ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1630/2012
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1630/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, reclamanta B.L. a solicitat obligarea
Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata daunelor morale în
cuantum de 520.000 Ron pentru suferințele sale și ale mamei sale, cu ocazia
deportării pe motive etnice în Transnistria.
În motivarea acțiunii
se arătă că în cursul anului 1942 reclamanta împreună cu mama sa au fost luate
de jandarmi și îmbarcate în trenuri cu destinația Bug.
În Transnistria au
fost supuse unui tratament inuman până în iulie 1944 când au fost repatriați.
Prin sentința nr. 243
din 25 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Gorj a fost respinsă excepția lipsei
calității procesuale active invocată de pârâta D.G.F.P. Gorj în numele și
pentru Statul Român; a fost admisă excepția prescripției și s-a respins ca
prescrisă acțiunea civilă formulată de reclamanta B.L.
Pentru a pronunța
această soluție, tribunalul a reținut că dreptul la acțiune, având un obiect
patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul
stabilit în lege.
Prescripția dreptului
la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă
de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât
și pe cel care răspunde de ea.
Activitatea
delictuală invocată de reclamantă a durat până în anul 1944 și pe de altă
parte, reclamanta a fost în imposibilitate obiectivă, existând obstacole
insurmontabile în acest sens, să formuleze mai înainte de anul 1990, o astfel
de acțiune cu un asemenea obiect, astfel că a operat suspendarea cursului
prescripției potrivit art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.
Instanța a apreciat
că, după instaurarea unui regim democratic, respectiv anul 1990 sau cel mai
târziu în condițiile Legii nr. 189/2000 și până la formularea acțiunii de față
(2011), nu se poate susține cu argumente solide și convingătoare că a continuat
suspendarea cursului prescripției extinctive în sensul art. 13 lit. a) din
decret, iar o astfel de acțiune fundamentată pe dreptul comun se putea formula
cel mai târziu în condițiile Legii nr. 189/2000 deoarece în perioada cuprinsă
între momentul intrării în vigoare a legii și data formulării cererii nu au
intervenit evenimente exterioare și piedici insurmontabile, cu caracter
extraordinar, absolut imprevizibile și inevitabile, care să fi pus reclamanta
în situația de a nu putea face un act întrerupător de prescripție.
Împotriva acestei sentințe
a formulat recurs reclamanta B.L., calea de atac fiind calificată drept apel de
către Curte.
În motivarea apelului
se arată că greșit s-a reținut că daunele morale sunt de natură patrimonială.
A precizat că a luat
cunoștință că poate beneficia de daune morale la data de 22 ianuarie 2010 când
în ziarul „Evenimentul zilei” a fost publicat un articol din care rezulta că un
deportat a câștigat daune morale printr-o hotărâre a Tribunalului Galați și de
la această dată a început că curgă termenul de prescripție.
Prin decizia nr. 311
din 20 septembrie 2011 Curtea de Apel Craiova, secția a I-a civilă și pentru cauze
cu minori și de familie, a fost respins apelul declarat de reclamanta B.L.
Pentru a pronunța
această soluție, Curtea a reținut că s-a făcut în mod just calcularea
termenului de prescripție de către instanță în raport de anul 1990.
Despre existența
prejudiciului apelanta reclamantă a cunoscut încă din momentul deportării.
Faptul că această măsură a deportării a fost adoptată printr-un act al
autorităților statului a fost de asemenea un aspect cunoscut. O eventuală
imposibilitate de a acționa împotriva statului în perioada regimului comunist a
fost reținută de instanța de fond, care a conchis în mod corect că după anul 1990
această imposibilitate nu a mai subzistat.
Împotriva acestei
decizii a formulat recurs reclamanta B.L., criticând-o sub următoarele aspecte:
Instanța nu a luat în
considerare că daunele morale solicitate sunt de natură nepatrimonială și deci
imprescriptibile și s-au solicitat aceste daune în baza dispozițiilor art. 998
– 999 C. civ. și nu în baza legilor speciale și nu s-au solicitat drepturi
prevăzute în legi speciale, care prevăd termene de prescripție. Sunt invocate
dispozițiile art. 304 C. proc. civ.
În cauză, Ministerul
Finanțelor Publice Gorj a formulat întâmpinare, solicitând respingerea
recursului.
Analizând recursul
prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că
acesta este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
Este adevărat că
temeiul juridic al acțiunii introductive nu este o lege specială, ci
dispozițiile art. 998 -999 C. civ.
Aceasta este însă o
acțiune în pretenții prin care se solicită despăgubiri bănești pe care
reclamanta le-a cuantificat, pentru repararea unui prejudiciu de natură morală.
În cauză nu se
solicită repararea prejudiciului moral cu mijloace de aceiași natură, de
protecție judiciară a drepturilor personale nepatrimoniale, ci cu mijloace cu
conținutul economic al unui folos material, obiectul acțiunii fiind astfel
patrimonial.
Așa fiind, dreptul la
acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a
fost exercitat în termenul stabilit în lege și orice clauză contrară este nulă,
în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (1) și (3) din Decretul nr. 167/1958,
iar termenul general de prescripție este de 3 ani potrivit art. 3.
În raport cu
instaurarea după anul 1989 a unui regim democratic, reclamanta cunoștea și
paguba și pe cel responsabil de ea, respectiv statul caracterizat printr-un
regim totalitar și avea în mod real posibilitatea promovării unei acțiuni
întemeiată pe dreptul comun, pentru repararea unui prejudiciu moral suferit.
Recurenta susține că
nu a solicitat drepturile prevăzute de legea specială, astfel că în mod corect
s-a reținut că nu a operat suspendarea cursului prescripției până la apariția
legii speciale.
Cu atât mai mult, nu
a operat suspendarea în perioada 1990-2011 (data formulării cererii) întrucât
nu au intervenit evenimente exterioare și piedici insurmontabile, cu caracter
extraordinar, imprevizibile și inevitabile, care să fi pus reclamanta în
situația de a nu putea face un act întrerupător de prescripție.
Soluția pronunțată de
Curtea de Apel respectă exigențele art. 6 ale Convenției Europene a Drepturilor
Omului în ceea ce privește accesul la instanță, întrucât din jurisprudența
Curții de la Strasbourg reiese că instanțele naționale sunt cele care, în
primul rând, trebuie să se pronunțe cu privire la regimul de prescripție extinctivă
în dreptul intern.
Dreptul la reparație
patrimonială este un drept de creanță, sancționator, fiind distinct de obiectul
dreptului subiectiv (personal nepatrimonial) pretins încălcat.
Față de aceste
considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de
nelegalitate care impun casarea sau modificarea deciziei atacate și, pe cale de
consecință, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul
urmează a fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de reclamanta B.L. împotriva deciziei nr. 311 de la 20 septembrie 2011
pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I-a civilă și pentru cauze cu minori
și familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședința publică,
astăzi 22 martie 2012.