ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4639/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 13 iunie 2012, la Tribunalul Argeș, reclamantul S.G. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., obligarea acestuia la plata sumei de 1.400.000 lei despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării sale politice la 7 ani închisoare și confiscarea totală a averii, conform sentinței nr. 174 din 21 septembrie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare. În motivare a arătat, în esență, că cererea sa nu se fundamentează pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, ci pe cele ale dispozițiilor europene în materie, respectiv art. 3, 5, 8, 9, 17 din D.U.D.O.; art. 17 alin. (1) și art. 25 din Carta Drepturilor Fundamentale a U.E.; art. 1-10 și art. 17 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului; art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție; Rezoluțiile A.P.C.E.

nr. 1096 din 1996 și nr. 1481 din 2006, art. 1349 din noul C. civ., fost 998 C. civ. Prin sentința civilă nr. 371 din 16 octombrie 2012, Tribunalul Argeș, secția civilă, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins, în consecință, acțiunea formulată de reclamant, reținând următoarele: La data de 24 iunie 1958, reclamantul S.G. a fost arestat și condamnat la 7 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 228 C. pen., prin sentința nr. 174/1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare, fiind grațiat în anul 1963. Potrivit art. 1357 din Noul C. civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare.

Conform art. 2517 coroborat cu art. 2528 Noul C. civ., texte ce preiau dispozițiile din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen, și curge de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. În anul 1989 a avut loc o răsturnare a regimului politic ce a atras și persecuții politice, fie prin condamnări politice, fie prin alte măsuri administrative ori civile împotriva adversarilor săi. După acest an, statul nou instaurat a recunoscut, prin edictarea Decretului nr. 118/1990, săvârșirea de către statul precursor a acestor fapte ilicite de persecuție, stabilind unele măsuri de reparație a prejudiciului.

În anul 2009, menținându-se aceeași recunoaștere, statul a luat noi măsuri de reparare a prejudiciilor, măsuri care, însă, s-au constatat, în contenciosul constituțional, a fi contrare legii fundamentale a statului. Nu se poate pretinde că, până la acest ultim moment, nu erau cunoscute caracterul represiv al regimului încheiat în anul 1989 și, respectiv efectele negative asupra patrimoniului și înseși ființei umane, ale acestui regim. De aceea, nu se poate vorbi despre o necunoaștere a prejudiciului, a faptei cauzatoare a acestuia și a autorului lui, înainte de anul 2009. Tocmai pentru acest motiv, instanța constituționalității a cenzurat, succesiv, actul normativ, având în vedere recunoașterea faptei sale și reparația legiferată imediat după înlocuirea regimului politic și de stat, opresiv.

Mai mult, reclamantul a precizat că nu își întemeiază acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, astfel că nu se poate raporta la momentul intrării în vigoare a acesteia și nici nu se poate reține un temei de drept diferit pentru prescripție și un altul pentru fondul litigiului.

Nici despre o întrerupere a termenului de prescripție, prin operarea unei noi recunoașteri din partea statului, odată cu edictarea noii norme, în anul 2009, nu se poate vorbi, întrucât o asemenea recunoaștere trebuie să intervină în interiorul intervalului în care curge termenul de prescripție, așa cum reiese din prevederile art. 2537 alin. (1), art. 2538 Noul C. civ., potrivit cărora p rescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, și ale art. 2541 Noul C. civ., care reglementează mecanismul întreruperii, în sensul că aceasta șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o, după care începe să curgă o nouă prescripție.

În cauză, deci, momentul nașterii dreptului la acțiune îl constituie cel al publicării Decretului-Lege nr. 118/1990, cu modificările aduse de O.G. nr. 105/1999, act normativ ce constituie legea specială în repararea prejudiciilor morale suferite de persoanele care au executat o pedeapsă privativă de libertate, în baza unei hotărâri judecătorești de condamnare, pentru infracțiuni cu caracter politic, săvârșite în perioada de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945. În consecință, termenul de prescripție a dreptului la acțiune s-a împlinit încă din anul 1993. În ceea ce privește împrejurarea că Tribunalul a invocat, din oficiu, excepția prescripției dreptului la acțiune, s-a apreciat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2512 alin. (2) Noul C. civ., art. 2663 din același cod prevăzând că prescripția extinctivă a dreptului la acțiune este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv însuși.

În cauză, se precizează că cererea de chemare în judecată nu se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 și că se invocă dispozițiile C. civ. nou. După intrarea în vigoare a O.G. nr. 105/1999, dispozițiile art. 998-999 și următoarele din Vechiul C. civ., care constituie dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale, nu mai pot constitui temei pentru obținerea de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor aflate în situația reglementată de Decretul-Lege nr. 118/1990 și, cu atât mai puțin, prevederile art. 1349 din Noul C. civ., având în vedere prevederile art. 6 alin. (2) din același cod, potrivit cărora actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.

Față de considerentele expuse, Tribunalul a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea, ca atare. Prin Decizia civilă nr. 45 din 6 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul S.G. împotriva sentinței civile sus-menționate. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele: În speță, acțiunea formulată de reclamant nu se fundamentează pe prevederile Legii nr. 221/2009, ci pe dispozițiile art. 1349 din Noul C. civ. (fost art. 998 C. civ.). Acțiunea, fiind întemeiată exclusiv pe răspunderea civilă delictuală, trebuia formulată în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de dispozițiile art. 8 alin. (1) raportat la art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit acestor prevederi legale, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Raportat la faptul că reclamantul a solicitat despăgubiri morale pentru o condamnare suferită în anul 1959, acesta a cunoscut atât paguba ce i-a fost cauzată prin faptul detenției și al regimului la care a fost supus, cât și pe cel răspunzător de pagubă, respectiv Statul Român, prin organele sale de represiune din perioada anterioară anului 1989, chiar la momentul arestării sale și, respectiv la momentul eliberării sale din detenție, în anul 1963. Se constată că, în cauză, în mod corect a reținut prima instanță împrejurarea că acțiunea formulată de reclamant este prescrisă, avându-se în vedere că momentul nașterii dreptului la acțiune îl constituie cel al publicării Decretului-lege nr. 118/1990, cu modificările aduse ulterior.

Susținerile recurentului, în sensul că instanța nu trebuia să invoce, din oficiu, excepția prescripției dreptului la acțiune, nu pot fi primite, întrucât această excepție nu a fost invocată din oficiu de către instanță, ci de către pârât, prin întâmpinarea formulată în cauză (filele 16-20). Rezultă din practicaua sentinței apelate faptul că instanța a acordat cuvântul asupra celor două excepții invocate de către pârât, prin întâmpinare, una dintre acestea fiind excepția prescripției dreptului material la acțiune (fila 35). Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul S.G., criticând-o pentru următoarele motive: Susține că aspectele de drept esențiale în rezolvarea acestor spețe sunt, în principiu, formate din doua categorii: problematica prescripției dreptului la acțiune și admisibilitatea unor asemenea acțiuni, raportat la temeiurile juridice invocate.

Instanța de apel a pronunțat o hotărâre lipsita de fundament legal, în legătură cu ambele aspecte. În ceea ce privește problematica prescripției dreptului la acțiune, recurentul a arătat că nu se poate reține inaplicabilitatea, în cauză, a unui text de lege pe care nu și-a fundamentat pretențiile, dar care oferă răspuns la problema prescripției dreptului la acțiune. Momentul de la care, pe plan subiectiv, a luat naștere dreptul la exercitarea acțiunii îl reprezintă momentul la care persoana cunoaște, fără dubiu, paguba, întinderea ei și persoana care a provocat această pagubă. În acest sens, reclamantul arată că nu a invocat, ca temei al cererii de chemare în judecată, dispozițiile Legii nr. 221/2009, deoarece, în prezent, față de modul în care a fost rezolvată problematica acestei legi, pe plan juridic, art. 5 alin. (1) teza I nu mai poate constitui fundament pentru obținerea despăgubirilor morale solicitate.

Cu toate acestea, doar Legea nr. 221/2009 definește momentul de referință, în raport de care se poate verifica termenul de prescripție, întrucât este primul și singurul act normativ care, în cuprinsul art. 1 alin. (2), enumeră, limitativ, condamnările cu caracter politic de drept. Dacă, până la această dată, doar persoana și, eventual, un grup de persoane foarte apropiate acesteia (familia, rude) percepeau, într-un oarecare mod, că a fost condamnată politic, Legea nr. 221/2009 pune capăt oricăror speculații și enumeră, limitativ, aceste condamnări. Instanța de apel nu tratează acest aspect și nu se referă la critica reclamantului, în sensul că, potrivit art. 2512 alin. (2) din Noul C. civ., prescripția dreptului la acțiune nu poate fi aplicată, din oficiu, de către organul de jurisdicție.

Este nelegal punctul de vedere al instanței, care tratează excepția de inadmisibilitate înaintea celei de ordine publică, a prescripției, în condițiile în care inadmisibilitatea nu este o excepție, ci o apărare de fond. Pe de altă parte, Decretul-Lege nr. 118/1990 nu constituie legea specială în materie de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele care au executat condamnări politice și, indiferent dacă persoana în cauză a fost sau nu beneficiara acestui decret, nu este posibilă raportarea la acest act normativ nici în tratarea admisibilității acțiunii și nici în tratarea prescripției dreptului la acțiune. Decretul nr. 118/1990 nu face altceva decât să caracterizeze, într-un mod general și oarecum evaziv, persecuțiile politice în general.

Din dispozițiile actului normativ sus-menționat (art. 1, 3, 4, 8, 9, 11) rezultă că acesta se referă la drepturi bănești legate de vechimea în munca, gratuități la mijloace de transport, etc., cu alte cuvinte, la modalități de compensare a unei perioade care nu fusese luată în considerare la calculul pensiei, dar, în niciun caz, nu reglementează despăgubiri pentru daune morale. Verificarea caracterului politic al condamnării, conform Decretului-Lege nr. 118/1990, revenea unei comisii din cadrul D.M.P.S. și nu avea la bază un act normativ care să le enumere limitativ și exact. Au fost numeroase cazuri în care aceste comisii au acordat drepturi și altor genuri de condamnări, care semănau cu unele cu caracter politic.

Nu se poate reține nici că reclamantul nu ar fi urmat o anume procedură administrativă prealabilă, întrucât, așa cum s-a subliniat, nu trebuie confundată indemnizația care are un caracter reparator strict material, mai exact în domeniul dreptului muncii, cu solicitarea la plata de daune morale. Referitor la admisibilitatea unor asemenea acțiuni, raportat la temeiurile juridice invocate, recurentul susține că instanța trebuia să analizeze toate temeiurile juridice invocate, atât cele de drept intern, cât și cele de drept internațional, care au legătură directă cu soluționarea cauzei și care, toate, sunt acte normative ce incriminează cele suportate de reclamant în regimul politic trecut. Recurentul reclamant a solicitat admiterea căii de atac și, pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, în sensul acordării unor daune proporționale cu prejudiciul suferit.

Intimatul pârât Statul Român, prin M.F.P., a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. În esență, recurentul a contestat decizia, prin prisma următoarelor aspecte, ce vor fi examinate de prezenta instanță, din perspectiva cazurilor de casare și modificare enunțate în precedent: - Contrar celor reținute de instanța de apel, Legea nr. 221/2009 este actul normativ care trebuia luat în considerare la calculul termenului de prescripție, iar nu Decretul-lege nr. 118/1990 - art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.; - Curtea de Apel nu s-a pronunțat pe critica referitoare la imposibilitatea invocării, din oficiu, a excepției prescripției dreptului la acțiune, în raport de dispozițiile art. 2512 alin. (2) din Noul C. civ. - art. 304 pct. 7 C. proc. civ.; - în mod greșit, instanța de apel a tratat, prioritar, problema inadmisibilității acțiunii, față de excepția prescripției dreptului la acțiune - art. 304 pct. 5 C. proc. civ.; - nu se poate imputa reclamantului că nu a urmat o anumită procedură administrativă prealabilă, pentru obținerea despăgubirilor solicitate în dosarul de față; - în mod greșit, instanțele nu au analizat fondul pretențiilor formulate prin acțiune, în raport de temeiurile juridice invocate în cererea de chemare în judecată - art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.; Dintre criticile în legătură cu problemele expuse mai sus, Înalta Curte le va analiza prioritar pe cele care supun dezbaterii pretinse greșeli de procedură ale instanței de apel și, ulterior, pe cele care vizează soluția confirmată de această instanță, în materie de prescripție extinctivă a dreptului la acțiune. - În ceea ce privește tratarea prioritară a inadmisibilității acțiunii, în raport cu problema prescripției dreptului la acțiune, susținerile recurentului sunt neîntemeiate. După cum rezultă din hotărârile pronunțate de instanțele de fond, acțiunea reclamantului a fost respinsă ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune, iar nu ca urmare a constatării inadmisibilității acțiunii.

Împrejurarea că instanța de apel a făcut referire, în considerentele deciziei recurate, la Decretul-lege nr. 118/1990, nu înseamnă că a soluționat cauza din perspectiva excepției inadmisibilității acțiunii, de vreme ce, prin respingerea apelului declarat de reclamant, a confirmat soluția primei instanțe, motivată pe admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune. De asemenea, referirea la Decretul-Lege nr. 118/1990 a vizat tocmai problema prescripției dreptului la acțiune, întrucât acest act normativ a fost avut în vedere de instanță ca moment de referință pentru calculul termenului de prescripție, respectiv pentru stabilirea începerii curgerii termenului de prescripție. În consecință, nu sunt întrunite, în speță, cerințele motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., care reglementează posibilitatea de a solicita casarea hotărârii atacate în cazul în care instanța ar fi încălcat formele de procedură prevăzute, sub sancțiunea nulității, de dispozițiile art. 105 alin. (2) din același cod. - Susținerile recurentului, în sensul că nu i se poate reproșa neurmarea unei anumite proceduri administrative prealabile, nu vor fi avute în vedere de prezenta instanță, deoarece nu se referă la argumentele instanței de apel în soluționarea cauzei. Astfel, potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, printre altele, motivele de nelegalitate pe care se sprijină recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că aceste motive vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Chiar dacă textul de lege sus-menționat nu o prevede în mod expres, este fără dubiu că motivele de recurs trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, deoarece asupra acestei hotărâri, privită ca un tot unitar, dispozitiv și considerente, se exercită controlul de legalitate. Cum s-a arătat și în examinarea motivului de recurs anterior, acțiunea nu a fost respinsă pentru inadmisibilitate, ceea ce înseamnă că instanțele nu au imputat reclamantului neurmarea unei anumite proceduri, alta decât cea aleasă de parte în prezentul dosar. Ca atare, susținerile recurentului nu au legătură cu soluția pronunțată în speță și nici cu considerentele care au fundamentat hotărârile pronunțate, astfel încât nu vor fi analizate de Înalta Curte.

- În ceea ce privește nepronunțarea de către instanța de apel asupra criticii referitoare la imposibilitatea aplicării, din oficiu, a excepției prescripției dreptului la acțiune, raportat la dispozițiile art. 2512 alin. (2) Noul C. civ., susținerile recurentului sunt, de asemenea, neîntemeiate. În finalul considerentelor deciziei atacate, se arată că această critică nu poate fi primită, deoarece excepția prescripției dreptului la acțiune nu a fost invocată din oficiu, ci de către pârât, prin întâmpinarea depusă la filele 16-20. În consecință, nu se poate reține nemotivarea deciziei recurate, sub aspectul excepției în discuție, nefiind întrunite cerințele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. - Referitor la legea incidentă în ceea ce privește momentul începerii curgerii prescripției extinctive, Curtea de Apel a considerat, raportat la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, și anume art. 1349 din Noul C. civ., fost art. 998 C. civ., că trebuie aplicate dispozițiile art. 8 alin. (1) raportat la art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958, și că nașterea dreptului la acțiune este determinată de momentul publicării Decretului-Lege nr. 118/1990, act normativ care a permis formularea pretențiilor legate de condamnările cu caracter politic, dispuse în regimul politic trecut. A mai considerat că reclamantul a cunoscut fapta prejudiciabilă, constând în arestarea și detenția sa, urmare a sentinței de condamnare, chiar de la momentul arestării, respectiv cel al eliberării din detenție (1963). De la același moment a cunoscut și persoana răspunzătoare de fapta ilicită, respectiv Statul, prin organele sale de represiune.

Raportat la toate aceste elemente de fapt și de drept, aplicând textele de lege din Decretul nr. 167/1958, Curtea de Apel a considerat că, în speță, a intervenit prescripția dreptului la acțiune. Soluția instanței de apel este corectă, pentru argumentele ce se vor arăta în continuare și care înlocuiesc, în parte, considerentele instanțelor anterioare. În primul rând, chiar dacă cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 15 iunie 2012, după intrarea în vigoare a Noului C. civ.

(1 octombrie 2011), fiind vorba despre o presupusă faptă ilicită săvârșită anterior acestui moment, respectiv prin condamnarea politică a reclamantului, prin sentința penală nr. 174 din 21 septembrie 1959, și ale cărei efecte s-au produs până la eliberarea sa din detenție (anul 1963), raportat și la temeiul juridic al cererii, constând în dispozițiile dreptului comun în materie de răspundere civilă delictuală, sunt incidente dispozițiile art. 998 și următoarele din Vechiul C. civ. În acest sens, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a C. civ., prevede că „ Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor”.

De asemenea, potrivit alin. (5) din același text de lege, „Dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare”. Din interpretarea acestor texte de lege, rezultă că răspunderea civilă delictuală invocată pentru fapte ilicite săvârșite anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., întemeiată pe dreptul comun, este circumscrisă dispozițiilor art. 998 și următoarele din Vechiul C. civ. și este guvernată de regimul juridic prevăzut de aceste dispoziții legale. În ceea ce privește termenul de prescripție incident în cazul acțiunilor în răspundere civilă delictuală, pentru fapte anterioare intrării în vigoare a Noului C. civ., acesta este supus regulilor din vechiul cod, astfel cum a reținut, în mod corect, și instanța de apel și cum a arătat, de altfel, și reclamantul, în motivarea cererii de chemare în judecată.

În acest sens, potrivit art. 6 alin. (4) din Legea nr. 71/2011, „(4) Prescripțiile, (…) începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit”. Ca atare, termenul de prescripție extinctivă în cazul acțiunii de față este cel general, de trei ani, conform art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958, și curge de la momentul la care cel prejudiciat „a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, cât și pe cel care răspunde de ea”, potrivit art. 8 alin. (1). Curtea de Apel a stabilit că acest moment a avut loc la data arestării reclamantului (1959), respectiv la data eliberării sale din detenție (1963), urmare a grațierii condamnatului.

A mai reținut că momentul de început al curgerii prescripției extinctive îl reprezintă publicarea Decretului-Lege nr. 118/1990, care reglementează anumite drepturi în beneficiul persoanelor condamnate politic în regimul trecut. Recurentul susține că acest moment îl reprezintă data publicării în M. Of. a Legii nr. 221/2009, deoarece aceasta reprezintă primul și singurul act normativ care a înlăturat orice dubii cu privire la posibilitatea persoanelor condamnate politic, de a formula pretenții pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării. Din această perspectivă, nici argumentele instanței și nici susținerile recurentului nu sunt corecte.

În realitate, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel răspunzător de ea, respectiv de la data eliberării reclamantului din detenție (1963), având în vedere că acesta invocă prejudiciul produs ca urmare a condamnării sale politice, urmată de executarea pedepsei în detenție.

Pe de altă parte, trebuie reținut că, în perioada regimului politic trecut, înlăturat la 22 decembrie 1989, erau iluzorii speranțele de câștig ale reclamantului, ca, de altfel, ale oricărei peroane aflate în situația sa, într-un eventual demers judiciar având ca obiect obligarea Statului să plătească acestuia daune morale pentru pagubele produse ca urmare a condamnării politice și executării pedepsei, anterior anului 1989. Aceasta, deoarece nu numai că posibilitatea obținerii daunelor morale reprezenta o chestiune controversată, din punct de vedere juridic, în legislația și jurisprudența anterioară, dar și pentru faptul că, din cauza caracterului opresiv al regimului politic trecut, care se reflecta inclusiv în domeniul judiciar, este greu de presupus că reclamantul ar fi avut parte de un proces echitabil și efectiv, în care pretențiile sale împotriva Statului să fie supuse unui veritabil control jurisdicțional.

Ca atare, circumstanțele exterioare și, deci, neimputabile reclamantului, care l-ar fi împiedicat pe acesta să obțină o soluție favorabilă într-un demers de tipul acțiunii de față, până în anul 1989, trebuie asimilate unui caz de forță majoră, în consecință, de suspendare a cursului prescripției extinctive, pe toată perioada regimului politic trecut, conform art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958. Cu toate acestea, cauza respectivă a încetat la momentul înlăturării regimului politic anterior, la 22 decembrie 1989, de la acest moment prescripția continuând să curgă (în realitate, începând să curgă) și împlinindu-se la sfârșitul anului 1992, prin raportare la temeiul juridic al acțiunii și la termenul general de prescripție, de trei ani.

Din această perspectivă, nici Decretul-Lege nr. 118/1990 și nici Legea nr. 221/2009 nu pot constitui elemente de referință în calculul termenului de prescripție, aceste acte normative nefiind invocate de reclamant ca temei juridic al cererii de chemare în judecată. În plus, la momentul 1989 și până la epuizarea termenului de prescripție în cazul acțiunii de față, nu a fost adoptat niciun act normativ care să interzică sau din care să se deducă imposibilitatea formulării unor acțiuni de tipul celei care formează obiectul prezentului dosar. Pe de altă parte, nu se poate reține susținerea reclamantului, în sensul că doar Legea nr. 221/2009 a creat certitudinea acestuia că poate formula cerere în daune morale, deci, că, de la data intrării în vigoare a acestui act normativ ar trebui calculat termenul de prescripție.

Nu numai că nu această lege reprezintă temeiul juridic al cererii reclamantului, în consecință, instanțele nu se pot raporta la actul normativ menționat în calculul termenului de prescripție, dar, la data sesizării instanței, în prezentul dosar, art. 5 alin. (1) lit. a) din Lege fusese declarat neconstituțional, prin Deciziile nr. 1358 și 1360 din 2010 ale Curții Constituționale. În consecință, reclamantul nu mai poate justifica „încrederea” în promovarea cu succes a demersului său raportat la un text de lege care a existat la un moment dat, dar, ulterior, la data cererii sale de chemare în judecată, fusese înlăturat în urma controlului de constituționalitate.

În concluzie, raportat la momentul împlinirii termenului de prescripție, calculat în condițiile arătate mai sus, și la data introducerii acțiunii de față, 13 iunie 2012, în mod corect Curtea de Apel a confirmat soluția primei instanțe, de respingere a cererii, pentru prescripția dreptului la acțiune, dar pentru argumentele prezentate în examinarea recursului de față, care înlocuiesc, în parte, pe cele ale instanțelor anterioare, în fundamentarea hotărârilor pronunțate de acestea. Ca atare, criticile recurentului privind greșita reținere, în speță, a prescripției dreptului la acțiune sunt neîntemeiate, nefiind întrunite cerințele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

- În ceea ce privește nelegalitatea hotărârilor, din perspectiva necercetării fondului pretențiilor reclamantului, în baza textelor de lege, naționale și europene, invocate de acesta în cererea de chemare în judecată, de asemenea, susținerile nu pot fi primite. Ca urmare a rezolvării litigiului, în fazele procesuale anterioare, pe cale de excepție, soluție legală pentru argumentele expuse în precedent, în mod corect instanțele nu au intrat în cercetarea fondului acțiunii, care, firesc, ar fi trebuit examinat doar în condițiile în care instanțele nu s-ar fi dezînvestit de judecarea cauzei urmare a admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune, respectiv a confirmării acestei soluții, prin decizia Curții de Apel.

De asemenea, niciunul dintre textele de lege din documentele europene, invocate în acțiune, nu cuprind dispoziții în materie de prescripție extinctivă și nici nu ar fi fost posibilă o asemenea reglementare, având în vedere că aceste documente rezolvă protecția în materia drepturilor omului la nivel general, dar cu respectarea condițiilor procedurale și de drept material impuse de legislațiile naționale, în adoptarea cărora se recunoaște dreptul discreționar al statului, de a opta, în acest sens, pentru instituirea normelor legale corespunzătoare cerințelor sale de ordin politic, economic, social, transpuse inclusiv pe plan judiciar. Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant, nefiind întrunite cerințele motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.G. împotriva Deciziei nr. 45 din 6 martie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 octombrie 2013.