ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 868/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj la data de 03 septembrie 2010, sub nr. 9437/95/2010, reclamantul M.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata de daune morale în cuantum de 520.000 lei, pentru prejudiciul suferit de tatăl și bunica sa prin deportarea, din motive etnice, în Transnistria, în perioada 01 septembrie 1942-01 iulie 1944. În drept, au fost invocate dispozițiile 998-999 C. civ. Prin sentința civilă nr. 429 din 06 decembrie 2010, Tribunalul Gorj, secția civilă a respins acțiunea, sens în care a reținut următoarele: Starea de fapt expusă de reclamant a fost reglementată prin O.G.

nr. 105/1999, modificată ulterior prin Legea nr. 189/2000, Legea nr. 586/2002 și Legea nr. 323/2004, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere la 06 septembrie 1940 până la 06 martie 1945 din motive etnice. Prin urmare, temeiul juridic al cererii reclamantului este reprezentat de normele speciale susmenționate și nu dispozițiile art. 998-999 C. civ., mai ales că aceste dispoziții privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului, care este o răspundere directă și limitată doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare reglementate în mod expres de lege. Cererea reclamantului este prescrisă, întrucât dispozițiile Legii nr. 586/2002 prevăd că cererile formulate în temeiul art. 7 alin. (2) din O.G.

nr. 105/1999 se depun până la 31 decembrie 2002, termen care a fost prelungit ulterior prin art. II din Legea nr. 323/2004 până la 31 decembrie 2006, or reclamantul a formulat cerere la data de 03 septembrie 2010, deci peste termenul legal. Prin decizia nr. 63 din 02 februarie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței susmenționate, pe care a desființat-o cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că reclamantul nu a solicitat direct instanței de judecată stabilirea vreunui drept dintre cele reglementate prin legea specială, enumerate la art. 2-6 din O.G.

nr. 105/1999 cu modificările și completările ulterioare, ci a formulat o acțiune de drept comun în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. S-au aplicat în mod greșit dispozițiile din legea specială în rezolvarea unei acțiuni de drept comun, instanța selectându-le doar pe acelea cu privire la termenul de formulare a cererii și neluând în seamă temeiul juridic al acțiunii, așa cum a fost indicat de reclamant. Plata de daune morale de către stat nu este un drept prevăzut, reglementat de O.G. nr. 105/1999, iar instanța a stabilit că temeiul juridic este de fapt această lege specială în ansamblul său, fără a preciza exact dispoziția legală incidentă.

Atâta timp cât dreptul la daune morale nu este reglementat prin legea specială, dincolo de autoritatea competentă, de procedura de urmat și de termene, instanța învestită cu o acțiune întemeiată pe dreptul comun, ce nu are nicio competență pe legea specială, va judeca după regulile de drept comun. Reclamantul nu a înțeles prin descrierea stării de fapt să-și fundamenteze juridic cererea pe legea specială, să solicite drepturi din legea specială ci, invocând situația specială în care s-a aflat împreună cu familia sa ca urmare a persecuțiilor din motive etnice, persecuții recunoscute ca fiind reale inclusiv de regimul politic instaurat după 1990, a solicitat obligarea statului succesor la plata de daune morale pentru abuzurile suferite.

În mod constant reclamantul, atât prin acțiunea introductivă, cât și prin cererea de apel a arătat că nu înțelege să se judece în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, manifestându-și voința de a se judeca, în temeiul art. 998-999 C. civ., pe drept comun. Pronunțându-se pe un alt temei juridic, instanța a încălcat principiul disponibilității întrucât, potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății. Mai mult, analizând cauza într-un alt context (obiect și temei) decât cel cu care a fost investită, instanța nu a cercetat fondul cauzei, nepronunțându-se asupra lui.

Prin urmare, în mod greșit prima instanță, învestită cu o acțiune de drept comun, a aplicat reguli din legea specială, fapt ce a condus la neanalizarea și nepronunțarea asupra cererii introductive de instanță, având în vedere obiectul acesteia și fundamentul său juridic, așa cum au fost stabilite de parte, în virtutea principiului disponibilității și a dreptului de acces la justiție, componentă a dreptului la un proces echitabil. Decizia curții de apel a fost atacată, în termen legal, cu recurs de către pârât, care a criticat-o în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

pentru următoarele motive: În mod corect instanța de fond a procedat la calificarea acțiunii promovată de reclamant, reținând că această acțiune având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru persoanele deportate în perioada anterioară anului 1945 este supusă legii speciale de reparație în materie, respectiv Decretului-lege nr. 118/1990, iar nu dispozițiilor de drept comun privind răspunderea civilă delictuală, prevăzute de art. 998-999 C. civ. De asemenea, în mod corect s-a statuat de către instanța de fond că răspunderea civilă delictuală nu poate constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului, răspunderea acestuia fiind o răspundere directă și limitată doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare reglementate în mod expres de lege.

În ședința publică din 10 februarie 2012, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., instanța a pus în discuție, din oficiu, ca motiv de ordine publică, dacă acțiunea dedusă judecății putea fi exercitată pe calea dreptului comun după intrarea în vigoare a O.G. nr. 105/1999, raportat la calificarea Curții Constituționale asupra naturii juridice a indemnizației prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, prin decizia nr. 1358/2010. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a motivului de ordine publică susmenționat, Înalta Curte reține următoarele: Concluziile curții de apel în ceea ce privește schimbarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată de către prima instanță, cu consecința desființării sentinței și trimiterii cauzei spre rejudecare la tribunal sunt greșite.

Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată îl reprezintă fundamentul (actul sau faptul juridic sau material) pe care se sprijină dreptul a cărui valorificare se urmărește prin intermediul acțiunii, împreună cu împrejurările de fapt care au generat promovarea acțiunii. Dacă în ceea ce privește fundamentul faptic dedus judecății, instanța nu poate trece peste acesta, referitor la încadrarea în drept a faptelor, judecătorul are posibilitatea și, de altfel, obligația legală (art. 129 alin. (5) C. proc. civ.) de a-și manifesta rolul activ și de a da calificarea legală corectă cererii. Prin urmare, identificarea legii aplicabile pretențiilor deduse judecății nu reprezintă o modificare de temei juridic, ci atributul instanței de judecată privind calificarea juridică a cererii de chemare în judecată, atribut îndeplinit, în mod corect, în speță, de către prima instanță.

Astfel, reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de autorii săi ca urmare a deportării în Transnistria, din motive etnice, în perioada 1942-1944, invocând ca temei de drept dispozițiile art. 998-999 C. civ. Așa cum a reținut și prima instanță, aceste dispoziții legale sunt însă inaplicabile raportului juridic dedus judecății. Într-adevăr, pentru deportările în străinătate din motive etnice, care au avut loc în perioada 1940-1945, cum este și situația reclamată în prezenta cauză, există lege specială de reparație, respectiv O.G. nr. 105/1999.

Această ordonanță reglementează acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, inclusiv prin deportare în ghetouri și lagăre de concentrare din străinătate (art. 1 alin. (1) lit. a)), instituind printre măsurile reparatorii și acordarea unei indemnizații lunare de 100 lei pentru fiecare an de deportare (art. 2 alin. (1)). Or, indemnizația prevăzută de actul normativ menționat nu poate avea decât caracterul unei despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele ce intră sub incidența sa.

Un argument în acest sens îl constituie calificarea în același mod a reglementării similare prevăzute la art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri (acest articol prevede o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, respectiv de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitale de psihiatrie sau domiciliu obligatoriu), de către Curtea Constituțională, prin decizia nr. 1358/2010.

În considerentele acestei decizii, Curtea Constituțională a reținut că, „în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă (…) există două norme juridice, art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani pentru persoanele persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere din 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri”, că diferența dintre cele două norme juridice constă „doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009” și că astfel „în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G.

nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.” Indemnizația prevăzută la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 105/1999 fiind similară, ca formă de reglementare (prestație periodică în bani) și scop urmărit la edictarea ei (acordarea unei reparații pentru persoanele persecutate de regimurile politice dintr-o anumită perioadă istorică), cu cea prevăzută la art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, ea nu poate primi o altă calificare decât cea dată de Curtea Constituțională indemnizației prevăzute de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, și anume de despăgubire pentru daunele morale suferite de persoanele ce intră sub incidența actului normativ care o reglementează.

Prin urmare, contrar celor reținute de curtea de apel, O.G. nr. 105/1999 constituie lege specială în materie de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele deportate în străinătate din motive etnice, în perioada 1940-1945, astfel că raportat la această ordonanță, în mod legal instanța de fond a considerat inaplicabile raportului juridic dedus judecății normele de drept comun ale art. 998-999 C. civ., invocate de reclamant prin cererea de chemare în judecată. Soluția se justifică pe principiul de drept specialia generalibus derogant, care rezolvă concursul dintre legea specială și legea generală în favoarea legii speciale. În aplicarea corectă a acestui principiu, urmează a se reține că, după intrarea în vigoare a legii speciale, și anume O.G.

nr. 105/1999, dispozițiile art. 998-999 C. civ., care constituie dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale, nu mai pot constitui temei pentru obținerea de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor aflate în situațiile reglementate de O.G. nr. 105/1999.

Altfel spus, calea acțiunii de drept comun este înlăturată de legea specială, care prevede o anumită procedură administrativă prealabilă pentru realizarea dreptului pretins, supusă controlului judecătoresc la instanța de contencios administrativ (conform art. 7 alin. (2), cererile pentru stabilirea drepturilor prevăzute în prezenta ordonanță se depun la casa județeană de pensii sau, după caz, la Casa de Pensii a Municipiului București, până la data de 31 decembrie 2006, dată stabilită prin art. II din Legea nr. 586/2002, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 323/2004, iar potrivit art. 7 alin. (4), hotărârea emisă în procedura administrativă poate fi contestată de persoana interesată la curtea de apel, potrivit legii contenciosului administrativ).

Pe cale de consecință, acțiunea formulată de reclamant pe calea dreptului comun este inadmisibilă și pentru acest motiv se justifică păstrarea soluției de respingere pe care a primit-o la fond, cu înlocuirea, în parte, a considerentelor din sentință, în sensul celor mai sus expuse. Așa fiind, față de dispozițiile art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâtului va fi admis, iar decizia recurată va fi modificată, în sensul respingerii apelului declarat de reclamant și menținerii sentinței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Gorj împotriva deciziei nr. 63 din 2 februarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică decizia recurată, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 429 din 6 decembrie 2010 a Tribunalului Gorj, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2012.