ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1630/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, reclamanta B.L. a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata daunelor morale în cuantum de 520.000 Ron pentru suferințele sale și ale mamei sale, cu ocazia deportării pe motive etnice în Transnistria. În motivarea acțiunii se arătă că în cursul anului 1942 reclamanta împreună cu mama sa au fost luate de jandarmi și îmbarcate în trenuri cu destinația Bug. În Transnistria au fost supuse unui tratament inuman până în iulie 1944 când au fost repatriați. Prin sentința nr. 243 din 25 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Gorj a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâta D.G.F.P.

Gorj în numele și pentru Statul Român; a fost admisă excepția prescripției și s-a respins ca prescrisă acțiunea civilă formulată de reclamanta B.L. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Activitatea delictuală invocată de reclamantă a durat până în anul 1944 și pe de altă parte, reclamanta a fost în imposibilitate obiectivă, existând obstacole insurmontabile în acest sens, să formuleze mai înainte de anul 1990, o astfel de acțiune cu un asemenea obiect, astfel că a operat suspendarea cursului prescripției potrivit art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Instanța a apreciat că, după instaurarea unui regim democratic, respectiv anul 1990 sau cel mai târziu în condițiile Legii nr. 189/2000 și până la formularea acțiunii de față (2011), nu se poate susține cu argumente solide și convingătoare că a continuat suspendarea cursului prescripției extinctive în sensul art. 13 lit. a) din decret, iar o astfel de acțiune fundamentată pe dreptul comun se putea formula cel mai târziu în condițiile Legii nr. 189/2000 deoarece în perioada cuprinsă între momentul intrării în vigoare a legii și data formulării cererii nu au intervenit evenimente exterioare și piedici insurmontabile, cu caracter extraordinar, absolut imprevizibile și inevitabile, care să fi pus reclamanta în situația de a nu putea face un act întrerupător de prescripție.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta B.L., calea de atac fiind calificată drept apel de către Curte. În motivarea apelului se arată că greșit s-a reținut că daunele morale sunt de natură patrimonială. A precizat că a luat cunoștință că poate beneficia de daune morale la data de 22 ianuarie 2010 când în ziarul „Evenimentul zilei” a fost publicat un articol din care rezulta că un deportat a câștigat daune morale printr-o hotărâre a Tribunalului Galați și de la această dată a început că curgă termenul de prescripție. Prin decizia nr. 311 din 20 septembrie 2011 Curtea de Apel Craiova, secția a I-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins apelul declarat de reclamanta B.L.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut că s-a făcut în mod just calcularea termenului de prescripție de către instanță în raport de anul 1990. Despre existența prejudiciului apelanta reclamantă a cunoscut încă din momentul deportării. Faptul că această măsură a deportării a fost adoptată printr-un act al autorităților statului a fost de asemenea un aspect cunoscut. O eventuală imposibilitate de a acționa împotriva statului în perioada regimului comunist a fost reținută de instanța de fond, care a conchis în mod corect că după anul 1990 această imposibilitate nu a mai subzistat. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta B.L., criticând-o sub următoarele aspecte: Instanța nu a luat în considerare că daunele morale solicitate sunt de natură nepatrimonială și deci imprescriptibile și s-au solicitat aceste daune în baza dispozițiilor art. 998 – 999 C. civ.

și nu în baza legilor speciale și nu s-au solicitat drepturi prevăzute în legi speciale, care prevăd termene de prescripție. Sunt invocate dispozițiile art. 304 C. proc. civ. În cauză, Ministerul Finanțelor Publice Gorj a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului. Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente: Este adevărat că temeiul juridic al acțiunii introductive nu este o lege specială, ci dispozițiile art. 998 -999 C. civ. Aceasta este însă o acțiune în pretenții prin care se solicită despăgubiri bănești pe care reclamanta le-a cuantificat, pentru repararea unui prejudiciu de natură morală.

În cauză nu se solicită repararea prejudiciului moral cu mijloace de aceiași natură, de protecție judiciară a drepturilor personale nepatrimoniale, ci cu mijloace cu conținutul economic al unui folos material, obiectul acțiunii fiind astfel patrimonial. Așa fiind, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege și orice clauză contrară este nulă, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (1) și (3) din Decretul nr. 167/1958, iar termenul general de prescripție este de 3 ani potrivit art. 3. În raport cu instaurarea după anul 1989 a unui regim democratic, reclamanta cunoștea și paguba și pe cel responsabil de ea, respectiv statul caracterizat printr-un regim totalitar și avea în mod real posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiată pe dreptul comun, pentru repararea unui prejudiciu moral suferit.

Recurenta susține că nu a solicitat drepturile prevăzute de legea specială, astfel că în mod corect s-a reținut că nu a operat suspendarea cursului prescripției până la apariția legii speciale. Cu atât mai mult, nu a operat suspendarea în perioada 1990-2011 (data formulării cererii) întrucât nu au intervenit evenimente exterioare și piedici insurmontabile, cu caracter extraordinar, imprevizibile și inevitabile, care să fi pus reclamanta în situația de a nu putea face un act întrerupător de prescripție. Soluția pronunțată de Curtea de Apel respectă exigențele art. 6 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește accesul la instanță, întrucât din jurisprudența Curții de la Strasbourg reiese că instanțele naționale sunt cele care, în primul rând, trebuie să se pronunțe cu privire la regimul de prescripție extinctivă în dreptul intern.

Dreptul la reparație patrimonială este un drept de creanță, sancționator, fiind distinct de obiectul dreptului subiectiv (personal nepatrimonial) pretins încălcat. Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care impun casarea sau modificarea deciziei atacate și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta B.L. împotriva deciziei nr. 311 de la 20 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 22 martie 2012.