ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4227/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4227/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Curtea

de Apel Galați, secția civilă, prin decizia nr. 87/ A din 11 mai 2011 a admis

apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea împotriva Sentinței

civile nr. 133 din 25 februarie 2010 a Tribunalului Vrancea, pe a schimbat-o în

parte în ceea ce privește cuantumul daunelor morale și anume 2.300 euro în loc

de 40.000 euro și a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul C.T.M.

împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a

pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele considerente:

Prin

acțiunea înregistrată la nr. 2580/91/2009 reclamantul C.T.M. a solicitat

obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția

Generală a Finanțelor Publice Vrancea la plata sumei de 400.000 euro

reprezentând daune morale urmare condamnării cu caracter politic prin sentința

nr. 11 din 17 ianuarie 1958 a Tribunalului

Militar Constanța, în deplasare la Galați.

În motivarea

acțiunii, întemeiate pe dispozițiile art. 5 Legea nr. 221/2009, a arătat că

prin hotărârea indicată a fost condamnat la 5 ani închisoare corecționala și 2

ani interdicție corecțională, pentru delictul de rebeliune.

Prin

sentința civilă nr. 133/2010 a Tribunalului Vrancea

s-a admis în parte acțiunea și a fost

obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 40.000 euro, reprezentând

despăgubiri pentru daunele morale.

Pentru a

decide astfel, instanța a reținut că reclamantul C.T.M. a fost condamnat la 5

ani închisoare corecțională și 2 ani interdicție corecțională, pentru delictul

de rebeliune, prin sentința nr. 1 din 17 ianuarie 1958 a Tribunalului Militar

Constanța, în deplasare la Galați.

Prima

instanță a apreciat, pe baza probatoriului administrat și din motivarea

sentinței de condamnare, că rezultă cu claritate că faptele pentru care au fost

judecați și condamnați inculpații, printre care și reclamantul, au constat în

acte de opoziție fățișă față de acțiunea de înființare a GAC - urilor, constând

în organizarea de grupuri de cetățeni care să protesteze și exercitarea de

acțiuni de violență fizică asupra așa numiților „îndrumători" trimiși să

„lămurească" țărănimea să se înscrie în aceste forme de asociere.

Tribunalul

a arătat că, după ce a fost liberat, reclamantul a fost obligat în continuare

să se prezinte periodic la organele fostei securități, a fost supravegheat

continuu și obligat să scrie note explicative cu privire la acțiunile sale,

până în anul 1989.

În ceea

ce privește poziția comunității față de reclamant, a arătat că, în general,

foștii deținuți politici erau priviți cu suspiciune atât de către

reprezentanții autorităților cât și de către ceilalți membri ai acesteia,

repercusiunile întinzându-se și asupra copiilor, care nu puteau să meargă la

școli și nu puteau promova profesional, dovada fiind faptul că unul dintre

copiii reclamantului a încercat la un moment dat să se căsătorească, însă

părinții viitorului său partener s-au opus din cauza trecutului politic al

reclamantului.

Prima

instanță a reținut că potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) Legea nr. 221/2009

reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare.

În acord

cu dispoziția legală evocată și linia jurisprudenței instanței europene

cuantumul despăgubirilor acordat trebuie să întrunească cerințele reparării

integrale și proporționalității cu prejudiciul efectiv produs.

Este

adevărat că nici o sumă nu ar putea să repare prejudiciul imens produs

reclamantului prin condamnare și prin modul în care a fost tratat pe parcursul

detenției.

Însă,

însăși promulgarea legii, prin care se recunoaște caracterul politic al

condamnărilor, printre care și cea suferită de reclamant, și se înlătură

consecințele acestor condamnări constituie, prin ea însăși, o formă de

reparație.

Scopul

pentru care atât reclamantul, cât și ceilalți condamnați cu caracter politic

s-au opus regimului comunist a fost acela de a se recunoaște, cu prioritate, că

era vorba de un regim abuziv, instaurat prin forță și bazat pe forță, care avea

drept scop suprimarea oricăror drepturi și libertăți și a oricărei manifestări

de gândire liberă din partea cetățenilor.

Ori,

chiar recunoașterea caracterului aberant și abuziv al acestui regim poate fi

considerată o formă de reparație, întrucât, chiar motivul pentru care însuși

reclamantul a înțeles să se opună acestui regim a fost acela că se încerca să i

se suprime un drept fundamental, și anume dreptul la proprietate.

Pe de

altă parte, chiar pronunțarea prezentei sentințe constituie o formă de

reparație a prejudiciului moral încercat.

Prima

instanță a apreciat că suma solicitată de reclamant, de 400.000 de euro, adică

peste 16 miliarde de lei vechi, este foarte mare.

Daunele

morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană,

valori care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și

integritatea sa corporală, demnitate, onoare, libertate de gândire, de

conștiință și de religie.

Prima

instanță a ținut seama de atingerea adusă tuturor elementelor personalității

reclamantului, de suferințele greu de imaginat prin care acesta a fost nevoit

să treacă, de împrejurarea că tatăl său a fost ucis chiar lângă el în momentul

desfășurării revoltelor, considerând că suma de 40.000 de euro reprezintă o

satisfacție echitabilă.

Împotriva

acestei decizii au declarat apel ambele părți,

reclamantul solicitând majorarea cuantumului despăgubirilor

acordate raportat la suferințele îndurate în timpul detenției și a apreciat că

nu se poate face confuzie între satisfacția echitabilă acordată de CEDO și

daunele morale din dreptul intern. Pârâtul a solicitat reducerea daunelor

morale la un cuantum rezonabil, apreciind că însăși promulgarea acestei legi și

condamnarea comunismului reprezintă o formă de reparație, alături de avantajele

acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

Curtea

de Apel a

analizat în ce

măsură dispariția temeiului juridic al acțiunii pe parcursul soluționării

dosarului ca urmare a constatării neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 prin deciziile nr. 1354/2010, nr. 1358/2010

și nr. 1360/2010 aduce atingere art. l din Protocolul 1 la Convenția europeană

a Drepturilor Omului și art. l4 al Convenției europene a Drepturilor Omului.

Instanța

de apel, într-o motivare amplă, tinzând la considerente supraabundente față de

speța concretă, cu aprecieri de ordin teoretic asupra temeiului juridic al

cererii introductive, precum și cu o prezentare a jurisprudenței Curții europene

a Drepturilor Omului cu privire la noțiunile de speranță legitimă și bun în

sensul art. 1 Protocolul 1 CEDO, a conchis că decizia dată de Curtea

Constituțională se aplică doar cererilor introduse pe rolul instanțelor

ulterior pronunțării acesteia, întrucât, dacă s-ar dispune astfel, s-ar încălca

principiul nediscriminării prevăzut de art. 14 din CEDO.

Reclamantul

a declarat recurs,

întemeiat

în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a arătat că

hotărârea este nelegală, deoarece instanța nu a avut în vedere la acordarea

daunelor morale criteriile de evaluare, importanța valorilor lezate și

consecințele negative suferite de persoana vătămată și nici implicațiile

acestora în viața socială a persoanei vătămate.

Susține

că instanța nu a avut în vedere nici jurisprudența internă, nici jurisprudența

CEDO în stabilirea cuantumului daunelor morale și a pus reclamantul într-o

poziție discriminatorie față de alți justițiabili aflați în situații juridice

similare, care au obținut despăgubiri mult mai mari în baza art. 504 C. proc. Pen.

și urm.

Recurentul

- reclamant a invocat art. 5 și art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a

Drepturilor Omului.

Împotriva

deciziei instanței de apel a declarat recurs și pârâtul,

indicând drept motiv de nelegalitate

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, cu

consecința respingerii acțiunii.

În

dezvoltarea criticilor arată, în esență, că instanța de apel trebuia să se

raporteze la incidența în cauză a deciziei nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea

Constituțională și să constate că temeiul juridic care a stat la baza acțiunii

introductive a reclamantului a fost desființat.

Recurentul

- pârât critică decizia recurată și în privința daunelor morale, susținând că

în considerentele reținute instanța de apel nu precizează criteriile care au

condus la stabilirea sumei acordate.

Analiza

recursurilor

Înalta Curte

va efectua controlul de nelegalitate din prisma efectelor deciziei nr. 1358/2010

pronunțată de Curtea Constituțională, prin raportare la

decizia nr. 12/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

în recursul în

interesul legii

Criticile

formulate de pârât aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în

cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel

în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Problema

de drept care se pune în speță nu este cea a îndreptățirii reclamantului la

acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

221/2009, sau cuantumul acestor despăgubiri, ci aceea dacă acest text de lege

mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care a fost

declarat neconstituțional, printr-un control aposteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit

art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare,

constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de

la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind

suspendate de drept.

La alin.

(4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de

la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În

raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema

dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Această

problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în

soluționarea recursului în interesul

legii, în sensul că s-a stabilit că

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte

cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele

și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în

speța, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată,

cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

Nu se

poate spune, deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în

vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune

ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă,

este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare,

căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea

neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum

norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una

imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi

tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să

producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în

ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de

altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte

numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță,

nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul

unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data

publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre

definitivă, care să fi confirmat dreptul lui.

În ceea

ce privește legitimitatea demersului organului jurisdicțional constituțional,

ea decurge din atribuțiile pe care le are conform legii și Constituției, iar

motivul de ordin general imperios transpare din motivarea deciziei Curții

Constituționale (înlăturarea unor situații de incoerență și instabilitate, a

unei duble reglementări în aceeași materie).

Așadar,

prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

Continuând

să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei

efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției

sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici

dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

De

asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții

Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în

aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații

discriminatorii.

Pe de

altă parte, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum de

asemenea greșit a reținut instanța de apel.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația

de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și

a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

Față de

toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul Legii

nr. 12/2011 a Î.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de

apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de

lege declarat neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios

constituțional, publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

Recursul declarat de reclamant este nefondat.

În

raport de dezlegarea dată recursului pârâtului, analiza criticilor formulate de

reclamant privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în

totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de

evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a

acestora a rămas fără temei de drept.

Împrejurarea

că în cauze cu obiect similar s-au pronunțat soluții diferite, este rezultatul

analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcție de situația de fapt

și de probele administrate, nefiind de natură să influențeze soluția din

prezenta cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept,

iar instanța de judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra

chestiunilor deduse judecății, în spiritul și litera legii.

Susținerile

recurentului reclamant relative la aplicarea Declarației Universale a

Drepturilor Omului menționată în motivele de recurs urmează a fi înlăturate,

față de argumentele detaliate care au justificat admiterea recursului pârâtului

și care nu se mai impune a fi reluate.

În

materia daunelor morale prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

problema contrarietății reglementării naționale în raport cu Convenția europeană

a Drepturilor Omului a format obiectul unui recurs în interesul legii,

soluționat în sensul anterior arătat (prin decizia nr. 12 din 19 septembrie

2011 pronunțată de Înalta Curte de casație și Justiție), astfel încât o nouă

analiză pe același aspect nu mai este posibilă.

În

consecință, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

declarat de reclamant se va respinge, ca nefondat.

Pentru

aceste considerente, față de prevederile art. 312 și art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanța va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 87/ A din 11 mai

2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă, și va modifica în parte decizia,

în sensul că va admite apelul declarat de același pârât împotriva Sentinței civile

nr. 133 din 25 februarie 2010 a Tribunalului Vrancea, secția civilă, pe care o

va schimba în tot, în sensul că va respinge acțiunea reclamantului; va menține

celelalte dispoziții ale deciziei atacate. Totodată, va respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul C.T.M. împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. - Direcția Generală a

Finanțelor Publice Vrancea împotriva deciziei civile nr. 87/ A din 11 mai 2011

a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Modifică

în parte decizia în sensul că schimbă în tot Sentința civilă nr. 133 din 25

februarie 2010 a Tribunalului Vrancea, secția civilă, și respinge acțiunea.

Menține

celelalte dispoziții ale deciziei.

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.T.M. împotriva aceleiași

decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 08 iunie 2012.