretențiilor formulate prin acțiune, în raport

de temeiurile juridice invocate în cererea de chemare în judecată - art. 304 pct.

9 C. proc. civ.;

Dintre criticile în

legătură cu problemele expuse mai sus, Înalta Curte le va analiza prioritar pe

cele care supun dezbaterii pretinse greșeli de procedură ale instanței de apel

și, ulterior, pe cele care vizează soluția confirmată de această instanță, în

materie de prescripție extinctivă a dreptului la acțiune.

- În ceea ce privește

tratarea prioritară a inadmisibilității acțiunii, în raport cu problema

prescripției dreptului la acțiune, susținerile recurentului sunt neîntemeiate.

După cum rezultă din hotărârile pronunțate de instanțele de fond, acțiunea

reclamantului a fost respinsă ca urmare a admiterii excepției prescripției

dreptului la acțiune, iar nu ca urmare a constatării inadmisibilității

acțiunii. Împrejurarea că instanța de apel a făcut referire, în considerentele

deciziei recurate, la Decretul-lege nr. 118/1990, nu înseamnă că a soluționat

cauza din perspectiva excepției inadmisibilității acțiunii, de vreme ce, prin

respingerea apelului declarat de reclamant, a confirmat soluția primei

instanțe, motivată pe admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune. De

asemenea, referirea la Decretul-Lege nr. 118/1990 a vizat tocmai problema

prescripției dreptului la acțiune, întrucât acest act normativ a fost avut în

vedere de instanță ca moment de referință pentru calculul termenului de

prescripție, respectiv pentru stabilirea începerii curgerii termenului de

prescripție.

În consecință, nu

sunt întrunite, în speță, cerințele motivului de casare prevăzut de art. 304 pct.

5 C. proc. civ., care reglementează posibilitatea de a solicita casarea

hotărârii atacate în cazul în care instanța ar fi încălcat formele de procedură

prevăzute, sub sancțiunea nulității, de dispozițiile art. 105 alin. (2) din

același cod.

- Susținerile

recurentului, în sensul că nu i se poate reproșa neurmarea unei anumite

proceduri administrative prealabile, nu vor fi avute în vedere de prezenta

instanță, deoarece nu se referă la argumentele instanței de apel în

soluționarea cauzei.

Astfel, potrivit art.

302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să

cuprindă, sub sancțiunea nulității, printre altele, motivele de nelegalitate pe

care se sprijină recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că aceste

motive vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Chiar dacă textul de

lege sus-menționat nu o prevede în mod expres, este fără dubiu că motivele de

recurs trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea

atacată, deoarece asupra acestei hotărâri, privită ca un tot unitar, dispozitiv

și considerente, se exercită controlul de legalitate.

Cum s-a arătat și în

examinarea motivului de recurs anterior, acțiunea nu a fost respinsă pentru

inadmisibilitate, ceea ce înseamnă că instanțele nu au imputat reclamantului

neurmarea unei anumite proceduri, alta decât cea aleasă de parte în prezentul

dosar. Ca atare, susținerile recurentului nu au legătură cu soluția pronunțată

în speță și nici cu considerentele care au fundamentat hotărârile pronunțate,

astfel încât nu vor fi analizate de Înalta Curte.

- În ceea ce privește

nepronunțarea de către instanța de apel asupra criticii referitoare la

imposibilitatea aplicării, din oficiu, a excepției prescripției dreptului la

acțiune, raportat la dispozițiile art. 2512 alin. (2) Noul C. civ., susținerile

recurentului sunt, de asemenea, neîntemeiate.

În finalul

considerentelor deciziei atacate, se arată că această critică nu poate fi

primită, deoarece excepția prescripției dreptului la acțiune nu a fost invocată

din oficiu, ci de către pârât, prin întâmpinarea depusă la filele 16-20.

În consecință, nu se

poate reține nemotivarea deciziei recurate, sub aspectul excepției în discuție,

nefiind întrunite cerințele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7

C. proc. civ.

- Referitor la legea

incidentă în ceea ce privește momentul începerii curgerii prescripției

extinctive, Curtea de Apel a considerat, raportat la temeiul juridic al cererii

de chemare în judecată, și anume art. 1349 din Noul C. civ., fost art. 998 C.

civ., că trebuie aplicate dispozițiile art. 8 alin. (1) raportat la art. 3 alin.

(1) teza I din Decretul nr. 167/1958, și că nașterea dreptului la acțiune este

determinată de momentul publicării Decretului-Lege nr. 118/1990, act normativ

care a permis formularea pretențiilor legate de condamnările cu caracter

politic, dispuse în regimul politic trecut. A mai considerat că reclamantul a

cunoscut fapta prejudiciabilă, constând în arestarea și detenția sa, urmare a

sentinței de condamnare, chiar de la momentul arestării, respectiv cel al

eliberării din detenție (1963). De la același moment a cunoscut și persoana

răspunzătoare de fapta ilicită, respectiv Statul, prin organele sale de

represiune.

Raportat la toate

aceste elemente de fapt și de drept, aplicând textele de lege din Decretul nr. 167/1958,

Curtea de Apel a considerat că, în speță, a intervenit prescripția dreptului la

acțiune.

Soluția instanței de

apel este corectă, pentru argumentele ce se vor arăta în continuare și care

înlocuiesc, în parte, considerentele instanțelor anterioare.

În primul

rând, chiar dacă cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 15

iunie 2012, după intrarea în vigoare a Noului C. civ. (1 octombrie 2011), fiind

vorba despre o presupusă faptă ilicită săvârșită anterior acestui moment,

respectiv prin condamnarea politică a reclamantului, prin sentința penală nr. 174

din 21 septembrie 1959, și ale cărei efecte s-au produs până la eliberarea sa

din detenție (anul 1963), raportat și la temeiul juridic al cererii, constând

în dispozițiile dreptului comun în materie de răspundere civilă delictuală,

sunt incidente dispozițiile art. 998 și următoarele din Vechiul C. civ. În

acest sens, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare

a C. civ., prevede că „

Actele

și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de

intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele

prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii

ori producerii lor”. De asemenea, potrivit alin. (5) din același text de lege,

„Dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau,

după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și

situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare”.

Din

interpretarea acestor texte de lege, rezultă că răspunderea civilă delictuală

invocată pentru fapte ilicite săvârșite anterior intrării în vigoare a Noului C.

civ., întemeiată pe dreptul comun, este circumscrisă dispozițiilor art. 998 și

următoarele din Vechiul C. civ. și este guvernată de regimul juridic prevăzut

de aceste dispoziții legale.

În ceea

ce privește termenul de prescripție incident în cazul acțiunilor în răspundere

civilă delictuală, pentru fapte anterioare intrării în vigoare a Noului C. civ.,

acesta este supus regulilor din vechiul cod, astfel cum a reținut, în mod

corect, și instanța de apel și cum a arătat, de altfel, și reclamantul, în

motivarea cererii de chemare în judecată. În acest sens, potrivit art. 6 alin.

(4) din Legea nr. 71/2011, „(4) Prescripțiile, (…) începute și neîmplinite la

data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor

legale care le-au instituit”.

Ca atare,

termenul de prescripție extinctivă în cazul acțiunii de față este cel general,

de trei ani, conform art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958, și

curge de la momentul la care cel prejudiciat „a cunoscut sau trebuia să

cunoască paguba, cât și pe cel care răspunde de ea”, potrivit art. 8 alin. (1).

Curtea de

Apel a stabilit că acest moment a avut loc la data arestării reclamantului

(1959), respectiv la data eliberării sale din detenție (1963), urmare a grațierii

condamnatului. A mai reținut că momentul de început al curgerii prescripției

extinctive îl reprezintă publicarea Decretului-Lege nr. 118/1990, care

reglementează anumite drepturi în beneficiul persoanelor condamnate politic în

regimul trecut. Recurentul susține că acest moment îl reprezintă data

publicării în M. Of. a Legii nr. 221/2009, deoarece aceasta reprezintă primul

și singurul act normativ care a înlăturat orice dubii cu privire la

posibilitatea persoanelor condamnate politic, de a formula pretenții pentru

prejudiciul moral suferit în urma condamnării.

Din

această perspectivă, nici argumentele instanței și nici susținerile

recurentului nu sunt corecte.

În

realitate, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termenul de

prescripție începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia

să cunoască paguba și pe cel răspunzător de ea, respectiv de la data eliberării

reclamantului din detenție (1963), având în vedere că acesta invocă prejudiciul

produs ca urmare a condamnării sale politice, urmată de executarea pedepsei în

detenție.

Pe de

altă parte, trebuie reținut că, în perioada regimului politic trecut, înlăturat

la 22 decembrie 1989, erau iluzorii speranțele de câștig ale reclamantului, ca,

de altfel, ale oricărei peroane aflate în situația sa, într-un eventual demers

judiciar având ca obiect obligarea Statului să plătească acestuia daune morale

pentru pagubele produse ca urmare a condamnării politice și executării

pedepsei, anterior anului 1989. Aceasta, deoarece nu numai că posibilitatea

obținerii daunelor morale reprezenta o chestiune controversată, din punct de

vedere juridic, în legislația și jurisprudența anterioară, dar și pentru faptul

că, din cauza caracterului opresiv al regimului politic trecut, care se

reflecta inclusiv în domeniul judiciar, este greu de presupus că reclamantul ar

fi avut parte de un proces echitabil și efectiv, în care pretențiile sale

împotriva Statului să fie supuse unui veritabil control jurisdicțional.

Ca atare,

circumstanțele exterioare și, deci, neimputabile reclamantului, care l-ar fi

împiedicat pe acesta să obțină o soluție favorabilă într-un demers de tipul

acțiunii de față, până în anul 1989, trebuie asimilate unui caz de forță

majoră, în consecință, de suspendare a cursului prescripției extinctive, pe

toată perioada regimului politic trecut, conform art. 13 lit. a) din Decretul nr.

167/1958.

Cu toate

acestea, cauza respectivă a încetat la momentul înlăturării regimului politic

anterior, la 22 decembrie 1989, de la acest moment prescripția continuând să

curgă (în realitate, începând să curgă) și împlinindu-se la sfârșitul anului

1992, prin raportare la temeiul juridic al acțiunii și la termenul general de

prescripție, de trei ani.

Din

această perspectivă, nici Decretul-Lege nr. 118/1990 și nici Legea nr. 221/2009

nu pot constitui elemente de referință în calculul termenului de prescripție,

aceste acte normative nefiind invocate de reclamant ca temei juridic al cererii

de chemare în judecată. În plus, la momentul 1989 și până la epuizarea termenului

de prescripție în cazul acțiunii de față, nu a fost adoptat niciun act normativ

care să interzică sau din care să se deducă imposibilitatea formulării unor

acțiuni de tipul celei care formează obiectul prezentului dosar.

Pe de

altă parte, nu se poate reține susținerea reclamantului, în sensul că doar

Legea nr. 221/2009 a creat certitudinea acestuia că poate formula cerere în

daune morale, deci, că, de la data intrării în vigoare a acestui act normativ

ar trebui calculat termenul de prescripție. Nu numai că nu această lege

reprezintă temeiul juridic al cererii reclamantului, în consecință, instanțele

nu se pot raporta la actul normativ menționat în calculul termenului de

prescripție, dar, la data sesizării instanței, în prezentul dosar, art. 5 alin.

(1) lit. a) din Lege fusese declarat neconstituțional, prin Deciziile nr. 1358

și 1360 din 2010 ale Curții Constituționale. În consecință, reclamantul nu mai

poate justifica „încrederea” în promovarea cu succes a demersului său raportat

la un text de lege care a existat la un moment dat, dar, ulterior, la data

cererii sale de chemare în judecată, fusese înlăturat în urma controlului de

constituționalitate.

În concluzie,

raportat la momentul împlinirii termenului de prescripție, calculat în

condițiile arătate mai sus, și la data introducerii acțiunii de față, 13 iunie 2012,

în mod corect Curtea de Apel a confirmat soluția primei instanțe, de respingere

a cererii, pentru prescripția dreptului la acțiune, dar pentru argumentele

prezentate în examinarea recursului de față, care înlocuiesc, în parte, pe cele

ale instanțelor anterioare, în fundamentarea hotărârilor pronunțate de acestea.

Ca atare,

criticile recurentului privind greșita reținere, în speță, a prescripției

dreptului la acțiune sunt neîntemeiate, nefiind întrunite cerințele motivului

de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

- În ceea

ce privește nelegalitatea hotărârilor, din perspectiva necercetării fondului

pretențiilor reclamantului, în baza textelor de lege, naționale și europene, invocate

de acesta în cererea de chemare în judecată, de asemenea, susținerile nu pot fi

primite.

Ca urmare

a rezolvării litigiului, în fazele procesuale anterioare, pe cale de excepție,

soluție legală pentru argumentele expuse în precedent, în mod corect instanțele

nu au intrat în cercetarea fondului acțiunii, care, firesc, ar fi trebuit

examinat doar în condițiile în care instanțele nu s-ar fi dezînvestit de

judecarea cauzei urmare a admiterii excepției prescripției dreptului la

acțiune, respectiv a confirmării acestei soluții, prin decizia Curții de Apel.

De

asemenea, niciunul dintre textele de lege din documentele europene, invocate în

acțiune, nu cuprind dispoziții în materie de prescripție extinctivă și nici nu

ar fi fost posibilă o asemenea reglementare, având în vedere că aceste

documente rezolvă protecția în materia drepturilor omului la nivel general, dar

cu respectarea condițiilor procedurale și de drept material impuse de

legislațiile naționale, în adoptarea cărora se recunoaște dreptul discreționar

al statului, de a opta, în acest sens, pentru instituirea normelor legale

corespunzătoare cerințelor sale de ordin politic, economic, social, transpuse

inclusiv pe plan judiciar.

Având în

vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul declarat de reclamant, nefiind întrunite cerințele

motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul S.G. împotriva Deciziei nr. 45 din 6

martie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 octombrie 2013.