ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1629/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 245 din 24 mai 2011, Tribunalul Gorj, secția civilă, a respins cererea formulată de reclamanta B.F. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că reclamanta a solicitat obligarea Statului Român la plata sumei de 520.000 lei despăgubiri civile reprezentând daune morale pentru suferințele psihice și relele tratamente la care a fost supusă cu ocazia deportării în lagărul din Transnistria, pe motive etnice.

În motivarea acțiunii s-a arătat că reclamanta în luna septembrie 1942 a fost îmbarcată împreună cu părinții săi și alți cetățeni de etnie romă în vagoane de marfă, păzite de jandarmi și a fost dusă în Transnistria, unde a stat în perioada 1 septembrie 1942 – 1 iulie 1944. Tribunalul a apreciat că până la apariția Ordonanței nr. 105 din 30 august 1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice se poate susține în mod întemeiat că prescripția extinctivă a fost suspendată, în conformitate cu dispozițiile art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, întrucât cel împotriva căruia ea curge a fost împiedicat de caz de forță majoră să facă întrerupere.

După apariția acestui act normativ nu se mai poate afirma același lucru, întrucât prin actul normativ respectiv s-a reglementat posibilitatea persoanelor persecutate pe motive etnice de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 de a solicita acordarea unor drepturi prevăzute de actul normativ respectiv. Chiar dacă nu era prevăzut în legea specială (O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000) acordarea unor daune morale, persoana îndreptățită, în virtutea dreptului de acces la o instanță era în măsură să promoveze o acțiune în justiție, potrivit regulilor de drept comun prin care să solicite repararea daunei morale cauzată de regimul instaurat în România în perioada respectivă.

Reclamanta chiar a beneficiat de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, începând cu 1 decembrie 2005, așa cum rezultă din Hotărârea nr. 424 din 28 decembrie 2005. Dacă despre fapta ilicită și urmările produse, reclamanta a aflat în urma revenirii sale în țară, despre cunoașterea celui răspunzător de prejudiciul produs ca urmare a deportării, a aflat cel mai târziu la data beneficierii de drepturile acordate persoanelor deportate, în baza Legii nr. 189/2000, anume în 2005 cel mai târziu. De la acest moment curge termenul de prescripție de trei ani, în raport de data introducerii acțiunii, astfel că dreptul reclamantei la acțiune s-a prescris.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta criticând-o în esență sub următoarele aspecte: Instanța nu a luat în considerare faptul că a luat cunoștință de dreptul său la daune morale în data de 21 ianuarie 2010 când ziarul „Evenimentul zilei” a publicat un articol conform căruia un deportat – de fapt primul din România – a câștigat dreptul la daune morale cu privire la deportarea acestuia. În cel mai rău caz prescripția începea să curgă de la această dată. Instanța de fond a considerat că daunele morale solicitate sunt de natură patrimonială, deci, fiind o creanță trebuie îndeplinite o serie de condiții esențiale însă daunele morale solicitate sunt imprescriptibile fiind de natură nepatrimonială, neavând în susținere legi speciale sau de altă natură.

Prin decizia nr. 310 din 20 septembrie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins apelul declarat de apelantă. Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut că prin acțiunea introductivă, apelanta reclamantă a solicitat despăgubiri bănești cuantificate de parte, pentru repararea unui prejudiciu de natură morală, întemeindu-și în drept cererea pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală. Tribunalul a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale imperative și de la care nu se poate deroga, care reglementează prescripția extinctivă, stabilind în mod judicios că dreptul la acțiune s-a prescris.

Câtă vreme, obiectul acțiunii privește despăgubiri bănești, care au o valoare economică, patrimonială, chiar dacă acestea sunt cerute în considerarea unui prejudiciu de natură morală, nepatrimonială, cauzat persoanei prin nerespectarea unor drepturi și/sau libertăți, acțiunea nu este imprescriptibilă ca și drepturile personale nepatrimoniale ocrotite. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta B.F., criticând-o sub următoarele aspecte: Instanța nu a reținut că plata de daune morale de către stat nu este un drept prevăzut și reglementat în legea specială, care să prevadă termene în cadrul cărora o persoană poate sau nu să solicite aceste despăgubiri. Nu s-a reținut că cererea nu se referă la dispozițiile art. 7 alin. (2) din O.U.G.

nr. 105/1999 ce se formulează cel mai târziu până la 31 decembrie 2006, concluzie care se desprinde din faptul că nu s-au solicitat drepturile prevăzute de legea specială. Sunt invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente: Este adevărat că temeiul juridic al acțiunii introductive nu este o lege specială, ci dispozițiile art. 998 -999 C. civ. Aceasta este însă o acțiune în pretenții prin care se solicită despăgubiri bănești pe care reclamanta le-a cuantificat, pentru repararea unui prejudiciu de natură morală. În cauză nu se solicită repararea prejudiciului moral cu mijloace de aceiași natură, de protecție judiciară a drepturilor personale nepatrimoniale, ci cu mijloace cu conținutul economic al unui folos material, obiectul acțiunii fiind astfel patrimonial.

Așa fiind, în mod corect, Curtea de Apel a reținut că dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege și orice clauză contrară este nulă, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (1) și (3) din Decretul nr. 167/1958, iar termenul general de prescripție este de 3 ani potrivit art. 3. În raport cu instaurarea după anul 1989 a unui regim democratic, reclamanta cunoștea și paguba și pe cel responsabil de ea, respectiv statul caracterizat printr-un regim totalitar și avea în mod real posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiată pe dreptul comun, pentru repararea unui prejudiciu moral suferit. Recurenta susține că nu a solicitat drepturile prevăzute de legea specială, astfel că în mod corect s-a reținut că nu a operat suspendarea cursului prescripției până la apariția legii speciale.

Cu atât mai mult, nu a operat suspendarea în perioada 1990-2011 (data formulării cererii) întrucât nu au intervenit evenimente exterioare și piedici insurmontabile, cu caracter extraordinar, imprevizibile și inevitabile, care să fi pus reclamanta în situația de a nu putea face un act întrerupător de prescripție. Soluția pronunțată de Curtea de Apel respectă exigențele art. 6 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește accesul la instanță, întrucât din jurisprudența Curții de la Strasbourg reiese că instanțele naționale sunt cele care, în primul rând, trebuie să se pronunțe cu privire la regimul de prescripție extinctivă în dreptul intern. Dreptul la reparație patrimonială este un drept de creanță, sancționator, fiind distinct de obiectul dreptului subiectiv (personal nepatrimonial) pretins încălcat.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care impun casarea sau modificarea deciziei atacate și pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta B.F. împotriva deciziei nr. 310 de la 20 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 22 martie 2012.