ÎCCJ, decizie (scj.ro #81877)

Daune morale solicitate ca urmare a prejudiciului suferit pentru deportarea în străinătate pe motive etnice. Aplicarea legii speciale. Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă. Index alfabetic : daune morale - deportare pe motive etnice Legea 221/2009 O.G. nr. 105/1999 Cod civil, art. 998, art. 999 (Notă : S-au avut în vedere dispozițiile vechiului Cod Civil, astfel cum erau în vigoare la data învestirii instanței) Nu sunt aplicabile dispozițiile art. 998-999 C.civ. și ale Legii nr.221/2009, ci normele O.G. nr. 105/1999, pentru deportările în străinătate din motive etnice care au avut loc în perioada 1940-1945, deoarece acest act normativ constituie lege specială în materia despăgubirilor pentru daunele morale acordate persoanelor deportate.

Indemnizația prevăzută la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 105/1999 fiind similară ca formă de reglementare și scop urmărit la edictarea ei, cu cea prevăzută la art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, ea nu poate primi o altă calificare decât cea dată de Curtea Constituțională indemnizației prevăzute de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, și anume de despăgubire pentru daunele morale suferite de persoanele ce intră sub incidența actului normativ care o reglementează. Acest act normativ special instituie o procedură administrativă prealabilă și un anumit termen în care se poate recurge la ea, astfel că persoanele îndreptățite nu pot sesiza direct instanța de judecată, accesul la justiție fiindu-le asigurat prin posibilitatea de contestare a hotărârii emise de organul administrativ competent la curtea de apel, potrivit legii contenciosului administrativ.

ICCJ, Secția I civilă, decizia nr. 8591 din 6 decembrie 2011 Reclamantul C.M. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 560.000 RON daune morale pentru prejudiciul suferit prin deportarea împreună cu toată familia în Transnistria. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în luna iulie 1942, a fost deportat împreună cu părinții săi, pe motive etnice, în localitatea Bug - Transnistria, până la data de 01.07.1944. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art.998-999 C.civ. și pe prevederile Legii nr.221/2009. Prin sentința nr.413 din 22 noiembrie 2010, Tribunalul Gorj, Secția civilă a respins acțiunea, reținând următoarele: Starea de fapt expusă de reclamant a fost reglementată prin O.G.

nr. 105/1999, modificată ulterior prin Legea nr. 189/2000, Legea nr.586/2002 și Legea nr.323/2004, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6.09.1940 până la 6.03.1945 din motive etnice. Temeiul juridic al cererii reclamantului îl reprezintă normele speciale menționate și nu dispozițiile art. 998 - 999 C.civ., mai ales că aceste dispoziții privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului, pentru erori judiciare, răspunderea statului fiind o răspundere directă și limitată doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare reglementate expres de lege. În raport de dispozițiile legii speciale menționate și de termenul limită până la care se puteau promova cererile, respectiv 31.12.2006, tribunalul a constatat că acțiunea reclamantului promovată la 19 octombrie 2010 este prescrisă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul. Curtea de Apel Craiova, Secția a I-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr.60 din 1 februarie 2011, a confirmat sentința tribunalului prin respingerea apelului reclamantului.

Instanța de apel a reținut că, întrucât măsura deportării luată față de reclamant și familia sa nu se circumscrie perioadei de referință a Legii nr.221/2009, în mod corect tribunalul a constatat că dispozițiile acestei legi nu sunt incidente în speță și a analizat acțiunea din perspectiva altui temei de drept respectiv al legilor speciale care au reglementat acordarea de măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral cauzat prin măsuri politice luate în perioada ce coincide cu cea a deportării reclamantului, reținând că, în temeiul acestor legi, cererea trebuia formulată până cel târziu la 31 decembrie 2006. Cu privire la celălalt temei de drept al acțiunii - dispozițiile art. 998 - 999 C.civ., s-a reținut că, în mod corect, prima instanță a argumentat că nu poate fi reținut, cât timp există o reglementare specială pentru repararea prejudiciilor morale cauzate prin măsurile cu caracter politic luate în perioada de referință a legilor speciale.

Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamantul, susținând următoarele: Instanțele de fond și de apel în mod greșit nu au reținut că acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C.civ. care reglementează condițiile răspunderii civile delictuale, deoarece în privința daunelor morale nu există adoptat niciun act normativ cu caracter special. Instanțele erau obligate, potrivit principiului disponibilității, să soluționeze cauza în cadrul procesual stabilit de reclamant, respectiv în condițiile art. 998-999 C.civ. și nu în condițiile Decretului-lege nr. 118/1990 și O.G. nr. 105/1999; S-a apreciat, în mod eronat, că reclamantul nu are posibilitatea să uzeze de dispozițiile art. 998-999 C.civ., întrucât sunt edictate norme cu caracter special în ceea ce privește drepturile cuvenite persoanelor deportate din motive etnice cu începere din anul 1940. O.G.

nr. 105/1999, care a completat dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990, nu a reglementat posibilitatea ca persoanele care cad sub incidența acestui act normativ să beneficieze de daune morale pentru prejudiciul moral suferit, caz în care nu există un conflict între norma cu caracter general, dată de art. 998-999 C.civ., și norma specială, dată de dispozițiile O.G. nr. 105/1999 și ale Decretul-lege nr. 118/1990, așa încât nu este aplicabil principiul de drept potrivit căruia norma specială derogă de la cea generală. S-a reținut greșit că daunele morale solicitate sunt de natură patrimonială, ele fiind nepatrimoniale. Instanțele nu au luat în considerație faptul că a luat cunoștință de posibilitatea de a obține daune morale în data de 22 ianuarie 2010, dintr-un ziar, când într-un articol se făcea vorbire că un deportat a câștigat daune morale, printr-o hotărâre a Tribunalului Galați.

Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanțele au redat întocmai temeiul de drept invocat de reclamant, și anume art. 998-999 C.civ. și Legea nr.221/2009. Procedând la calificarea juridică a cererii de chemare în judecată, care este atributul instanței de judecată, au reținut însă că nu aceste dispoziții legale sunt aplicabile raportului juridic dedus judecății, ci normele speciale ale O.G. nr. 105/1999, cu modificările ulterioare, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice. Într-adevăr, pentru deportările în străinătate din motive etnice, care au avut loc în perioada 1940-1945, cum este și situația reclamată în prezenta cauză, există lege specială de reparație, respectiv O.G.

nr. 105/1999. Această ordonanță reglementează acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, inclusiv prin deportare în ghetouri și lagăre de concentrare din străinătate (art. 1 alin. 1 lit. a), instituind printre măsurile reparatorii și acordarea unei indemnizații lunare de 100 lei pentru fiecare an de deportare (art. 2 alin. 1). Or, indemnizația prevăzută de actul normativ menționat nu poate avea decât caracterul unei despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele ce intră sub incidența sa.

Un argument în acest sens îl constituie calificarea în același mod a reglementării similare prevăzute la art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri (acest articol prevede o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, respectiv de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitale de psihiatrie sau domiciliu obligatoriu), de către Curtea Constituțională, prin decizia nr. 1358/2010.

În considerentele acestei decizii, Curtea Constituțională a reținut că, „în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă (...) există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 — cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere din 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri", că diferența dintre cele două norme juridice constă „doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009" și că astfel „în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat și O.U.G.

nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989." Indemnizația prevăzută la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 105/1999 fiind similară, ca formă de reglementare (prestație periodică în bani) și scop urmărit la edictarea ei (acordarea unei reparații pentru persoanele persecutate de regimurile politice dintr-o anumită perioadă istorică), cu cea prevăzută la art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, ea nu poate primi o altă calificare decât cea dată de Curtea Constituțională indemnizației prevăzute de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, și anume de despăgubire pentru daunele morale suferite de persoanele ce intră sub incidența actului normativ care o reglementează.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentului reclamant, O.G. nr. 105/1999 constituie lege specială în materie de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele deportate în străinătate din motive etnice, în perioada 1940-1945, astfel că raportat la această ordonanță, în mod legal instanțele de fond au considerat inaplicabile raportului juridic dedus judecății normele de drept comun ale art. 998-999 C.civ., invocate de reclamant prin cererea de chemare în judecată. Soluția se justifică pe principiul de drept specialia generalibus derogant care rezolvă concursul dintre legea specială și legea generală în favoarea legii speciale. În aplicarea corectă a acestui principiu, urmează a se reține că, după intrarea în vigoare a legii speciale, și anume O.G.

nr. 105/1999, dispozițiile art. 998-999 și urm. C.civ., care constituie dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale, nu mai pot constitui temei pentru obținerea de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor aflate în situațiile reglementate de O.G. nr. 105/1999.

Acest act normativ special instituie o procedură administrativă prealabilă și un anumit termen în care se poate recurge la ea [conform art. 7 alin. (2) cererile pentru stabilirea drepturilor prevăzute în prezenta ordonanță se depun la casa județeană de pensii sau, după caz, la Casa de Pensii a Municipiului București, până la data de 31 decembrie 2006, dată stabilită prin art. II din Legea nr. 586/2002, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 323/2004], astfel că persoanele îndreptățite nu pot sesiza direct instanța de judecată, accesul la justiție fiindu-le asigurat prin posibilitatea de contestare a hotărârii emise de organul administrativ competent la curtea de apel, potrivit legii contenciosului administrativ [art. 7 alin. (4)]. În consecință, acțiunea formulată de reclamant direct la instanță pentru valorificarea unui drept reglementat de O.G.

nr. 105/1999 este inadmisibilă, iar pentru acest argument, soluția de respingere pe care a primit-o la fond și care a fost menținută în apel este corectă și va fi păstrată. Față de motivul care justifică păstrarea soluției de respingere a acțiunii reclamantului, vizând admisibilitatea, iar nu prescripția, devine inutilă cercetarea criticilor din recurs formulate pe aspectul prescripției dreptului material la acțiune. Pentru toate aceste considerente, recursul reclamantului a fost respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C.proc.civ.