ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4227/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Curtea de Apel Galați, secția civilă, prin decizia nr. 87/ A din 11 mai 2011 a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea împotriva Sentinței civile nr. 133 din 25 februarie 2010 a Tribunalului Vrancea, pe a schimbat-o în parte în ceea ce privește cuantumul daunelor morale și anume 2.300 euro în loc de 40.000 euro și a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul C.T.M. împotriva aceleiași sentințe. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele considerente: Prin acțiunea înregistrată la nr. 2580/91/2009 reclamantul C.T.M.

a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea la plata sumei de 400.000 euro reprezentând daune morale urmare condamnării cu caracter politic prin sentința nr. 11 din 17 ianuarie 1958 a Tribunalului Militar Constanța, în deplasare la Galați. În motivarea acțiunii, întemeiate pe dispozițiile art. 5 Legea nr. 221/2009, a arătat că prin hotărârea indicată a fost condamnat la 5 ani închisoare corecționala și 2 ani interdicție corecțională, pentru delictul de rebeliune. Prin sentința civilă nr. 133/2010 a Tribunalului Vrancea s-a admis în parte acțiunea și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 40.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru daunele morale.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut că reclamantul C.T.M. a fost condamnat la 5 ani închisoare corecțională și 2 ani interdicție corecțională, pentru delictul de rebeliune, prin sentința nr. 1 din 17 ianuarie 1958 a Tribunalului Militar Constanța, în deplasare la Galați. Prima instanță a apreciat, pe baza probatoriului administrat și din motivarea sentinței de condamnare, că rezultă cu claritate că faptele pentru care au fost judecați și condamnați inculpații, printre care și reclamantul, au constat în acte de opoziție fățișă față de acțiunea de înființare a GAC - urilor, constând în organizarea de grupuri de cetățeni care să protesteze și exercitarea de acțiuni de violență fizică asupra așa numiților „îndrumători" trimiși să „lămurească" țărănimea să se înscrie în aceste forme de asociere.

Tribunalul a arătat că, după ce a fost liberat, reclamantul a fost obligat în continuare să se prezinte periodic la organele fostei securități, a fost supravegheat continuu și obligat să scrie note explicative cu privire la acțiunile sale, până în anul 1989. În ceea ce privește poziția comunității față de reclamant, a arătat că, în general, foștii deținuți politici erau priviți cu suspiciune atât de către reprezentanții autorităților cât și de către ceilalți membri ai acesteia, repercusiunile întinzându-se și asupra copiilor, care nu puteau să meargă la școli și nu puteau promova profesional, dovada fiind faptul că unul dintre copiii reclamantului a încercat la un moment dat să se căsătorească, însă părinții viitorului său partener s-au opus din cauza trecutului politic al reclamantului.

Prima instanță a reținut că potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) Legea nr. 221/2009 reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. În acord cu dispoziția legală evocată și linia jurisprudenței instanței europene cuantumul despăgubirilor acordat trebuie să întrunească cerințele reparării integrale și proporționalității cu prejudiciul efectiv produs. Este adevărat că nici o sumă nu ar putea să repare prejudiciul imens produs reclamantului prin condamnare și prin modul în care a fost tratat pe parcursul detenției. Însă, însăși promulgarea legii, prin care se recunoaște caracterul politic al condamnărilor, printre care și cea suferită de reclamant, și se înlătură consecințele acestor condamnări constituie, prin ea însăși, o formă de reparație.

Scopul pentru care atât reclamantul, cât și ceilalți condamnați cu caracter politic s-au opus regimului comunist a fost acela de a se recunoaște, cu prioritate, că era vorba de un regim abuziv, instaurat prin forță și bazat pe forță, care avea drept scop suprimarea oricăror drepturi și libertăți și a oricărei manifestări de gândire liberă din partea cetățenilor. Ori, chiar recunoașterea caracterului aberant și abuziv al acestui regim poate fi considerată o formă de reparație, întrucât, chiar motivul pentru care însuși reclamantul a înțeles să se opună acestui regim a fost acela că se încerca să i se suprime un drept fundamental, și anume dreptul la proprietate. Pe de altă parte, chiar pronunțarea prezentei sentințe constituie o formă de reparație a prejudiciului moral încercat.

Prima instanță a apreciat că suma solicitată de reclamant, de 400.000 de euro, adică peste 16 miliarde de lei vechi, este foarte mare. Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea sa corporală, demnitate, onoare, libertate de gândire, de conștiință și de religie. Prima instanță a ținut seama de atingerea adusă tuturor elementelor personalității reclamantului, de suferințele greu de imaginat prin care acesta a fost nevoit să treacă, de împrejurarea că tatăl său a fost ucis chiar lângă el în momentul desfășurării revoltelor, considerând că suma de 40.000 de euro reprezintă o satisfacție echitabilă.

Împotriva acestei decizii au declarat apel ambele părți, reclamantul solicitând majorarea cuantumului despăgubirilor acordate raportat la suferințele îndurate în timpul detenției și a apreciat că nu se poate face confuzie între satisfacția echitabilă acordată de CEDO și daunele morale din dreptul intern. Pârâtul a solicitat reducerea daunelor morale la un cuantum rezonabil, apreciind că însăși promulgarea acestei legi și condamnarea comunismului reprezintă o formă de reparație, alături de avantajele acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

Curtea de Apel a analizat în ce măsură dispariția temeiului juridic al acțiunii pe parcursul soluționării dosarului ca urmare a constatării neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 prin deciziile nr. 1354/2010, nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 aduce atingere art. l din Protocolul 1 la Convenția europeană a Drepturilor Omului și art. l4 al Convenției europene a Drepturilor Omului.

Instanța de apel, într-o motivare amplă, tinzând la considerente supraabundente față de speța concretă, cu aprecieri de ordin teoretic asupra temeiului juridic al cererii introductive, precum și cu o prezentare a jurisprudenței Curții europene a Drepturilor Omului cu privire la noțiunile de speranță legitimă și bun în sensul art. 1 Protocolul 1 CEDO, a conchis că decizia dată de Curtea Constituțională se aplică doar cererilor introduse pe rolul instanțelor ulterior pronunțării acesteia, întrucât, dacă s-ar dispune astfel, s-ar încălca principiul nediscriminării prevăzut de art. 14 din CEDO. Reclamantul a declarat recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., prin care a arătat că hotărârea este nelegală, deoarece instanța nu a avut în vedere la acordarea daunelor morale criteriile de evaluare, importanța valorilor lezate și consecințele negative suferite de persoana vătămată și nici implicațiile acestora în viața socială a persoanei vătămate. Susține că instanța nu a avut în vedere nici jurisprudența internă, nici jurisprudența CEDO în stabilirea cuantumului daunelor morale și a pus reclamantul într-o poziție discriminatorie față de alți justițiabili aflați în situații juridice similare, care au obținut despăgubiri mult mai mari în baza art. 504 C. proc. Pen. și urm. Recurentul - reclamant a invocat art. 5 și art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs și pârâtul, indicând drept motiv de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, cu consecința respingerii acțiunii. În dezvoltarea criticilor arată, în esență, că instanța de apel trebuia să se raporteze la incidența în cauză a deciziei nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională și să constate că temeiul juridic care a stat la baza acțiunii introductive a reclamantului a fost desființat. Recurentul - pârât critică decizia recurată și în privința daunelor morale, susținând că în considerentele reținute instanța de apel nu precizează criteriile care au condus la stabilirea sumei acordate.

Analiza recursurilor Înalta Curte va efectua controlul de nelegalitate din prisma efectelor deciziei nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, prin raportare la decizia nr. 12/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii Criticile formulate de pârât aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Problema de drept care se pune în speță nu este cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, sau cuantumul acestor despăgubiri, ci aceea dacă acest text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control aposteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speța, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lui. În ceea ce privește legitimitatea demersului organului jurisdicțional constituțional, ea decurge din atribuțiile pe care le are conform legii și Constituției, iar motivul de ordin general imperios transpare din motivarea deciziei Curții Constituționale (înlăturarea unor situații de incoerență și instabilitate, a unei duble reglementări în aceeași materie).

Așadar, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Pe de altă parte, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum de asemenea greșit a reținut instanța de apel. Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Î.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional, publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

Recursul declarat de reclamant este nefondat. În raport de dezlegarea dată recursului pârâtului, analiza criticilor formulate de reclamant privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept. Împrejurarea că în cauze cu obiect similar s-au pronunțat soluții diferite, este rezultatul analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcție de situația de fapt și de probele administrate, nefiind de natură să influențeze soluția din prezenta cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanța de judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecății, în spiritul și litera legii.

Susținerile recurentului reclamant relative la aplicarea Declarației Universale a Drepturilor Omului menționată în motivele de recurs urmează a fi înlăturate, față de argumentele detaliate care au justificat admiterea recursului pârâtului și care nu se mai impune a fi reluate. În materia daunelor morale prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, problema contrarietății reglementării naționale în raport cu Convenția europeană a Drepturilor Omului a format obiectul unui recurs în interesul legii, soluționat în sensul anterior arătat (prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de casație și Justiție), astfel încât o nouă analiză pe același aspect nu mai este posibilă.

În consecință, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant se va respinge, ca nefondat. Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 87/ A din 11 mai 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă, și va modifica în parte decizia, în sensul că va admite apelul declarat de același pârât împotriva Sentinței civile nr. 133 din 25 februarie 2010 a Tribunalului Vrancea, secția civilă, pe care o va schimba în tot, în sensul că va respinge acțiunea reclamantului; va menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Totodată, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.T.M. împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. - Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea împotriva deciziei civile nr. 87/ A din 11 mai 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Modifică în parte decizia în sensul că schimbă în tot Sentința civilă nr. 133 din 25 februarie 2010 a Tribunalului Vrancea, secția civilă, și respinge acțiunea. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.T.M. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 08 iunie 2012.