ÎCCJ, decizie (scj.ro #81877)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81877) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Daune

morale solicitate ca urmare a prejudiciului suferit pentru deportarea în

străinătate pe motive etnice. Aplicarea legii speciale.

Cuprins pe materii :

Drept

civil. Obligații. Răspundere civilă.

Index alfabetic :

daune

morale

-

deportare pe motive etnice

Legea 221/2009

O.G. nr. 105/1999

Cod civil, art. 998, art. 999

(Notă

: S-au avut în vedere dispozițiile vechiului Cod Civil, astfel cum erau în

vigoare la data învestirii instanței)

Nu sunt aplicabile dispozițiile art. 998-999 C.civ. și

ale  Legii nr.221/2009, ci normele  O.G. nr. 105/1999, pentru deportările

în străinătate din motive etnice care au avut loc în perioada

1940-1945, deoarece acest act normativ constituie lege specială în materia

despăgubirilor pentru daunele morale acordate  persoanelor deportate.

Indemnizația prevăzută la art. 2 alin. (1) din

O.G. nr. 105/1999 fiind similară ca formă de reglementare și

scop urmărit la edictarea ei, cu cea prevăzută la art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990, ea nu poate primi o altă calificare decât cea

dată de Curtea Constituțională indemnizației prevăzute

de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, și anume de despăgubire

pentru daunele morale suferite de persoanele ce intră sub incidența

actului normativ care o reglementează.

Acest act normativ special instituie o procedură

administrativă prealabilă și un anumit termen în care se poate

recurge la ea, astfel că persoanele îndreptățite nu pot sesiza

direct instanța de judecată, accesul la justiție fiindu-le

asigurat prin posibilitatea de contestare a hotărârii emise de organul

administrativ competent la curtea de  apel, potrivit legii contenciosului

administrativ.

ICCJ,

Secția I civilă, decizia  nr. 8591 din 6 decembrie 2011

Reclamantul C.M. a chemat în judecată Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata

sumei de 560.000 RON daune morale pentru prejudiciul suferit prin deportarea

împreună cu toată familia în Transnistria.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în luna

iulie 1942, a fost deportat împreună cu părinții săi, pe

motive etnice, în localitatea Bug - Transnistria, până la data de

01.07.1944. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile

art.998-999 C.civ. și pe prevederile Legii nr.221/2009.

Prin sentința nr.413 din 22 noiembrie 2010, Tribunalul

Gorj, Secția civilă a respins acțiunea, reținând

următoarele:

Starea de fapt expusă de reclamant a fost reglementată

prin O.G. nr. 105/1999, modificată ulterior prin Legea nr. 189/2000, Legea

nr.586/2002 și Legea nr.323/2004, privind acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu

începere de la 6.09.1940 până la 6.03.1945 din motive etnice.

Temeiul juridic al cererii reclamantului îl reprezintă

normele speciale menționate și nu dispozițiile art. 998 - 999

C.civ., mai ales că aceste dispoziții privind răspunderea

civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea

răspunderii statului, pentru erori judiciare, răspunderea statului

fiind o răspundere directă și limitată doar la prejudiciile

cauzate prin erori judiciare reglementate expres de lege.

În raport de dispozițiile legii speciale menționate

și de termenul limită până la care se puteau promova cererile,

respectiv 31.12.2006, tribunalul a constatat că acțiunea

reclamantului promovată la 19 octombrie 2010 este prescrisă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul.

Curtea de Apel Craiova, Secția a I-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, prin decizia nr.60 din 1 februarie 2011, a confirmat

sentința tribunalului prin respingerea apelului reclamantului.

Instanța de apel a reținut că, întrucât

măsura deportării luată față de reclamant și

familia sa nu se circumscrie perioadei de referință a Legii

nr.221/2009, în mod corect tribunalul a constatat că dispozițiile

acestei legi nu sunt incidente în speță și a analizat

acțiunea din perspectiva altui temei de drept respectiv al legilor

speciale care au reglementat acordarea de măsuri reparatorii pentru

prejudiciul moral cauzat prin măsuri politice luate în perioada ce

coincide cu cea a deportării reclamantului, reținând că, în

temeiul acestor legi, cererea trebuia formulată până cel târziu la 31

decembrie 2006.

Cu privire la celălalt temei de drept al acțiunii -

dispozițiile art. 998 - 999 C.civ., s-a reținut că, în mod

corect, prima instanță a argumentat că nu poate fi reținut,

cât timp există o reglementare specială pentru repararea

prejudiciilor morale cauzate prin măsurile cu caracter politic luate în

perioada de referință a legilor speciale.

Împotriva deciziei curții de apel a

declarat recurs reclamantul, susținând

următoarele:

Instanțele de fond și de apel în mod greșit nu au

reținut că acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile

art. 998-999 C.civ. care reglementează condițiile răspunderii

civile delictuale, deoarece în privința daunelor morale nu există

adoptat niciun act normativ cu caracter special.

Instanțele erau obligate, potrivit principiului

disponibilității, să soluționeze cauza în cadrul procesual

stabilit de reclamant, respectiv în condițiile art. 998-999 C.civ. și

nu în condițiile Decretului-lege nr. 118/1990 și O.G. nr. 105/1999;

S-a apreciat, în mod eronat, că reclamantul nu are posibilitatea să

uzeze de dispozițiile art. 998-999 C.civ., întrucât sunt edictate norme cu

caracter special în ceea ce privește drepturile cuvenite persoanelor deportate

din motive etnice cu începere din anul 1940. O.G. nr. 105/1999, care a

completat dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990, nu a reglementat

posibilitatea ca persoanele care cad sub incidența acestui act normativ

să beneficieze de daune morale pentru prejudiciul moral suferit, caz în

care nu există un conflict între norma cu caracter general, dată de

art. 998-999 C.civ., și norma specială, dată de

dispozițiile O.G. nr. 105/1999 și ale Decretul-lege nr. 118/1990, așa

încât nu este aplicabil principiul de drept potrivit căruia norma

specială derogă de la cea generală.

S-a reținut greșit că daunele morale solicitate sunt de

natură patrimonială, ele fiind nepatrimoniale.

Instanțele nu au luat în considerație faptul că a luat

cunoștință de posibilitatea de a obține daune morale în

data de 22 ianuarie 2010, dintr-un ziar, când într-un articol se făcea

vorbire că un deportat a câștigat daune morale, printr-o

hotărâre a Tribunalului Galați.

Recursul este nefondat pentru următoarele

considerente:

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanțele au redat

întocmai temeiul de drept invocat de reclamant, și anume art. 998-999

C.civ. și Legea nr.221/2009. Procedând la calificarea juridică a

cererii de chemare în judecată, care este atributul instanței de

judecată, au reținut însă că nu aceste dispoziții

legale sunt aplicabile raportului juridic dedus judecății, ci normele

speciale ale O.G. nr. 105/1999, cu modificările ulterioare, privind

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile

instaurate în România cu începere la 6 septembrie 1940 până la 6 martie

1945 din motive etnice.

Într-adevăr, pentru deportările în

străinătate din motive etnice, care au avut loc în perioada

1940-1945, cum este și situația reclamată în prezenta

cauză, există lege specială de reparație, respectiv O.G.

nr. 105/1999.

Această ordonanță reglementează acordarea

unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în

România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din

motive etnice, inclusiv prin deportare în ghetouri și lagăre de

concentrare din străinătate (art. 1 alin. 1 lit. a), instituind

printre măsurile reparatorii și acordarea unei indemnizații lunare

de 100 lei pentru fiecare an de deportare (art. 2 alin. 1).

Or, indemnizația prevăzută de actul normativ

menționat nu poate avea decât caracterul unei despăgubiri pentru

daunele morale suferite de persoanele ce intră sub incidența sa.

Un argument în acest sens îl constituie calificarea în același

mod a reglementării similare prevăzute la art. 4 din Decretul-lege

nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum

și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri

(acest articol prevede o indemnizație lunară de 200 lei pentru

fiecare an de detenție, strămutare în alte localități,

deportare în străinătate sau prizonierat, respectiv de 100 lei pentru

fiecare an de internare abuzivă în spitale de psihiatrie sau domiciliu

obligatoriu), de către Curtea Constituțională, prin decizia nr.

1358/2010.

În considerentele acestei decizii, Curtea

Constituțională a reținut că, „în materia

despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din

motive politice în perioada comunistă (...) există două norme

juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 — cu aceeași finalitate, și anume acordarea

unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura

instaurată cu începere din 6 martie 1945, precum și celor deportate

în străinătate ori constituite în prizonieri", că

diferența dintre cele două norme juridice constă „doar în

modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la

sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990

și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009" și că astfel „în domeniul acordării de

despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive

politice în perioada comunistă, există reglementări paralele,

și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990,  republicat  și

O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare,

iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989."

Indemnizația prevăzută la art. 2 alin. (1) din

O.G. nr. 105/1999 fiind similară, ca formă de reglementare

(prestație periodică în bani) și scop urmărit la edictarea

ei (acordarea unei reparații pentru persoanele persecutate de regimurile

politice dintr-o anumită perioadă istorică), cu cea

prevăzută la art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, ea nu poate primi

o altă calificare decât cea dată de Curtea Constituțională

indemnizației prevăzute de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990,

și anume de despăgubire pentru daunele morale suferite de persoanele

ce intră sub incidența actului normativ care o reglementează.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentului reclamant,

O.G. nr. 105/1999 constituie lege specială în materie de despăgubiri

pentru daunele morale suferite de persoanele deportate în străinătate

din motive etnice, în perioada 1940-1945, astfel că raportat la

această ordonanță, în mod legal instanțele de fond au

considerat inaplicabile raportului juridic dedus judecății normele de

drept comun ale art. 998-999 C.civ., invocate de reclamant prin cererea de

chemare în judecată. Soluția se

justifică

pe principiul de drept

specialia generalibus derogant

care rezolvă

concursul dintre legea specială și legea generală în

favoarea legii speciale.

În aplicarea corectă a acestui principiu, urmează a se

reține că, după intrarea în vigoare a legii speciale, și

anume O.G. nr. 105/1999, dispozițiile art. 998-999 și urm. C.civ.,

care constituie dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale, nu

mai pot constitui temei pentru obținerea de despăgubiri pentru

daunele morale cauzate persoanelor aflate în situațiile reglementate de

O.G. nr. 105/1999.

Acest act normativ special instituie o procedură

administrativă prealabilă și un anumit termen în care se poate

recurge la ea [conform art. 7 alin. (2) cererile pentru stabilirea drepturilor

prevăzute în prezenta ordonanță se depun la casa

județeană de pensii sau, după caz, la Casa de Pensii a

Municipiului București, până la data de 31 decembrie 2006, dată

stabilită prin art. II din Legea nr. 586/2002, așa cum a fost

modificat prin Legea nr. 323/2004], astfel că persoanele

îndreptățite nu pot sesiza direct instanța de judecată,

accesul la justiție fiindu-le asigurat prin posibilitatea de contestare a

hotărârii emise de organul administrativ competent la curtea de apel,

potrivit legii contenciosului administrativ [art. 7 alin. (4)].

În consecință, acțiunea formulată de

reclamant direct la instanță pentru valorificarea unui drept

reglementat de O.G. nr. 105/1999 este inadmisibilă, iar pentru acest

argument, soluția de respingere pe care a primit-o la fond și care a

fost menținută în apel este corectă și va fi

păstrată.

Față de motivul care justifică păstrarea

soluției de respingere a acțiunii reclamantului, vizând

admisibilitatea, iar nu prescripția, devine inutilă cercetarea

criticilor din recurs formulate pe aspectul prescripției dreptului

material la acțiune.

Pentru toate

aceste considerente, recursul reclamantului a fost respins ca nefondat, conform

art. 312 alin. (1) C.proc.civ.