ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1323/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1323/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secția civilă la data de 16 noiembrie

2010, reclamanta S.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P.,

solicitând obligarea acestuia la plata de daune morale, în cuantum de 520.000

lei, pentru suferințele psihice și relele tratamente la care a fost supus tatăl

său, N.I., cu ocazia deportării pe motive etnice în Transnistria, în perioada

01 iulie 1942-01 septembrie 1944.

Prin sentința nr. 14

din 14 ianuarie 2011, Tribunalului Gorj, secția civilă a admis excepția

prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârât și, în consecință, a

respins acțiunea, ca fiind prescrisă.

În motivarea

soluției, tribunalul a reținut că dreptul la acțiune, având un obiect

patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul

stabilit în lege și orice clauză care se abate de la reglementarea legală a

prescripției este nulă, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (1) și (3)

din Decretul nr. 167/1958, iar termenul general de prescripție este de 3 ani,

potrivit art. 3 din același act normativ.

Prescripția dreptului

la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă

de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât

și pe cel care răspunde de ea, conform prevederilor art. 8 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958.

Reclamanta a formulat

împotriva Statului Român o acțiune în pretenții, solicitând despăgubiri bănești

pentru acoperirea unui prejudiciu de natura morală, acțiune întemeiată, în

drept, pe dispozițiile art. 998 și urm. C. civ., norme de drept comun care

reglementează regulile ce guvernează răspunderea civilă delictuală.

Având în vedere că

dreptul pretins este de creanță, deci unul patrimonial, dar și dispozițiile

art. 21 din Decretul nr. 167/1958, în cauză sunt aplicabile dispozițiile legale

privind prescripția extinctivă cuprinse în acest act normativ, respectiv cele

ale art. 1, 3, 8, 13, 16 și 19.

S-a apreciat astfel,

că până la instaurarea regimului democratic din anul 1990, cursul prescripției

a fost suspendat, în sensul art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958,

suspendarea operând și după acest moment, până cel mai târziu la intrarea în

vigoare a O.G. nr. 105 din 30 august 1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000.

Cum de la acest moment curge termenul de prescripție de 3 ani, în raport de

data introducerii acțiunii, respectiv anul 2010, dreptul reclamantei la acțiune

este prescris.

Prin decizia nr. 149

din 08 martie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu

minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă

împotriva sentinței susmenționate.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a reținut următoarele:

Prima critică adusă

de apelantă privește greșita calificare a dreptului pretins prin acțiune ca

fiind unul patrimonial. Apelanta este în evidentă eroare, făcând o confuzie

între dreptul dedus judecății și ceea ce a generat nașterea dreptului

respectiv.

Astfel, drepturile

subiectelor de drept civil sunt susceptibile de clasificare în drepturi

patrimoniale și drepturi nepatrimoniale.

Drepturile

patrimoniale sunt acelea care au un conținut economic, adică pot fi evaluate în

bani, fac parte din patrimoniul persoanei, în timp ce drepturile nepatrimoniale

sunt lipsite de valoare economică.

Acțiunea civilă are

ca obiect protecția unui drept sau a unui interes pentru realizarea căruia

calea justiției este obligatorie. Obiectul acțiunii se concretizează prin

mijlocul procesual folosit, obiectul cererii de chemare în judecată

constituindu-l pretenția concretă a reclamantului.

În raport de natura și

obiectul dreptului exercitat, pot fi distinse acțiuni nepatrimoniale, care

corespund unor drepturi subiective indisolubil legate de persoana titularului

lor, drepturi fără conținut economic, și acțiuni patrimoniale, care au un

conținut economic.

Acțiunea prin care se

solicită obligarea pârâtului la plata unei sume de bani este o acțiune cu

caracter patrimonial, pentru că dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în

justiție este evaluabil în bani. A susține că acțiunea de față nu are caracter

evaluabil în bani înseamnă a ignora natura însăși a dreptului pe care se

fundamentează acțiunea, drept care este personal și cu conținut economic.

Daunele morale

solicitate vizează acoperirea unui prejudiciu de ordin moral, conținutul

economic al prejudiciului fiind greu de cuantificat, însă el se transpune

într-un drept patrimonial, adică într-o sumă de bani.

Din acest motiv,

acțiunile prin care se solicită acoperirea prejudiciilor morale sunt supuse

prescripției extinctive, dreptul solicitat fiind unul de creanță.

Temeiul de drept al

acțiunii, invocat de reclamantă și analizat de instanță, îl constituie

dispozițiile art. 998-999 C. civ., tocmai pentru că acțiunea ilicită care a

determinat nașterea prejudiciului a avut loc anterior anului 1945, actele

normative speciale dispunând cu privire la drepturile persoanelor persecutate

de regimul politic anterior, începând cu data de 6 martie 1945. În atare

condiții, tribunalul s-a raportat la prevederile Legii nr. 189/2000 doar pentru

a arăta că se poate considera că dreptul la acțiune s-a născut cel mai târziu

după intrarea în vigoare a aceste legi, însă acțiunea a fost analizată potrivit

dispozițiilor de drept comun.

Pentru daunele morale

suferite de victimele deportării pe motive etnice, în perioada 06 septembrie

1940-06 martie 1945, statul a acordat compensații în echitate, prin Legea nr.

189/2000, în pct. 3 al acestei legi stabilindu-se persoanele îndreptățite la

astfel de compensații, precum și drepturile de care acestea dispun sub aspectul

unei indemnizații lunare bănești, dar și al unor drepturi personale, cu

conținut economic, așa cum sunt enumerate în art. 5 din lege.

Dreptul de a promova

o acțiune de drept comun, care pune în discuție angajarea răspunderii civile

delictuale, trebuie exercitat în termen de 3 ani de la data când cel ce se

pretinde păgubit a cunoscut atât existența prejudiciului, cât și pe cel care a

săvârșit fapta ilicită.

Reclamanta a cunoscut

că autorul său a fost deportat în lagărul din Transnistria până în anul 1944,

însă până în anul 1990 era imposibil a se solicita ca statul să răspundă

patrimonial pentru crearea unui prejudiciu persoanelor față de care s-a luat

măsura deportării pe motive etnice, operând suspendarea cursului prescripției

extinctive, potrivit art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, datorită

existenței unui caz de forță majoră care a împiedicat pe titularul dreptului să

ceară valorificarea acestuia.

Tribunalul a apreciat

că suspendarea a durat până la apariția Ordonanței nr. 105 din 30 august 1999

privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive etnice, după

care se putea solicita acordarea unor drepturi prevăzute de actul normativ

respectiv și chiar a unor daune morale, în virtutea dreptului de acces la

instanță.

Instanța de apel nu

poate să îngreuneze situația apelantei în propria cale de atac și să rețină o

dată anterioară celei stabilite de tribunal ca dată de pornire a termenului de

prescripție, așadar se va considera că la data când s-a reglementat prin lege

posibilitatea de a beneficia de drepturile acordate persoanelor deportate, cel

mai târziu în 2000, reclamanta putea solicita și obligarea pârâtului la plata

de daune morale, întrucât nu mai exista niciun impediment pentru promovarea

acțiunii.

În concluzie, în mod

corect instanța de fond a constatat că acțiunea formulată este prescrisă în

termenul general de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958,

acțiunea promovată având un caracter patrimonial, prin care se solicită

protejarea unui drept de creanță pretins împotriva statului.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a

formulat următoarele critici:

- instanțele nu au

reținut că drepturile acordate în conformitate cu prevederile Decretului-lege

nr. 118/1990 sunt total distincte de drepturile pretinse pe calea acțiunii

civile privind plata daunelor, iar acordarea lor nu poate avea nici un fel de

efecte asupra daunelor morale solicitate în temeiul art. 998 – 999 C. civ.;

- instanțele nu au

analizat caracterul ilicit al faptelor petrecute în perioada 1942 – 1944, prin

raportare la garanțiile oferite prin prisma dispozițiilor Convenției Europene a

Drepturilor Omului;

- instanțele au

admis, în mod greșit, excepția prescripției dreptului la acțiune, întrucât

drepturile și libertățile fundamentale încălcate de stat sunt drepturi

nepatrimoniale imprescriptibile extinctiv;

- instanțele au

reținut incorect faptul că daunele morale solicitate sunt de natură

patrimonială, ignorând că pentru a fi patrimoniale creanța trebuie să fie

certă, lichidă și exigibilă;

- instanțele au

apreciat, în mod eronat, că reclamanta nu are posibilitatea să uzeze de

dispozițiile art. 998-999 C. civ., întrucât sunt edictate norme cu caracter

special, în ceea ce privește drepturile cuvenite persoanelor deportate din

motive etnice cu începere din anul 1940. O.G. nr. 105/1999, care a completat

Decretul-lege nr. 118/1990, nu a reglementat posibilitatea ca persoanele care

cad sub incidența acestui act normativ să beneficieze de daune morale pentru

prejudiciul moral suferit, caz în care nu există un conflict între norma cu

caracter general, constând în dispozițiile art. 998-999 C. civ., și norma

specială, respectiv dispozițiile O.G. nr. 105/1999 și Decretului-lege nr.

118/1990, și nu este aplicabil principiul de drept potrivit căruia norma specială

derogă de la cea generală.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, care fac posibilă încadrarea

recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține

următoarele:

Contrar susținerilor

recurentei, instanțele anterioare nu i-au negat dreptul de a uza de

dispozițiile art. 998-999 C. civ., pe motiv că sunt edictate norme cu caracter

special în ceea ce privește drepturile cuvenite persoanelor deportate din

motive etnice cu începere din anul 1940, respectiv O.G. nr. 105/1999, care a

completat Decretul-lege nr. 118/1990.

Dimpotrivă, atât

instanța de fond, cât și instanța de apel au analizat acțiunea reclamantei în

raport de temeiul juridic invocat de aceasta, și anume art. 998-999 C. civ.,

stabilind însă că dreptul valorificat prin această acțiune, fiind un drept

patrimonial, este supus prescripției extinctive reglementate de Decretul nr.

167/1958, ceea ce este corect.

După cum judicios s-a

reținut și în considerentele deciziei recurate, recurenta face o confuzie între

dreptul valorificat prin acțiune și ceea ce a generat nașterea acestui drept.

Este patrimonial

dreptul subiectiv al cărui conținut poate fi exprimat bănește, pecuniar. Sunt

patrimoniale dreptul real și dreptul de creanță.

Este nepatrimonial

(sau personal nepatrimonial) acel drept subiectiv al cărui conținut nu poate fi

exprimat în bani. Sunt personal nepatrimoniale drepturile care privesc

existența și integritatea persoanei, drepturile care privesc identificarea

persoanei și drepturile decurgând din creația intelectuală.

În speță, reclamanta

a solicitat prin acțiune obligarea pârâtului la plata de despăgubiri bănești,

astfel că dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiție este un drept

de creanță evaluabil în bani și, ca atare, are natură patrimonială.

Faptul că

despăgubirile solicitate vizează acoperirea unui prejudiciu moral nu schimbă cu

nimic natura dreptului ce se cere a fi protejat prin acțiunea dedusă judecății.

Dreptul la despăgubiri bănești este un drept cu conținut economic, evaluabil în

bani, a cărui natură patrimonială este incontestabilă.

Prin urmare,

criticile recurentei privind greșita calificare a naturii dreptului pretins

prin acțiune sunt nefondate.

Cât privește

susținerile recurentei referitoare la caracterul cert, lichid și exigibil al

unei creanțe, acestea nu au nicio relevanță în aprecierea naturii dreptului

dedus judecății, ca drept patrimonial sau nepatrimonial. Caracterul cert,

lichid și exigibil al creanței interesează sub aspectul posibilității de

efectuare a executării silite, sens în care art. 379 alin. (1) C. proc. civ.

prevede că „Nicio urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea

loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă.”

Așa cum s-a arătat

deja, dreptul de creanță valorificat de reclamantă în prezentul litigiu are

natură patrimonială, iar un asemenea drept este supus prescripției extinctive.

Astfel, potrivit art.

1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă,

„Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție,

dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege”, iar potrivit art. 3 din

același decret, „Termenul de prescripție este de 3 ani (…)”.Pe de altă parte,

potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, „Prescripția dreptului la

acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de

la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și

pe cel care răspunde de ea.”, iar potrivit art. 13 lit. a) din același decret,

„Cursul prescripției se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este

împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere.”

Raportat la natura

patrimonială a dreptului valorificat de reclamantă în prezenta cauză și la

dispozițiile privind prescripția extinctivă aplicabile drepturilor

patrimoniale, redate anterior, în mod legal curtea de apel a confirmat soluția

fondului de respingere a acțiunii ca prescrisă, criticile formulate pe acest

aspect nefiind fondate.

Din moment ce

reclamanta a cunoscut că autorul său a fost deportat de regimul politic trecut

în lagărul din Transnistria, în perioada 1942-1944, prescripția dreptului la

acțiune în repararea pagubei pricinuită autorului său prin fapta ilicită a

statului ar fi trebuit să înceapă să curgă de la momentul încetării faptei

ilicite, respectiv din anul 1944, conform art. 8 alin. (1) din Decretul nr.

167/1958.

Regimul politic

dictatorial care a subzistat în țara noastră până la revoluția din decembrie

1989 se constituie însă într-un caz de forță majoră care a împiedicat, în mod

obiectiv, pe autorul reclamantei și, după decesul acestuia (intervenit în

ianuarie 1988), pe reclamantă să promoveze acțiune în justiție împotriva

statului, pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei pricinuite prin

deportarea pe motive etnice. Ca atare, în perioada 1944-1990 cursul

prescripției a fost suspendat, operând cauza de suspendare prevăzută de art. 13

lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Mai mult decât atât,

instanțele anterioare au reținut în favoarea reclamantei suspendarea cursului

prescripției și după instaurarea regimului democratic din anul 1990, respectiv

până la apariția O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, prezumând

practic că întrucât prin acest act normativ s-a reglementat acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate din motive etnice de regimurile instaurate cu începere

de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945, până la apariția lui reclamanta

nu a putut, în mod obiectiv, să prefigureze posibilitatea de a acționa în

justiție pentru a obține repararea prejudiciului moral încercat de autorul său

prin deportarea din motive etnice, în perioada 1942-1944.

Trimiterea făcută de

instanțe la O.G. nr. 105/1999 nu s-a făcut, așadar, pentru a justifica

înlăturarea dreptului reclamantei la acțiunea în răspundere civilă delictuală

de drept comun, cum greșit se pretinde prin motivele de recurs, ci pentru a

justifica suspendarea cursului prescripției dreptului la acțiunea de drept

comun și după instaurarea regimului democratic din anul 1990, ceea ce îi

profită reclamantei.

Fiind recunoscută

suspendarea cursului prescripției extinctive în perioada 1944-2000, termenul

general de prescripție de 3 ani, aplicabil în cauză, a început să curgă în anul

2000 și s-a împlinit în anul 2003. Or, reclamanta a formulat acțiunea la data

de 16 noiembrie 2010, deci după împlinirea termenului legal de prescripție, așa

încât în mod corect, în cauză, s-a constatat prescris dreptul material la

acțiune.

Nu sunt fondate nici

criticile prin care se impută instanțelor anterioare că nu au analizat

caracterul ilicit al faptelor petrecute în perioada 1942-1944, întrucât o

asemenea analiză, ce ține de fondul cauzei, nu mai era posibilă cât timp s-a

reținut prescripția dreptului la acțiune. Prescripția extinctivă din dreptul

civil are ca efect stingerea dreptului la acțiune, în sens material,

neexercitat în termenul de prescripție, împiedicând astfel analiza pe fond a

cauzei.

Având în vedere

considerentele expuse, urmează a se reține că hotărârea recurată a fost dată cu

aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie de prescripție

extinctivă, raportat la natura patrimonială a dreptului dedus judecății.

Nefiind așadar

întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei apare

ca nefondat și va fi respins în consecință, conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta S.M. împotriva deciziei nr. 149 din 8

martie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 februarie 2012.