ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1323/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secția civilă la data de 16 noiembrie 2010, reclamanta S.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata de daune morale, în cuantum de 520.000 lei, pentru suferințele psihice și relele tratamente la care a fost supus tatăl său, N.I., cu ocazia deportării pe motive etnice în Transnistria, în perioada 01 iulie 1942-01 septembrie 1944. Prin sentința nr. 14 din 14 ianuarie 2011, Tribunalului Gorj, secția civilă a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârât și, în consecință, a respins acțiunea, ca fiind prescrisă.

În motivarea soluției, tribunalul a reținut că dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege și orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (1) și (3) din Decretul nr. 167/1958, iar termenul general de prescripție este de 3 ani, potrivit art. 3 din același act normativ. Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, conform prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Reclamanta a formulat împotriva Statului Român o acțiune în pretenții, solicitând despăgubiri bănești pentru acoperirea unui prejudiciu de natura morală, acțiune întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 998 și urm. C. civ., norme de drept comun care reglementează regulile ce guvernează răspunderea civilă delictuală. Având în vedere că dreptul pretins este de creanță, deci unul patrimonial, dar și dispozițiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, în cauză sunt aplicabile dispozițiile legale privind prescripția extinctivă cuprinse în acest act normativ, respectiv cele ale art. 1, 3, 8, 13, 16 și 19. S-a apreciat astfel, că până la instaurarea regimului democratic din anul 1990, cursul prescripției a fost suspendat, în sensul art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, suspendarea operând și după acest moment, până cel mai târziu la intrarea în vigoare a O.G.

nr. 105 din 30 august 1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000. Cum de la acest moment curge termenul de prescripție de 3 ani, în raport de data introducerii acțiunii, respectiv anul 2010, dreptul reclamantei la acțiune este prescris. Prin decizia nr. 149 din 08 martie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței susmenționate. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele: Prima critică adusă de apelantă privește greșita calificare a dreptului pretins prin acțiune ca fiind unul patrimonial. Apelanta este în evidentă eroare, făcând o confuzie între dreptul dedus judecății și ceea ce a generat nașterea dreptului respectiv.

Astfel, drepturile subiectelor de drept civil sunt susceptibile de clasificare în drepturi patrimoniale și drepturi nepatrimoniale. Drepturile patrimoniale sunt acelea care au un conținut economic, adică pot fi evaluate în bani, fac parte din patrimoniul persoanei, în timp ce drepturile nepatrimoniale sunt lipsite de valoare economică. Acțiunea civilă are ca obiect protecția unui drept sau a unui interes pentru realizarea căruia calea justiției este obligatorie. Obiectul acțiunii se concretizează prin mijlocul procesual folosit, obiectul cererii de chemare în judecată constituindu-l pretenția concretă a reclamantului. În raport de natura și obiectul dreptului exercitat, pot fi distinse acțiuni nepatrimoniale, care corespund unor drepturi subiective indisolubil legate de persoana titularului lor, drepturi fără conținut economic, și acțiuni patrimoniale, care au un conținut economic.

Acțiunea prin care se solicită obligarea pârâtului la plata unei sume de bani este o acțiune cu caracter patrimonial, pentru că dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiție este evaluabil în bani. A susține că acțiunea de față nu are caracter evaluabil în bani înseamnă a ignora natura însăși a dreptului pe care se fundamentează acțiunea, drept care este personal și cu conținut economic. Daunele morale solicitate vizează acoperirea unui prejudiciu de ordin moral, conținutul economic al prejudiciului fiind greu de cuantificat, însă el se transpune într-un drept patrimonial, adică într-o sumă de bani. Din acest motiv, acțiunile prin care se solicită acoperirea prejudiciilor morale sunt supuse prescripției extinctive, dreptul solicitat fiind unul de creanță.

Temeiul de drept al acțiunii, invocat de reclamantă și analizat de instanță, îl constituie dispozițiile art. 998-999 C. civ., tocmai pentru că acțiunea ilicită care a determinat nașterea prejudiciului a avut loc anterior anului 1945, actele normative speciale dispunând cu privire la drepturile persoanelor persecutate de regimul politic anterior, începând cu data de 6 martie 1945. În atare condiții, tribunalul s-a raportat la prevederile Legii nr. 189/2000 doar pentru a arăta că se poate considera că dreptul la acțiune s-a născut cel mai târziu după intrarea în vigoare a aceste legi, însă acțiunea a fost analizată potrivit dispozițiilor de drept comun.

Pentru daunele morale suferite de victimele deportării pe motive etnice, în perioada 06 septembrie 1940-06 martie 1945, statul a acordat compensații în echitate, prin Legea nr. 189/2000, în pct. 3 al acestei legi stabilindu-se persoanele îndreptățite la astfel de compensații, precum și drepturile de care acestea dispun sub aspectul unei indemnizații lunare bănești, dar și al unor drepturi personale, cu conținut economic, așa cum sunt enumerate în art. 5 din lege. Dreptul de a promova o acțiune de drept comun, care pune în discuție angajarea răspunderii civile delictuale, trebuie exercitat în termen de 3 ani de la data când cel ce se pretinde păgubit a cunoscut atât existența prejudiciului, cât și pe cel care a săvârșit fapta ilicită.

Reclamanta a cunoscut că autorul său a fost deportat în lagărul din Transnistria până în anul 1944, însă până în anul 1990 era imposibil a se solicita ca statul să răspundă patrimonial pentru crearea unui prejudiciu persoanelor față de care s-a luat măsura deportării pe motive etnice, operând suspendarea cursului prescripției extinctive, potrivit art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, datorită existenței unui caz de forță majoră care a împiedicat pe titularul dreptului să ceară valorificarea acestuia. Tribunalul a apreciat că suspendarea a durat până la apariția Ordonanței nr. 105 din 30 august 1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive etnice, după care se putea solicita acordarea unor drepturi prevăzute de actul normativ respectiv și chiar a unor daune morale, în virtutea dreptului de acces la instanță.

Instanța de apel nu poate să îngreuneze situația apelantei în propria cale de atac și să rețină o dată anterioară celei stabilite de tribunal ca dată de pornire a termenului de prescripție, așadar se va considera că la data când s-a reglementat prin lege posibilitatea de a beneficia de drepturile acordate persoanelor deportate, cel mai târziu în 2000, reclamanta putea solicita și obligarea pârâtului la plata de daune morale, întrucât nu mai exista niciun impediment pentru promovarea acțiunii. În concluzie, în mod corect instanța de fond a constatat că acțiunea formulată este prescrisă în termenul general de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, acțiunea promovată având un caracter patrimonial, prin care se solicită protejarea unui drept de creanță pretins împotriva statului.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a formulat următoarele critici: - instanțele nu au reținut că drepturile acordate în conformitate cu prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 sunt total distincte de drepturile pretinse pe calea acțiunii civile privind plata daunelor, iar acordarea lor nu poate avea nici un fel de efecte asupra daunelor morale solicitate în temeiul art. 998 – 999 C. civ.; - instanțele nu au analizat caracterul ilicit al faptelor petrecute în perioada 1942 – 1944, prin raportare la garanțiile oferite prin prisma dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului; - instanțele au admis, în mod greșit, excepția prescripției dreptului la acțiune, întrucât drepturile și libertățile fundamentale încălcate de stat sunt drepturi nepatrimoniale imprescriptibile extinctiv; - instanțele au reținut incorect faptul că daunele morale solicitate sunt de natură patrimonială, ignorând că pentru a fi patrimoniale creanța trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă; - instanțele au apreciat, în mod eronat, că reclamanta nu are posibilitatea să uzeze de dispozițiile art. 998-999 C. civ., întrucât sunt edictate norme cu caracter special, în ceea ce privește drepturile cuvenite persoanelor deportate din motive etnice cu începere din anul 1940. O.G.

nr. 105/1999, care a completat Decretul-lege nr. 118/1990, nu a reglementat posibilitatea ca persoanele care cad sub incidența acestui act normativ să beneficieze de daune morale pentru prejudiciul moral suferit, caz în care nu există un conflict între norma cu caracter general, constând în dispozițiile art. 998-999 C. civ., și norma specială, respectiv dispozițiile O.G. nr. 105/1999 și Decretului-lege nr. 118/1990, și nu este aplicabil principiul de drept potrivit căruia norma specială derogă de la cea generală. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care fac posibilă încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: Contrar susținerilor recurentei, instanțele anterioare nu i-au negat dreptul de a uza de dispozițiile art. 998-999 C. civ., pe motiv că sunt edictate norme cu caracter special în ceea ce privește drepturile cuvenite persoanelor deportate din motive etnice cu începere din anul 1940, respectiv O.G. nr. 105/1999, care a completat Decretul-lege nr. 118/1990. Dimpotrivă, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au analizat acțiunea reclamantei în raport de temeiul juridic invocat de aceasta, și anume art. 998-999 C. civ., stabilind însă că dreptul valorificat prin această acțiune, fiind un drept patrimonial, este supus prescripției extinctive reglementate de Decretul nr. 167/1958, ceea ce este corect.

După cum judicios s-a reținut și în considerentele deciziei recurate, recurenta face o confuzie între dreptul valorificat prin acțiune și ceea ce a generat nașterea acestui drept. Este patrimonial dreptul subiectiv al cărui conținut poate fi exprimat bănește, pecuniar. Sunt patrimoniale dreptul real și dreptul de creanță. Este nepatrimonial (sau personal nepatrimonial) acel drept subiectiv al cărui conținut nu poate fi exprimat în bani. Sunt personal nepatrimoniale drepturile care privesc existența și integritatea persoanei, drepturile care privesc identificarea persoanei și drepturile decurgând din creația intelectuală. În speță, reclamanta a solicitat prin acțiune obligarea pârâtului la plata de despăgubiri bănești, astfel că dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiție este un drept de creanță evaluabil în bani și, ca atare, are natură patrimonială.

Faptul că despăgubirile solicitate vizează acoperirea unui prejudiciu moral nu schimbă cu nimic natura dreptului ce se cere a fi protejat prin acțiunea dedusă judecății. Dreptul la despăgubiri bănești este un drept cu conținut economic, evaluabil în bani, a cărui natură patrimonială este incontestabilă. Prin urmare, criticile recurentei privind greșita calificare a naturii dreptului pretins prin acțiune sunt nefondate. Cât privește susținerile recurentei referitoare la caracterul cert, lichid și exigibil al unei creanțe, acestea nu au nicio relevanță în aprecierea naturii dreptului dedus judecății, ca drept patrimonial sau nepatrimonial. Caracterul cert, lichid și exigibil al creanței interesează sub aspectul posibilității de efectuare a executării silite, sens în care art. 379 alin. (1) C. proc.

civ. prevede că „Nicio urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă.” Așa cum s-a arătat deja, dreptul de creanță valorificat de reclamantă în prezentul litigiu are natură patrimonială, iar un asemenea drept este supus prescripției extinctive.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, „Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege”, iar potrivit art. 3 din același decret, „Termenul de prescripție este de 3 ani (…)”.Pe de altă parte, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, „Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.”, iar potrivit art. 13 lit. a) din același decret, „Cursul prescripției se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere.” Raportat la natura patrimonială a dreptului valorificat de reclamantă în prezenta cauză și la dispozițiile privind prescripția extinctivă aplicabile drepturilor patrimoniale, redate anterior, în mod legal curtea de apel a confirmat soluția fondului de respingere a acțiunii ca prescrisă, criticile formulate pe acest aspect nefiind fondate.

Din moment ce reclamanta a cunoscut că autorul său a fost deportat de regimul politic trecut în lagărul din Transnistria, în perioada 1942-1944, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită autorului său prin fapta ilicită a statului ar fi trebuit să înceapă să curgă de la momentul încetării faptei ilicite, respectiv din anul 1944, conform art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Regimul politic dictatorial care a subzistat în țara noastră până la revoluția din decembrie 1989 se constituie însă într-un caz de forță majoră care a împiedicat, în mod obiectiv, pe autorul reclamantei și, după decesul acestuia (intervenit în ianuarie 1988), pe reclamantă să promoveze acțiune în justiție împotriva statului, pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei pricinuite prin deportarea pe motive etnice.

Ca atare, în perioada 1944-1990 cursul prescripției a fost suspendat, operând cauza de suspendare prevăzută de art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958. Mai mult decât atât, instanțele anterioare au reținut în favoarea reclamantei suspendarea cursului prescripției și după instaurarea regimului democratic din anul 1990, respectiv până la apariția O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, prezumând practic că întrucât prin acest act normativ s-a reglementat acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive etnice de regimurile instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945, până la apariția lui reclamanta nu a putut, în mod obiectiv, să prefigureze posibilitatea de a acționa în justiție pentru a obține repararea prejudiciului moral încercat de autorul său prin deportarea din motive etnice, în perioada 1942-1944.

Trimiterea făcută de instanțe la O.G. nr. 105/1999 nu s-a făcut, așadar, pentru a justifica înlăturarea dreptului reclamantei la acțiunea în răspundere civilă delictuală de drept comun, cum greșit se pretinde prin motivele de recurs, ci pentru a justifica suspendarea cursului prescripției dreptului la acțiunea de drept comun și după instaurarea regimului democratic din anul 1990, ceea ce îi profită reclamantei. Fiind recunoscută suspendarea cursului prescripției extinctive în perioada 1944-2000, termenul general de prescripție de 3 ani, aplicabil în cauză, a început să curgă în anul 2000 și s-a împlinit în anul 2003. Or, reclamanta a formulat acțiunea la data de 16 noiembrie 2010, deci după împlinirea termenului legal de prescripție, așa încât în mod corect, în cauză, s-a constatat prescris dreptul material la acțiune.

Nu sunt fondate nici criticile prin care se impută instanțelor anterioare că nu au analizat caracterul ilicit al faptelor petrecute în perioada 1942-1944, întrucât o asemenea analiză, ce ține de fondul cauzei, nu mai era posibilă cât timp s-a reținut prescripția dreptului la acțiune. Prescripția extinctivă din dreptul civil are ca efect stingerea dreptului la acțiune, în sens material, neexercitat în termenul de prescripție, împiedicând astfel analiza pe fond a cauzei. Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reține că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie de prescripție extinctivă, raportat la natura patrimonială a dreptului dedus judecății.

Nefiind așadar întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei apare ca nefondat și va fi respins în consecință, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.M. împotriva deciziei nr. 149 din 8 martie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2012.