ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5657/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 14 februarie 2011 pe rolul Tribunalului Gorj, reclamanta C.P. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând, în temeiul art. 998-999 C. civ., obligarea pârâtului la plata sumei de 520.000 RON despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a faptului că, în perioada 01 iulie 1942 - 01 iulie 1944, a fost deportată în Transnistria din motive etnice. Prin sentința civilă nr. 196 din 5 aprilie 2011, Tribunalul Gorj, secția civilă, a respins acțiunea ca fiind prescrisă. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect material, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.

Tribunalul a considerat că cererea reclamantei are natură patrimonială, chiar dacă sursa prejudiciului nu este una de acest fel, iar conform art. 3 din actul normativ sus-menționat, termenul general de prescripție pentru creanțe este de 3 ani. Fiind vorba despre repararea unui prejudiciu pricinuit de o faptă ilicită, în temeiul răspunderii civile delictuale, tribunalul a reținut că dreptul la acțiune curge de la momentul când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, conform art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În concret, tribunalul a reținut că reclamanta nu putea acționa pe pârât în judecată de la momentul repatrierii, iulie 1944, atât timp cât regimul politic instaurat în România a fost unul totalitar, până la momentul Revoluției din decembrie 1989. Ulterior însă, reclamanta putea să se adreseze instanțelor judecătorești pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei invocate, cunoscând atât prejudiciul suferit, cât și autorul faptei ilicite. Pe de altă parte, tribunalul a reținut că pentru persoanele deportate pe motive etnice au fost edictate de Statul Român alte acte normative în care s-au prevăzut drepturi pentru acestea, precum Decretul-lege nr. 118/1991, ceea ce înseamnă că cel târziu de la acest moment reclamanta trebuia să cunoască pe cel care i-a produs prejudiciul invocat, în actul normativ menționat recunoscându-se caracterul ilicit al acțiunilor statului român din perioada deportărilor, indicată și de parte.

Ca atare, în temeiul art. 998-999 C. civ., reclamanta trebuia să-și exercite dreptul material la acțiune în termen de trei ani de la momentul anterior evocat. Or, introducând acțiunea abia în anul 2011, termenul de prescripție s-a împlinit. împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta. Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 272 din 16 iunie 2011, a confirmat soluția tribunalului prin respingerea apelului. În esență, instanța de apel a reținut că tribunalul a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale care reglementează prescripția extinctivă, stabilind în mod judicios că dreptul la acțiune s-a prescris.

Instanța de apel a motivat că susținerea reclamantei cum că în cauză a operat o cauză de suspendare a cursului prescripției în sensul art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 până la 22 ianuarie 2010, când a aflat, citind într-un articol de ziar (Evenimentul zilei), că un deportat a câștigat daune morale printr-o hotărâre a Tribunalului Galați și că din acel moment începe să curgă efectiv termenul de prescripție de 3 ani, în condițiile art. 15 alin. (1) din decret, nu poate fi admisă. Sub acest aspect a reținut că necunoașterea unor elemente de fapt și de drept, ce au făcut sau nu obiectul unei analize particulare în justiție, nu poate fi considerată ca fiind o împrejurare cu efect echivalent forței majore, definită ca împrejurare de origine externă, cu caracter extraordinar, absolut imprevizibilă si inevitabilă.

Conchizând, instanța a reținut că nu a operat suspendarea în perioada cuprinsă între momentul 1990 și data formulării cererii - 2011, deoarece nu au intervenit evenimente exterioare și piedici insurmontabile, cu caracter extraordinar, absolut imprevizibile si inevitabile, care să-l fi pus pe reclamant în situația de a nu putea face un act întrerupător de prescripție - potrivit art. 13 lit. a) și art. 16 lit. b) din Decret nr. 167/1958. Pe de altă parte, instanța a reținut că nu a operat nici o repunere în termen în sensul art. 19 alin. (2) din decretul menționat. Împotriva acestei din urmă hotărâri, reclamanta a declarat recurs, invocând dispozițiile art. 304pct. 8 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, reclamanta a susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât cererea privind acordarea de despăgubiri pe care a formulat-o nu se întemeiază pe dispozițiile art. 7 alin. (2) din O.G.

nr. 105/1999 pentru a fi formulată până la 31 decembrie 2006. A susținut că dreptul unei persoane de a solicita despăgubiri de la Statul Român nu este reglementat de o lege specială care să prevadă anumite termene. A mai susținut că instanțele nu au reținut corect faptul că a luat cunoștință că are dreptul la daune morale abia în luna ianuarie 2010, din ziarul „Evenimentul Zilei ” , dintr-un articol se făcea vorbire că un deportat a câștigat daune morale, printr-o hotărâre a Tribunalului Galați, iar prescripția începe să curgă de la acea dată. Recursul este nul, pentru considerentele care urmează: Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. 3 din același cod, indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea acestuia, dacă este posibilă încadrarea lor într-una din ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Per a contrario, rezultă că, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unui din cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea unuia din cazurile reglementate de art. 304 C. proc.

civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia să se circumscrie unor critici privind legalitatea deciziei atacate, raportat la motivul de recurs invocat. În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate. În speță, recurenta reclamantă a indicat, prin cererea de recurs ca temei legal al criticilor formulate, art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., fără să arate ce text de lege a fost încălcat sau aplicat greșit de către instanța de apel și în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, susținând că acțiunea privind obligarea Statului Român la acordarea de daune morale nu este supusă unor termene de prescripție sau că instanțele nu au reținut corect faptul că a luat cunoștință că are dreptul la daune morale abia în luna ianuarie 2010, din ziarul „Evenimentul Zilei”, ceea ce nu este suficient pentru investirea instanței cu exercitarea controlului judiciar pe calea recursului. Altfel spus, recurenta nu a precizat în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate sau precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță, în legătură cu aceste dispoziții legale.

În consecință, constatând că recurenta reclamantă nu s-a conformat exigențelor cerute de art. 302 C. proc. civ., potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ. , Înalta Curte va constata nul recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanta C.P. împotriva deciziei nr. 272 din 16 iunie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 septembrie 2012.