ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 449/2012

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secția

civilă, la data de 06 septembrie 2010, reclamantul M.R.C. a chemat în judecată

pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

obligarea acestuia la plata de daune morale, în cuantum de 520.000 lei, pentru

prejudiciul suferit de tatăl și bunicii săi prin deportarea, din motive etnice,

în Transnistria, în perioada 01 iulie 1942-01 septembrie 1944.

În drept, au fost invocate dispozițiile

art. 998-999 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 332 din 11

octombrie 2010, Tribunalul Gorj, secția civilă, a respins acțiunea, sens în

care a reținut următoarele:

Starea de fapt expusă de reclamant a

fost reglementată prin O.G. nr. 105/1999, modificată prin Legea nr. 189/2000,

Legea nr. 586/2002 și Legea nr. 323/2004, privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere la 06

septembrie 1940 până la 06 martie 1945 din motive etnice.

Temeiul juridic al cererii

reclamantului îl reprezintă normele speciale susmenționate, și nu dispozițiile art.

998-999 C. civ., fiindcă aceste dispoziții privind răspunderea civilă

delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului, răspunderea

statului fiind o răspundere directă și limitată doar la prejudiciile cauzate

prin erori judiciare reglementate în mod expres de lege.

În raport de dispozițiile legii

speciale și de termenul limită până la care se pot promova cererile - 31

decembrie 2006, reglementat art. 7 alin. (2) din O.G. nr. 105/1999, prelungit

prin art. II din Legea nr. 323/2004, acțiunea reclamantului este prescrisă.

Prin decizia nr. 42 din 24 ianuarie 2011,

Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței

susmenționate.

Pentru a decide astfel, curtea a

reținut că cererea reclamantului pentru daune morale se întemeiază pe O.G. nr. 105/1999,

modificată prin Legea nr. 189/2000, Legea nr. 586/2002 și Legea nr. 323/2004,

privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de regimurile

instaurate în România cu începere de la 06 aprilie 1940 până la 06 martie 1945

din motive etnice, cum corect a stabilit instanța de fond.

Temeiul juridic al cererii

reclamantului îl reprezintă normele speciale susmenționate și nu dispozițiile art.

998-999 C. civ., întrucât dispozițiile privind răspunderea civilă delictuală nu

pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului, care este o

răspundere directă și limitată doar la prejudiciile cauzate prin erori

reglementate în mod expres de lege.

Față de faptul că reclamantul a

depus acțiunea la 06 septembrie 2010, iar art. 7 alin. (2) din O.G. nr. 105/1999,

modificat prin art. II din Legea nr. 323/2004 prevede că trebuia depusă până la

31 decembrie 2006, tribunalul a respins corect acțiunea ca fiind prescrisă.

Din actele aflate la dosarul

instanței de fond (fila 5) și din concluziile reclamantului (fila 11) rezultă,

însă, că apelantul-reclamant a fost recunoscut ca deportat pe criterii etnice

de Statul German și a primit de la acesta daune materiale conform filei CEC, precum

și de Statul Român, care i-a acordat măsuri reparatorii conform Decretului-lege

nr. 118/1990.

În atare situație, instanța de fond

a soluționat corect cauza pe excepția prescripției dreptului la acțiune, în

raport de data introducerii acțiunii.

Decizia curții de apel a fost

atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant, care a formulat

următoarele critici:

- Instanțele

de fond și de apel au reținut greșit faptul că acțiunea a fost formulată în

baza dispozițiilor Legii nr. 221/2009, ea fiind întemeiată pe dispozițiile

dreptului comun, și anume art. 998-999 C. civ.

- Instanțele

au reținut greșit că daunele morale solicitate sunt de natură patrimonială, ele

fiind nepatrimoniale.

- Instanțele

nu au reținut faptul că a luat cunoștință că are dreptul la daune morale abia

în luna ianuarie 2010, din ziarul „E.Z.

”

, când într-un articol se făcea vorbire că un deportat a

câștigat daune morale, printr-o hotărâre a Tribunalului Galați.

- Instanțele

au apreciat, în mod eronat, că nu are posibilitatea să uzeze de dispozițiile art.

998-999 C. civ., întrucât sunt edictate norme cu caracter special în ceea ce

privește drepturile cuvenite persoanelor deportate din motive etnice cu

începere din anul 1940. O.G. nr. 105/1999, care a completat dispozițiile

Decretului-lege nr. 118/1990, nu a reglementat posibilitatea ca persoanele care

cad sub incidența acestui act normativ să beneficieze de daune morale pentru

prejudiciul moral suferit, caz în care nu există un conflict între norma cu

caracter general, dată de art. 998-999 C. civ., și norma specială, dată de dispozițiile

O.G. nr. 105/1999 și Decretul-lege nr. 118/1990, așa încât nu este aplicabil

principiul de drept potrivit căruia norma specială derogă de la cea generală.

În aceste

condiții, instanțele erau obligate să soluționeze acțiunea în cadrul procesual determinat

de reclamant, respectiv în condițiile art. 998-999 C. civ., nu în condițiile Decretului-lege

nr. 118/1990 și O.G. nr. 105/1999 și nici sub incidența Legii nr. 221/2009.

Examinând decizia atacată prin

prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Contrar susținerilor recurentului-reclamant,

instanțele de fond nu au reținut că temeiul de drept pe care acesta și-a

întemeiat cererea de chemare în judecată este Legea nr. 221/2009 și nici că

daunele morale solicitate au natură patrimonială.

Instanțele au redat întocmai temeiul

de drept invocat de reclamant, și anume art. 998-999 C. civ., însă procedând la

calificarea juridică a cererii de chemare în judecată, care este atributul

instanței de judecată, au reținut că nu aceste dispoziții legale sunt aplicabile

raportului juridic dedus judecății, ci normele speciale ale O.G. nr. 105/1999,

cu modificările ulterioare, privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere la 6

septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice.

Într-adevăr, pentru deportările în

străinătate din motive etnice, care au avut loc în perioada 1940-1945, cum este

și situația reclamată în prezenta cauză, există lege specială de reparație,

respectiv O.G. nr. 105/1999.

Această ordonanță reglementează acordarea

unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România

cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, inclusiv

prin deportare în ghetouri și lagăre de concentrare din străinătate (art. 1 alin.

(1) lit. a), instituind printre măsurile reparatorii și acordarea unei

indemnizații lunare de 100 lei pentru fiecare an de deportare (art. 2 alin. (1)).

Or, indemnizația prevăzută de actul

normativ menționat nu poate avea decât caracterul unei despăgubiri pentru

daunele morale suferite de persoanele ce intră sub incidența sa.

Un argument în acest sens îl constituie

calificarea în același mod a reglementării similare prevăzute la art. 4 din Decretul-lege

nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și

celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri (acest articol

prevede o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție,

strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat,

respectiv de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitale de

psihiatrie sau domiciliu obligatoriu), de către Curtea Constituțională, prin

decizia nr. 1358/2010.

În considerentele acestei decizii,

Curtea Constituțională a reținut că, „în materia despăgubirilor pentru daune

morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada

comunistă (…) există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990

și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și

anume acordarea unor sume de bani pentru persoanele persecutate din motive

politice de dictatura instaurată cu începere din 6 martie 1945, precum și celor

deportate în străinătate ori constituite în prizonieri”, că diferența dintre

cele două norme juridice constă „doar în modalitatea de plată – adică prestații

lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990

și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009” și

că astfel „în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor

persecutate din motive politice în perioada comunistă, există reglementări

paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G.

nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu

modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.”

Indemnizația prevăzută la art. 2 alin.

(1) din O.G. nr. 105/1999 fiind similară, ca formă de reglementare (prestație

periodică în bani) și scop urmărit la edictarea ei (acordarea unei reparații pentru

persoanele persecutate de regimurile politice dintr-o anumită perioadă istorică),

cu cea prevăzută la art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, ea nu poate primi o

altă calificare decât cea dată de Curtea Constituțională indemnizației

prevăzute de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, și anume de despăgubire

pentru daunele morale suferite de persoanele ce intră sub incidența actului

normativ care o reglementează.

Prin urmare, contrar susținerilor

recurentului, O.G. nr. 105/1999 constituie lege specială în materie de

despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele deportate în

străinătate din motive etnice, în perioada 1940-1945, astfel că raportat la

această ordonanță, în mod legal instanțele de fond au considerat inaplicabile

raportului juridic dedus judecății normele de drept comun ale art. 998-999 C.

civ., invocate de reclamant prin cererea de chemare în judecată. Soluția se

justifică pe principiul de drept specialia generalibus derogant, care rezolvă concursul

dintre legea specială și legea generală în favoarea legii speciale.

În aplicarea corectă a acestui

principiu, urmează a se reține că, după intrarea în vigoare a legii speciale,

și anume O.G. nr. 105/1999, dispozițiile art. 998-999 și următ. C. civ., care

constituie dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale, nu mai pot

constitui temei pentru obținerea de despăgubiri pentru daunele morale cauzate

persoanelor aflate în situațiile reglementate de O.G. nr. 105/1999.

Acest act normativ special instituie

o procedură administrativă prealabilă și un anumit termen în care se poate

recurge la ea (conform art. 7 alin. (2), cererile pentru stabilirea drepturilor

prevăzute în prezenta ordonanță se depun la casa județeană de pensii sau, după

caz, la Casa de Pensii a Municipiului București, până la data de 31 decembrie

2006, dată stabilită prin art. II din Legea nr. 586/2002, așa cum a fost modificat

prin Legea nr. 323/2004), astfel că persoanele îndreptățite nu pot sesiza

direct instanța de judecată, accesul la justiție fiindu-le asigurat prin

posibilitatea de contestare a hotărârii emise de organul administrativ

competent la curtea de apel, potrivit legii contenciosului administrativ (art. 7

alin. (4)).

În consecință, acțiunea formulată de

reclamant direct la instanță pentru valorificarea unui drept reglementat de O.G.

nr. 105/1999 este inadmisibilă, iar pentru acest argument, care înlocuiește

motivarea instanțelor anterioare, soluția de respingere pe care a primit-o la

fond și care a fost menținută în apel este corectă și va fi păstrată.

Față de motivul care justifică

păstrarea soluției de respingere a acțiunii reclamantului, vizând admisibilitatea,

iar nu prescripția, devine inutilă cercetarea criticilor din recurs formulate

pe aspectul prescripției dreptului material la acțiune.

Pentru toate aceste considerente,

recursul reclamantului va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul M.R.C. împotriva deciziei nr. 42 din 24 ianuarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 27 ianuarie 2012.