ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 868/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 868/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj la data de 03 septembrie 2010, sub nr.

9437/95/2010, reclamantul M.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român

prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata de daune morale în cuantum

de 520.000 lei, pentru prejudiciul suferit de tatăl și bunica sa prin

deportarea, din motive etnice, în Transnistria, în perioada 01 septembrie

1942-01 iulie 1944.

În drept, au fost

invocate dispozițiile 998-999 C. civ.

Prin sentința civilă

nr. 429 din 06 decembrie 2010, Tribunalul Gorj, secția civilă a respins acțiunea,

sens în care a reținut următoarele:

Starea de fapt expusă

de reclamant a fost reglementată prin O.G. nr. 105/1999, modificată ulterior

prin Legea nr. 189/2000, Legea nr. 586/2002 și Legea nr. 323/2004, privind

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate

în România cu începere la 06 septembrie 1940 până la 06 martie 1945 din motive

etnice.

Prin urmare, temeiul

juridic al cererii reclamantului este reprezentat de normele speciale

susmenționate și nu dispozițiile art. 998-999 C. civ., mai ales că aceste

dispoziții privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru

antrenarea răspunderii statului, care este o răspundere directă și limitată

doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare reglementate în mod expres de

lege.

Cererea reclamantului

este prescrisă, întrucât dispozițiile Legii nr. 586/2002 prevăd că cererile

formulate în temeiul art. 7 alin. (2) din O.G. nr. 105/1999 se depun până la 31

decembrie 2002, termen care a fost prelungit ulterior prin art. II din Legea

nr. 323/2004 până la 31 decembrie 2006, or reclamantul a formulat cerere la

data de 03 septembrie 2010, deci peste termenul legal.

Prin decizia nr. 63

din 02 februarie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze

cu minori și de familie a admis apelul declarat de reclamant împotriva

sentinței susmenționate, pe care a desființat-o cu trimiterea cauzei spre

rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a reținut că reclamantul nu a solicitat direct instanței

de judecată stabilirea vreunui drept dintre cele reglementate prin legea

specială, enumerate la art. 2-6 din O.G. nr. 105/1999 cu modificările și

completările ulterioare, ci a formulat o acțiune de drept comun în răspundere

civilă delictuală, întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ.

S-au aplicat în mod

greșit dispozițiile din legea specială în rezolvarea unei acțiuni de drept

comun, instanța selectându-le doar pe acelea cu privire la termenul de

formulare a cererii și neluând în seamă temeiul juridic al acțiunii, așa cum a

fost indicat de reclamant.

Plata de daune morale

de către stat nu este un drept prevăzut, reglementat de O.G. nr. 105/1999, iar

instanța a stabilit că temeiul juridic este de fapt această lege specială în

ansamblul său, fără a preciza exact dispoziția legală incidentă.

Atâta timp cât

dreptul la daune morale nu este reglementat prin legea specială, dincolo de

autoritatea competentă, de procedura de urmat și de termene, instanța învestită

cu o acțiune întemeiată pe dreptul comun, ce nu are nicio competență pe legea

specială, va judeca după regulile de drept comun.

Reclamantul nu a

înțeles prin descrierea stării de fapt să-și fundamenteze juridic cererea pe

legea specială, să solicite drepturi din legea specială ci, invocând situația

specială în care s-a aflat împreună cu familia sa ca urmare a persecuțiilor din

motive etnice, persecuții recunoscute ca fiind reale inclusiv de regimul

politic instaurat după 1990, a solicitat obligarea statului succesor la plata

de daune morale pentru abuzurile suferite.

În mod constant

reclamantul, atât prin acțiunea introductivă, cât și prin cererea de apel a

arătat că nu înțelege să se judece în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și

O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, manifestându-și voința de

a se judeca, în temeiul art. 998-999 C. civ., pe drept comun.

Pronunțându-se pe un

alt temei juridic, instanța a încălcat principiul disponibilității întrucât,

potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în toate cazurile, judecătorii hotărăsc

numai asupra obiectului cererii deduse judecății.

Mai mult, analizând

cauza într-un alt context (obiect și temei) decât cel cu care a fost investită,

instanța nu a cercetat fondul cauzei, nepronunțându-se asupra lui.

Prin urmare, în mod

greșit prima instanță, învestită cu o acțiune de drept comun, a aplicat reguli

din legea specială, fapt ce a condus la neanalizarea și nepronunțarea asupra

cererii introductive de instanță, având în vedere obiectul acesteia și

fundamentul său juridic, așa cum au fost stabilite de parte, în virtutea

principiului disponibilității și a dreptului de acces la justiție, componentă a

dreptului la un proces echitabil.

Decizia curții de

apel a fost atacată, în termen legal, cu recurs de către pârât, care a

criticat-o în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru următoarele motive:

În mod corect

instanța de fond a procedat la calificarea acțiunii promovată de reclamant,

reținând că această acțiune având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru

persoanele deportate în perioada anterioară anului 1945 este supusă legii

speciale de reparație în materie, respectiv Decretului-lege nr. 118/1990, iar

nu dispozițiilor de drept comun privind răspunderea civilă delictuală,

prevăzute de art. 998-999 C. civ.

De asemenea, în mod

corect s-a statuat de către instanța de fond că răspunderea civilă delictuală

nu poate constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului, răspunderea

acestuia fiind o răspundere directă și limitată doar la prejudiciile cauzate

prin erori judiciare reglementate în mod expres de lege.

În ședința publică

din 10 februarie 2012, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., instanța a pus

în discuție, din oficiu, ca motiv de ordine publică, dacă acțiunea dedusă

judecății putea fi exercitată pe calea dreptului comun după intrarea în vigoare

a O.G. nr. 105/1999, raportat la calificarea Curții Constituționale asupra

naturii juridice a indemnizației prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, prin

decizia nr. 1358/2010.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate și a motivului de ordine publică

susmenționat, Înalta Curte reține următoarele:

Concluziile curții de

apel în ceea ce privește schimbarea temeiului juridic al cererii de chemare în

judecată de către prima instanță, cu consecința desființării sentinței și trimiterii

cauzei spre rejudecare la tribunal sunt greșite.

Temeiul juridic al

cererii de chemare în judecată îl reprezintă fundamentul (actul sau faptul

juridic sau material) pe care se sprijină dreptul a cărui valorificare se

urmărește prin intermediul acțiunii, împreună cu împrejurările de fapt care au

generat promovarea acțiunii.

Dacă în ceea ce

privește fundamentul faptic dedus judecății, instanța nu poate trece peste

acesta, referitor la încadrarea în drept a faptelor, judecătorul are

posibilitatea și, de altfel, obligația legală (art. 129 alin. (5) C. proc.

civ.) de a-și manifesta rolul activ și de a da calificarea legală corectă

cererii.

Prin urmare,

identificarea legii aplicabile pretențiilor deduse judecății nu reprezintă o

modificare de temei juridic, ci atributul instanței de judecată privind

calificarea juridică a cererii de chemare în judecată, atribut îndeplinit, în

mod corect, în speță, de către prima instanță.

Astfel, reclamantul a

solicitat acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de autorii

săi ca urmare a deportării în Transnistria, din motive etnice, în perioada

1942-1944, invocând ca temei de drept dispozițiile art. 998-999 C. civ.

Așa cum a reținut și

prima instanță, aceste dispoziții legale sunt însă inaplicabile raportului

juridic dedus judecății.

Într-adevăr, pentru

deportările în străinătate din motive etnice, care au avut loc în perioada

1940-1945, cum este și situația reclamată în prezenta cauză, există lege

specială de reparație, respectiv O.G. nr. 105/1999.

Această ordonanță

reglementează acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către

regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6

martie 1945 din motive etnice, inclusiv prin deportare în ghetouri și lagăre de

concentrare din străinătate (art. 1 alin. (1) lit. a)), instituind printre

măsurile reparatorii și acordarea unei indemnizații lunare de 100 lei pentru

fiecare an de deportare (art. 2 alin. (1)).

Or, indemnizația

prevăzută de actul normativ menționat nu poate avea decât caracterul unei

despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele ce intră sub incidența

sa.

Un argument în acest

sens îl constituie calificarea în același mod a reglementării similare

prevăzute la art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor

drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu

începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori

constituite în prizonieri (acest articol prevede o indemnizație lunară de 200

lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în

străinătate sau prizonierat, respectiv de 100 lei pentru fiecare an de internare

abuzivă în spitale de psihiatrie sau domiciliu obligatoriu), de către Curtea

Constituțională, prin decizia nr. 1358/2010.

În considerentele

acestei decizii, Curtea Constituțională a reținut că, „în materia

despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din

motive politice în perioada comunistă (…) există două norme juridice, art. 4

din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani pentru persoanele

persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere din 6

martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în

prizonieri”, că diferența dintre cele două norme juridice constă „doar în

modalitatea de plată, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în

cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009” și că astfel „în domeniul acordării

de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive

politice în perioada comunistă, există reglementări paralele, și anume, pe de o

parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată

cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările

ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.”

Indemnizația

prevăzută la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 105/1999 fiind similară, ca formă de

reglementare (prestație periodică în bani) și scop urmărit la edictarea ei

(acordarea unei reparații pentru persoanele persecutate de regimurile politice

dintr-o anumită perioadă istorică), cu cea prevăzută la art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990, ea nu poate primi o altă calificare decât cea dată

de Curtea Constituțională indemnizației prevăzute de art. 4 din Decretul-lege

nr. 118/1990, și anume de despăgubire pentru daunele morale suferite de

persoanele ce intră sub incidența actului normativ care o reglementează.

Prin urmare, contrar

celor reținute de curtea de apel, O.G. nr. 105/1999 constituie lege specială în

materie de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele deportate

în străinătate din motive etnice, în perioada 1940-1945, astfel că raportat la

această ordonanță, în mod legal instanța de fond a considerat inaplicabile

raportului juridic dedus judecății normele de drept comun ale art. 998-999 C.

civ., invocate de reclamant prin cererea de chemare în judecată. Soluția se

justifică pe principiul de drept specialia generalibus derogant, care rezolvă

concursul dintre legea specială și legea generală în favoarea legii speciale.

În aplicarea corectă

a acestui principiu, urmează a se reține că, după intrarea în vigoare a legii

speciale, și anume O.G. nr. 105/1999, dispozițiile art. 998-999 C. civ., care

constituie dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale, nu mai pot

constitui temei pentru obținerea de despăgubiri pentru daunele morale cauzate

persoanelor aflate în situațiile reglementate de O.G. nr. 105/1999.

Altfel spus, calea

acțiunii de drept comun este înlăturată de legea specială, care prevede o

anumită procedură administrativă prealabilă pentru realizarea dreptului

pretins, supusă controlului judecătoresc la instanța de contencios

administrativ (conform art. 7 alin. (2), cererile pentru stabilirea drepturilor

prevăzute în prezenta ordonanță se depun la casa județeană de pensii sau, după

caz, la Casa de Pensii a Municipiului București, până la data de 31 decembrie

2006, dată stabilită prin art. II din Legea nr. 586/2002, așa cum a fost

modificat prin Legea nr. 323/2004, iar potrivit art. 7 alin. (4), hotărârea

emisă în procedura administrativă poate fi contestată de persoana interesată la

curtea de apel, potrivit legii contenciosului administrativ).

Pe cale de

consecință, acțiunea formulată de reclamant pe calea dreptului comun este

inadmisibilă și pentru acest motiv se justifică păstrarea soluției de

respingere pe care a primit-o la fond, cu înlocuirea, în parte, a

considerentelor din sentință, în sensul celor mai sus expuse.

Așa fiind, față de

dispozițiile art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recursul pârâtului va fi admis, iar decizia recurată va fi modificată, în

sensul respingerii apelului declarat de reclamant și menținerii sentinței de

fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Gorj

împotriva deciziei nr. 63 din 2 februarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția

I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică decizia

recurată, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamant

împotriva sentinței civile nr. 429 din 6 decembrie 2010 a Tribunalului Gorj, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 februarie 2012.