ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3241/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3241/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

recursului de față de față, din actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr.

11695/109/2012 pe rolul Tribunalului Argeș, reclamantul N.T. a chemat în

judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru ca prin

hotărâre judecătorească să fie obligat la plata sumei de 1.400.000 lei cu titlu

de daune morale ca urmare a prejudiciului moral suferit prin condamnarea sa

politică.

În motivarea

acțiunii, reclamantul arată că, în ceea ce privește stabilirea existenței unui

prejudiciu moral și evaluarea acestuia, trebuie să se aibă în vedere că prin

măsura condamnării și privării de libertate au fost cauzate traume psihice, cât

și atingeri ireversibile ale onoarei, demnității și libertății individuale.

În cauză sunt

aplicabile disp. art. 3, 5, 8, 9 din Declarația Universală a Drepturilor

Omului, art. 2, 5, 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluția

A.P.C.E. nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006.

Regimul totalitar

comunist stabilit în România după 6 martie 1945, ca de altfel orice regim

totalitar existent în statele Europei Centrale și de Est,  fost condamnat de la

multe texte internaționale, printre ele fiind și Rezoluția nr. 1096 privind

măsurile de lichidare a moștenirii fostelor regimuri totalitare comuniste din

1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Prin această rezoluție

se prevede în mod expres faptul că măsurile care trebuie luate în vederea

reabilitării victimelor justiției totalitare comuniste trebuie să stabilească

reparații care nu vor fi mai mici decât ale celor condamnați pe nedrept, pentru

comiterea de crime.

Aplicabile în speță

sunt și prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru

Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ratificată de România

prin Legea nr. 30/1994, precum și prev. art. 17 din Declarația Universală a

Drepturilor Omului și art. 17 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a

Uniunii Europene și art. 25 din aceeași Cartă.

Judecătorul național

însărcinat să aplice în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului

comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor

norme, împotriva oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar

ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe

cale legislativă sau de instanța de contencios constituțional.

Prin Sentința civilă

nr. 455 din 28 noiembrie 2012, Tribunalul Argeș a respins acțiunea

reclamantului N.T. în contradictoriu cu pârâtul Statui Român - prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța

această soluție, Tribunalul a reținut că prin Sentința penală nr. 17/1960

reclamantul a fost condamnat la ani închisoare, degradare civilă și confiscarea

averii personale.

Reclamantul a

solicitat acordarea de daune morale în temeiul disp. art. 3, 5, 8, 9 din

Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 2, 5, 6 din Convenția pentru

Apărarea Drepturilor Omului, Rezoluția APCE nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006.

Practic reclamantul

solicită aplicarea dispozițiilor internaționale pe considerentul că în dreptul

intern nu este protejat dreptul persoanelor victime ale unor condamnări

politice.

Trimiterea

reclamantului la dispozițiile internaționale prin care statele semnatare și-au

luat angajamentul în vederea legiferării de măsuri apte să aducă reparații

prejudiciilor produse cetățenilor de regimurile politice anterioare a fost

înlăturată, față de faptul că aceste acte diplomatice nu creează și nu

recunosc, direct în patrimoniul persoanelor fizice o îndreptățire la a primi

asemenea despăgubiri, ci constituie doar direcții de politică generală a

acestor state.

De asemenea,

Declarația Universală a Drepturilor Omului nu are caracterul unui act ce dă

naștere, direct în patrimoniul persoanelor fizice, la anumite drepturi în

contra statelor semnatare, acest act fiind în vigoare la data survenirii

condamnării politice a autorului reclamantului.

La fel, cât privește

Rezoluția nr. 1096/1998 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, aceasta

are în vedere fixarea în sarcina statelor a obligației de a lua măsuri în

vederea reabilitării victimelor justiției totalitare comuniste, prin raportare

la reparațiile cuvenite celor condamnați pe nedrept pentru comiterea ce crime.

Or, o asemenea

reparație este fixată de către legiuitorul român prin raportare la prejudiciul

material pe care se obligă a-l acoperi integral, atunci când are în vedere

lipsa unei reparații anterioare.

Însă această măsură

rămâne la aprecierea puterii locțiitoare, dreptul intern având reglementări ce

asigură protecția dreptului persoanelor victime ale unor condamnări nedrepte.

În acest sens este și jurisprudența europeană a drepturilor omului, respectiv

s-a apreciat că nu poate exista decât o obligație morală a statului de a acorda

despăgubiri și anume Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin

Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și

prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra

Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de

a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. În motivarea

sentinței tribunalului, se face referire la jurisprudența de la Strasbourg care

a reținut că are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23

noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9

octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie

2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).

De asemenea, se mai

invocă jurisprudența aceleiași Curți cu privire la problema restituirii

bunurilor confiscate de către stat, sens în care a statuat că: nu se poate

interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui

proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că

ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de

a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari.

(Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea

din 4 martie 2003 în Cauza Jantmer contra Slovaciei, Decizia asupra

admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra

Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea

proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă

marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a

politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor

(Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra

Greciei).

Împotriva sentinței

Tribunalului a formulat apel reclamantul, arătând că, întrucât își

fundamentează cererea pe dispozițiile dreptului comun privitoare la răspunderea

civilă delictuală, iar nu pe cele ale legii speciale, respectiv Legea nr.

221/2009, calea de atac este atrasă de aplicarea dispozițiilor art. 282

1

C. proc. civ., respectiv art. 2 lit. b) C. proc. civ.

Se invocă greșita

interpretare și aplicare a legii, sub aspectul efectelor actelor internaționale

și sarcinilor revenite Statului Român din asumarea unor asemenea obligații

chiar pe cale diplomatică, dar în principal asumate în temeiul art. 20 din

Constituția României din aplicarea prevederilor Declarației Universale a

Drepturilor Omului.

Prin întâmpinare,

pârâtul, ca o chestiune prealabilă, solicită instanței să califice drept recurs

calea de atac, în considerarea calificării cererii drept una întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Totodată, invocă

prescripția dreptului la acțiune în considerarea dispozițiilor Decretului nr.

167/1958, aplicabile cererilor în răspundere civilă delictuală începând cu

momentul abolirii regimului comunist.

Într-o ultimă apărare

se invocă inadmisibilitatea acțiunii în acordarea despăgubirilor morale față de

deciziile nr. 1354/2010 și 1358/2010 ale Curții Constituționale.

Prin Decizia civilă

nr. 66 din 9 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă

s-a respins, ca nefondat, apelul reclamantului.

A reținut instanța de

apel că, în opinia reclamantului-apelant, acțiunea sa ar fi una fondată pe

răspunderea statului pentru prejudiciile aduse ca urmare a luării unei măsuri

de condamnare pentru o faptă caracterizabilă ca una de opoziție la regimul

politic anterior anului 1990.

Prima instanță de

fond a reținut, fără a dezvolta în fapt și în drept, că o acțiune civilă în

răspundere delictuală este prescrisă.

În considerentele

cererii de chemare în judecată, anticipând stridența unei astfel de excepții,

reclamantul a arătat ca fundamentul cererii sale l-ar constitui aplicarea

directă a art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în condițiile

art. 23 și art. 52 alin. (3) din Constituție, care reprezintă temei neechivoc

al răspunderii obiective a statului pentru eroarea judiciară, invocă drept

moment al curgerii prescripției extinctive pe cel în care, prin Legea nr.

221/2009, au fost încriminate ca având caracter politic asemenea condamnări, ce

erau contrare Constituției din anul condamnării precum și Declarației

Universale a Drepturilor Omului la care România a aderat la data de 10

decembrie 1948.

În ce privește

excepția prescripției extinctive, motivarea primei instanțe a fost suplinită de

către instanța de apel.

Sub acest aspect, instanța

de apel a considerat că nu se poate pune problema începerii curgerii termenului

în momentul abolirii regimului comunist despre care, în mod necontestat, se

reține că ar fi fost o formă de violență morală, care împiedica promovarea unei

asemenea acțiuni. Acest moment se calculează de la data recunoașterii, prin

lege, a caracterului politic al condamnării suferite întrucât, anterior

survenirii actului normativ, nu se putea formula o cerere în constatarea

caracterului politic al condamnării și, în consecință, repararea prejudiciului.

Astfel, toate

apărările recurentului au fost apreciate ca fiind o pretinsă încălcare a

Statului Român a unor drepturi născute din diverse acte normative și,

respectiv, nenormative, aparținând dreptului diplomatic în care România este

parte.

Referitor la

instituția răspunderii delictuale, instanța de apel a reținut că prejudiciul se

naște ca urmare a unui act ilicit al făptuitorului, act ce creează un

prejudiciu victimei sale.

Fapta în concret s-a

săvârșit anterior anului 1990. Ulterioare acestui moment sunt actele normative

invocate de către apelant.

Cât privește ultimul

dintre acestea, Legea nr. 221/2009, apelantul pretinde ca efect al declarării

caracterului politic al condamnării suferite este recunoașterea dreptului său

la despăgubire, în sensul dispozițiilor art. 16 lit. a) din Decretul nr.

167/1958, potrivit cărora prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului

a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția,

întrerupere ce trebuie să intervină în mod imperativ, în interiorul termenului

de prescripție, iar nu după ce acesta s-a încheiat.

Conchide instanța de

apel, cu privire la excepția prescripției extinctive, că cel puțin în momentul

în care, potrivit Decretului-lege nr. 118/1990, Statul Român, prin organele

sale legislative, a recunoscut existența și efectele vătămătoare ale măsurilor

de persecuție politică practicată de regimul politic abolit, a încetat orice

violență care ar fi putut vicia consimțământul, voința părții de a promova o

acțiune de tipul celei de față, începând, deci, curgerea termenului prevăzut de

art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În consecință, actul

normativ ce se pretinde a constitui forma de renunțare a statului la

prescripția începută în favoarea sa este ulterior încheierii intervalului de 3

ani de la data la care exercițiul dreptului la acțiune nu a mai fost

împiedicat, așa încât instituția întreruperii cursului prescripției nu este

aplicabilă, așa cum o pretinde reclamantul.

Prin urmare, a fost

suplinită motivarea primei instanțe de fond, cât privește reținerea excepției

prescripției extinctive.

Cu privire la dreptul

reclamantului la despăgubire prin prisma celorlalte acte normative sau

diplomatice, instanța de apel a apreciat că analiza incidenței acestor acte

normative este oprită, câtă vreme acestea se situează la o distanță mai mare de

3 ani de data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată, chiar de la

intrarea în vigoare, pe teritoriul Statului Român, a dispozițiilor Declarației

Universale a Drepturilor Omului, prin Legea nr. 30/1994, sub acoperirea căreia

se așează pretenția la despăgubire.

În aceste condiții,

s-a apreciat ca lipsită de eficiență juridică examinarea efectelor pe care

intrarea în vigoare pe teritoriul Statului Român a Convenției Europene a

Drepturilor Omului a avut-o, dar și a eventualelor obligații născute sau nu în

patrimoniul resortisanților statului ca urmare a edictării diverselor acorduri,

rezoluții și alte asemenea instrumente aparținând dreptului tratatelor.

Împotriva deciziei

Curții de apel, reclamantul a declarat recurs.

În motivarea

recursului, reclamantul a susținut următoarele:

În ceea ce privește

excepția prescripției, reclamantul susține că momentul la care, pe plan

subiectiv, a luat naștere dreptul la exercitarea acestei acțiuni este acela

când persoana cunoaște paguba, întinderea ei și persoana care a provocat-o.

Determinarea acestui moment trebuie să aibă la bază criteriile de la care

pleacă legea în stabilirea acestui moment. De asemenea, recurentul subliniază

că temeiul juridic care atrage răspunderea pârâtului nu îl constituie Legea nr.

221/2009, fiind cunoscută problematica acestei legi. În opinia recurentului,

doar Legea nr. 221/2009 este momentul la care se raportează, pentru că acesta

este singurul act normativ care la art. 1 alin. (2) enumera limitativ

condamnările cu caracter politic, act normativ care pune capăt eventualelor

speculații, fiind legea care face precizări clare vizând care fapte sunt

condamnări cu caracter politic.

În ce privește

Decretul nr. 118/1009, recurentul susține ca acest act normativ nu este lege

specială în materie de despăgubiri; în acest sens, evocă art. 1, 3, 4, 8, 9 și

11 și precizează că nu a urmat o procedură administrativă prealabilă,

neputându-se confunda prejudiciul material și prejudiciul moral din perspectiva

celor două acte normative invocate.

Susține și faptul că

obiectul cauzei dedus judecății nu se referă la erori judiciare ci la o

condamnare pentru o infracțiune existentă în acea perioadă, însă considerată cu

caracter politic prin Legea nr. 221/2009.

În concluzie,

recurentul arată că instanța de judecată trebuia să analizeze toate temeiurile

juridice invocate prin acțiunea introductivă, atât cele din dreptul intern

român, cât și cele de drept internațional, care au o legătură directă și

incriminează ceea ce s-a întâmplat la vremea respectivă cu persoana

reclamantului.

Față de actele și

lucrările dosarului, de probele administrate în cauză, Înalta Curte apreciază

recursul ca nefondat, conform considerentelor ce se vor arăta în continuare:

Înalta Curte constată

că instanța de apel, găsind întemeiată apărarea intimatului referitoare la

împlinirea cursului prescripției, a apreciat că se impune menținerea soluției

de respingere a acțiunii reclamantului, dar ca prescrisă, sens în care a

complinit motivarea primei instanțe.

Totodată, dând

eficiență art. 137 C. proc. civ., instanța de apel a apreciat că admiterea

excepției prescripției dreptului material la acțiune face de prisos analiza

fondului cererii, de aceea nu a mai luat în analiză incidența actelor normative

de drept internațional sau a actelor diplomatice.

Prin criticile aduse

în recurs, reclamanta constată considerentele în care instanța de apel a

reținut că are efect întreruptiv al cursului prescripției Decretul nr. 118/1990

și susține că, în realitate, un astfel de efect îl are Legea nr. 221/1990, care

enumera limitativ condamnările cu caracter politic.

Critica este

apreciată de Înalta Curte ca neîntemeiată. Potrivit dispozițiilor art. 16 lit.

a) din Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe prin recunoașterea

dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge

prescripția.

Înalta Curte

apreciază că o astfel de recunoaștere a avut loc la momentul intrării în

vigoare a Decretului-lege nr. 118/1990, decret care privește acordarea unor

drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatură instaurată cu

începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate opri

constituite în prizonieri.

Prin acest decret, în

art. 1 lit. a) - e) se recunosc faptele ce pot fi considerate persecuții din

motive politice, precum și dreptul celor ce au fost persecutați la reparații

materiale.

Împrejurarea că prin

Decretul-lege nr. 118/1390 nu se recunoaște și un drept la reparații pentru

prejudiciile morale nu poate lipsi actul normativ de efectul întreruptiv la

care s-a făcut referire în precedent, întrucât principiul care guvernează

materia răspunderii civile este cel al reparării integrale a prejudiciului, iar

în materia delictului civil prejudiciul poate avea atât o componentă materială,

cât și una morală.

În acest context, cu

atât mai mult cu cât recurenta-reclamantă a ținut să precizeze în toate

stadiile procesuale că acțiunea sa nu se întemeiază pe dispozițiile Legii nr.

221/2009 ci, deducând din invocarea dispozițiilor art. 7 și 8 din Decretul nr.

167/1958, pe dispozițiile de drept comun (art. 998 - 999 din C. civ. de la

1864) și pe dispozițiile de drept internațional, aceasta este prescriptibilă în

condițiile art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În mod corect a

reținut instanța de apel că întreruperea cursului prescripției a operat la

intrarea în vigoare a Decretului-lege nr. 118/1990, respectiv la 9 aprilie

1990, dată de la care a început să curgă un nou termen de prescripție de 3 ani,

conform art. 17 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Cum această nouă

prescripție s-a împlinit la 9 aprilie 1993, intrarea în vigoare a Legii nr.

221/1990 nu mai putea avea efect întreruptiv, întrucât nu mai exista o

prescripție în curs.

De asemenea, Înalta

Curte apreciază că instanța de apel, reținând în mod legal și temeinic

intervenția prescripției dreptului material la acțiune, a respectat

dispozițiile art. 137 C. proc. civ. și nu a mai intrat în analiza fondului

litigiului dedus judecății.

Toate aceste

considerente au fundamentat convingerea Înaltei Curți că în cauză nu este

incident niciunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

de aceea va respinge recursul ca nefondat în conformitate cu dispozițiile art.

312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamantul N.T. împotriva Deciziei civile nr.

68 din 9 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 11 octombrie 2013.

Procesat de GGC - CL