ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3241/2013

Deliberând asupra recursului de față de față, din actele și lucrările dosarului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 11695/109/2012 pe rolul Tribunalului Argeș, reclamantul N.T. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligat la plata sumei de 1.400.000 lei cu titlu de daune morale ca urmare a prejudiciului moral suferit prin condamnarea sa politică. În motivarea acțiunii, reclamantul arată că, în ceea ce privește stabilirea existenței unui prejudiciu moral și evaluarea acestuia, trebuie să se aibă în vedere că prin măsura condamnării și privării de libertate au fost cauzate traume psihice, cât și atingeri ireversibile ale onoarei, demnității și libertății individuale.

În cauză sunt aplicabile disp. art. 3, 5, 8, 9 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 2, 5, 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluția A.P.C.E. nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006. Regimul totalitar comunist stabilit în România după 6 martie 1945, ca de altfel orice regim totalitar existent în statele Europei Centrale și de Est, fost condamnat de la multe texte internaționale, printre ele fiind și Rezoluția nr. 1096 privind măsurile de lichidare a moștenirii fostelor regimuri totalitare comuniste din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Prin această rezoluție se prevede în mod expres faptul că măsurile care trebuie luate în vederea reabilitării victimelor justiției totalitare comuniste trebuie să stabilească reparații care nu vor fi mai mici decât ale celor condamnați pe nedrept, pentru comiterea de crime.

Aplicabile în speță sunt și prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, precum și prev. art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 17 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și art. 25 din aceeași Cartă. Judecătorul național însărcinat să aplice în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, împotriva oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau de instanța de contencios constituțional.

Prin Sentința civilă nr. 455 din 28 noiembrie 2012, Tribunalul Argeș a respins acțiunea reclamantului N.T. în contradictoriu cu pârâtul Statui Român - prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul a reținut că prin Sentința penală nr. 17/1960 reclamantul a fost condamnat la ani închisoare, degradare civilă și confiscarea averii personale. Reclamantul a solicitat acordarea de daune morale în temeiul disp. art. 3, 5, 8, 9 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 2, 5, 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, Rezoluția APCE nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006. Practic reclamantul solicită aplicarea dispozițiilor internaționale pe considerentul că în dreptul intern nu este protejat dreptul persoanelor victime ale unor condamnări politice.

Trimiterea reclamantului la dispozițiile internaționale prin care statele semnatare și-au luat angajamentul în vederea legiferării de măsuri apte să aducă reparații prejudiciilor produse cetățenilor de regimurile politice anterioare a fost înlăturată, față de faptul că aceste acte diplomatice nu creează și nu recunosc, direct în patrimoniul persoanelor fizice o îndreptățire la a primi asemenea despăgubiri, ci constituie doar direcții de politică generală a acestor state. De asemenea, Declarația Universală a Drepturilor Omului nu are caracterul unui act ce dă naștere, direct în patrimoniul persoanelor fizice, la anumite drepturi în contra statelor semnatare, acest act fiind în vigoare la data survenirii condamnării politice a autorului reclamantului.

La fel, cât privește Rezoluția nr. 1096/1998 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, aceasta are în vedere fixarea în sarcina statelor a obligației de a lua măsuri în vederea reabilitării victimelor justiției totalitare comuniste, prin raportare la reparațiile cuvenite celor condamnați pe nedrept pentru comiterea ce crime. Or, o asemenea reparație este fixată de către legiuitorul român prin raportare la prejudiciul material pe care se obligă a-l acoperi integral, atunci când are în vedere lipsa unei reparații anterioare. Însă această măsură rămâne la aprecierea puterii locțiitoare, dreptul intern având reglementări ce asigură protecția dreptului persoanelor victime ale unor condamnări nedrepte.

În acest sens este și jurisprudența europeană a drepturilor omului, respectiv s-a apreciat că nu poate exista decât o obligație morală a statului de a acorda despăgubiri și anume Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.

În motivarea sentinței tribunalului, se face referire la jurisprudența de la Strasbourg care a reținut că are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). De asemenea, se mai invocă jurisprudența aceleiași Curți cu privire la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, sens în care a statuat că: nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari.

(Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantmer contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).

Împotriva sentinței Tribunalului a formulat apel reclamantul, arătând că, întrucât își fundamentează cererea pe dispozițiile dreptului comun privitoare la răspunderea civilă delictuală, iar nu pe cele ale legii speciale, respectiv Legea nr. 221/2009, calea de atac este atrasă de aplicarea dispozițiilor art. 282 1 C. proc. civ., respectiv art. 2 lit. b) C. proc. civ. Se invocă greșita interpretare și aplicare a legii, sub aspectul efectelor actelor internaționale și sarcinilor revenite Statului Român din asumarea unor asemenea obligații chiar pe cale diplomatică, dar în principal asumate în temeiul art. 20 din Constituția României din aplicarea prevederilor Declarației Universale a Drepturilor Omului.

Prin întâmpinare, pârâtul, ca o chestiune prealabilă, solicită instanței să califice drept recurs calea de atac, în considerarea calificării cererii drept una întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009. Totodată, invocă prescripția dreptului la acțiune în considerarea dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, aplicabile cererilor în răspundere civilă delictuală începând cu momentul abolirii regimului comunist. Într-o ultimă apărare se invocă inadmisibilitatea acțiunii în acordarea despăgubirilor morale față de deciziile nr. 1354/2010 și 1358/2010 ale Curții Constituționale. Prin Decizia civilă nr. 66 din 9 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă s-a respins, ca nefondat, apelul reclamantului.

A reținut instanța de apel că, în opinia reclamantului-apelant, acțiunea sa ar fi una fondată pe răspunderea statului pentru prejudiciile aduse ca urmare a luării unei măsuri de condamnare pentru o faptă caracterizabilă ca una de opoziție la regimul politic anterior anului 1990. Prima instanță de fond a reținut, fără a dezvolta în fapt și în drept, că o acțiune civilă în răspundere delictuală este prescrisă.

În considerentele cererii de chemare în judecată, anticipând stridența unei astfel de excepții, reclamantul a arătat ca fundamentul cererii sale l-ar constitui aplicarea directă a art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în condițiile art. 23 și art. 52 alin. (3) din Constituție, care reprezintă temei neechivoc al răspunderii obiective a statului pentru eroarea judiciară, invocă drept moment al curgerii prescripției extinctive pe cel în care, prin Legea nr. 221/2009, au fost încriminate ca având caracter politic asemenea condamnări, ce erau contrare Constituției din anul condamnării precum și Declarației Universale a Drepturilor Omului la care România a aderat la data de 10 decembrie 1948. În ce privește excepția prescripției extinctive, motivarea primei instanțe a fost suplinită de către instanța de apel.

Sub acest aspect, instanța de apel a considerat că nu se poate pune problema începerii curgerii termenului în momentul abolirii regimului comunist despre care, în mod necontestat, se reține că ar fi fost o formă de violență morală, care împiedica promovarea unei asemenea acțiuni. Acest moment se calculează de la data recunoașterii, prin lege, a caracterului politic al condamnării suferite întrucât, anterior survenirii actului normativ, nu se putea formula o cerere în constatarea caracterului politic al condamnării și, în consecință, repararea prejudiciului. Astfel, toate apărările recurentului au fost apreciate ca fiind o pretinsă încălcare a Statului Român a unor drepturi născute din diverse acte normative și, respectiv, nenormative, aparținând dreptului diplomatic în care România este parte.

Referitor la instituția răspunderii delictuale, instanța de apel a reținut că prejudiciul se naște ca urmare a unui act ilicit al făptuitorului, act ce creează un prejudiciu victimei sale. Fapta în concret s-a săvârșit anterior anului 1990. Ulterioare acestui moment sunt actele normative invocate de către apelant. Cât privește ultimul dintre acestea, Legea nr. 221/2009, apelantul pretinde ca efect al declarării caracterului politic al condamnării suferite este recunoașterea dreptului său la despăgubire, în sensul dispozițiilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, întrerupere ce trebuie să intervină în mod imperativ, în interiorul termenului de prescripție, iar nu după ce acesta s-a încheiat.

Conchide instanța de apel, cu privire la excepția prescripției extinctive, că cel puțin în momentul în care, potrivit Decretului-lege nr. 118/1990, Statul Român, prin organele sale legislative, a recunoscut existența și efectele vătămătoare ale măsurilor de persecuție politică practicată de regimul politic abolit, a încetat orice violență care ar fi putut vicia consimțământul, voința părții de a promova o acțiune de tipul celei de față, începând, deci, curgerea termenului prevăzut de art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. În consecință, actul normativ ce se pretinde a constitui forma de renunțare a statului la prescripția începută în favoarea sa este ulterior încheierii intervalului de 3 ani de la data la care exercițiul dreptului la acțiune nu a mai fost împiedicat, așa încât instituția întreruperii cursului prescripției nu este aplicabilă, așa cum o pretinde reclamantul.

Prin urmare, a fost suplinită motivarea primei instanțe de fond, cât privește reținerea excepției prescripției extinctive. Cu privire la dreptul reclamantului la despăgubire prin prisma celorlalte acte normative sau diplomatice, instanța de apel a apreciat că analiza incidenței acestor acte normative este oprită, câtă vreme acestea se situează la o distanță mai mare de 3 ani de data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată, chiar de la intrarea în vigoare, pe teritoriul Statului Român, a dispozițiilor Declarației Universale a Drepturilor Omului, prin Legea nr. 30/1994, sub acoperirea căreia se așează pretenția la despăgubire.

În aceste condiții, s-a apreciat ca lipsită de eficiență juridică examinarea efectelor pe care intrarea în vigoare pe teritoriul Statului Român a Convenției Europene a Drepturilor Omului a avut-o, dar și a eventualelor obligații născute sau nu în patrimoniul resortisanților statului ca urmare a edictării diverselor acorduri, rezoluții și alte asemenea instrumente aparținând dreptului tratatelor. Împotriva deciziei Curții de apel, reclamantul a declarat recurs. În motivarea recursului, reclamantul a susținut următoarele: În ceea ce privește excepția prescripției, reclamantul susține că momentul la care, pe plan subiectiv, a luat naștere dreptul la exercitarea acestei acțiuni este acela când persoana cunoaște paguba, întinderea ei și persoana care a provocat-o.

Determinarea acestui moment trebuie să aibă la bază criteriile de la care pleacă legea în stabilirea acestui moment. De asemenea, recurentul subliniază că temeiul juridic care atrage răspunderea pârâtului nu îl constituie Legea nr. 221/2009, fiind cunoscută problematica acestei legi. În opinia recurentului, doar Legea nr. 221/2009 este momentul la care se raportează, pentru că acesta este singurul act normativ care la art. 1 alin. (2) enumera limitativ condamnările cu caracter politic, act normativ care pune capăt eventualelor speculații, fiind legea care face precizări clare vizând care fapte sunt condamnări cu caracter politic.

În ce privește Decretul nr. 118/1009, recurentul susține ca acest act normativ nu este lege specială în materie de despăgubiri; în acest sens, evocă art. 1, 3, 4, 8, 9 și 11 și precizează că nu a urmat o procedură administrativă prealabilă, neputându-se confunda prejudiciul material și prejudiciul moral din perspectiva celor două acte normative invocate. Susține și faptul că obiectul cauzei dedus judecății nu se referă la erori judiciare ci la o condamnare pentru o infracțiune existentă în acea perioadă, însă considerată cu caracter politic prin Legea nr. 221/2009. În concluzie, recurentul arată că instanța de judecată trebuia să analizeze toate temeiurile juridice invocate prin acțiunea introductivă, atât cele din dreptul intern român, cât și cele de drept internațional, care au o legătură directă și incriminează ceea ce s-a întâmplat la vremea respectivă cu persoana reclamantului.

Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză, Înalta Curte apreciază recursul ca nefondat, conform considerentelor ce se vor arăta în continuare: Înalta Curte constată că instanța de apel, găsind întemeiată apărarea intimatului referitoare la împlinirea cursului prescripției, a apreciat că se impune menținerea soluției de respingere a acțiunii reclamantului, dar ca prescrisă, sens în care a complinit motivarea primei instanțe. Totodată, dând eficiență art. 137 C. proc. civ., instanța de apel a apreciat că admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune face de prisos analiza fondului cererii, de aceea nu a mai luat în analiză incidența actelor normative de drept internațional sau a actelor diplomatice.

Prin criticile aduse în recurs, reclamanta constată considerentele în care instanța de apel a reținut că are efect întreruptiv al cursului prescripției Decretul nr. 118/1990 și susține că, în realitate, un astfel de efect îl are Legea nr. 221/1990, care enumera limitativ condamnările cu caracter politic. Critica este apreciată de Înalta Curte ca neîntemeiată. Potrivit dispozițiilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția. Înalta Curte apreciază că o astfel de recunoaștere a avut loc la momentul intrării în vigoare a Decretului-lege nr. 118/1990, decret care privește acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatură instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate opri constituite în prizonieri.

Prin acest decret, în art. 1 lit. a) - e) se recunosc faptele ce pot fi considerate persecuții din motive politice, precum și dreptul celor ce au fost persecutați la reparații materiale. Împrejurarea că prin Decretul-lege nr. 118/1390 nu se recunoaște și un drept la reparații pentru prejudiciile morale nu poate lipsi actul normativ de efectul întreruptiv la care s-a făcut referire în precedent, întrucât principiul care guvernează materia răspunderii civile este cel al reparării integrale a prejudiciului, iar în materia delictului civil prejudiciul poate avea atât o componentă materială, cât și una morală. În acest context, cu atât mai mult cu cât recurenta-reclamantă a ținut să precizeze în toate stadiile procesuale că acțiunea sa nu se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 ci, deducând din invocarea dispozițiilor art. 7 și 8 din Decretul nr. 167/1958, pe dispozițiile de drept comun (art. 998 - 999 din C. civ.

de la 1864) și pe dispozițiile de drept internațional, aceasta este prescriptibilă în condițiile art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958. În mod corect a reținut instanța de apel că întreruperea cursului prescripției a operat la intrarea în vigoare a Decretului-lege nr. 118/1990, respectiv la 9 aprilie 1990, dată de la care a început să curgă un nou termen de prescripție de 3 ani, conform art. 17 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958. Cum această nouă prescripție s-a împlinit la 9 aprilie 1993, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/1990 nu mai putea avea efect întreruptiv, întrucât nu mai exista o prescripție în curs. De asemenea, Înalta Curte apreciază că instanța de apel, reținând în mod legal și temeinic intervenția prescripției dreptului material la acțiune, a respectat dispozițiile art. 137 C. proc.

civ. și nu a mai intrat în analiza fondului litigiului dedus judecății. Toate aceste considerente au fundamentat convingerea Înaltei Curți că în cauză nu este incident niciunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., de aceea va respinge recursul ca nefondat în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul N.T. împotriva Deciziei civile nr. 68 din 9 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 octombrie 2013. Procesat de GGC - CL