ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1629/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 245 din 24 mai 2011, Tribunalul Gorj, secția civilă, a respins cererea

formulată de reclamanta B.F. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a reținut că reclamanta a solicitat obligarea

Statului Român la plata sumei de 520.000 lei despăgubiri civile reprezentând

daune morale pentru suferințele psihice și relele tratamente la care a fost

supusă cu ocazia deportării în lagărul din Transnistria, pe motive etnice. În

motivarea acțiunii s-a arătat că reclamanta în luna septembrie 1942 a fost îmbarcată împreună cu părinții săi și alți cetățeni de etnie romă în vagoane de marfă,

păzite de jandarmi și a fost dusă în Transnistria, unde a stat în perioada 1

septembrie 1942 – 1 iulie 1944.

Tribunalul a apreciat

că până la apariția Ordonanței nr. 105 din 30 august 1999 privind acordarea

unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România

cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice se

poate susține în mod întemeiat că prescripția extinctivă a fost suspendată, în

conformitate cu dispozițiile art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958,

întrucât cel împotriva căruia ea curge a fost împiedicat de caz de forță majoră

să facă întrerupere.

După apariția acestui

act normativ nu se mai poate afirma același lucru, întrucât prin actul normativ

respectiv s-a reglementat posibilitatea persoanelor persecutate pe motive

etnice de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie

1940 până la 6 martie 1945 de a solicita acordarea unor drepturi prevăzute de

actul normativ respectiv.

Chiar dacă nu era

prevăzut în legea specială (O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000)

acordarea unor daune morale, persoana îndreptățită, în virtutea dreptului de

acces la o instanță era în măsură să promoveze o acțiune în justiție, potrivit

regulilor de drept comun prin care să solicite repararea daunei morale cauzată

de regimul instaurat în România în perioada respectivă.

Reclamanta chiar a

beneficiat de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, începând cu 1

decembrie 2005, așa cum rezultă din Hotărârea nr. 424 din 28 decembrie 2005.

Dacă despre fapta

ilicită și urmările produse, reclamanta a aflat în urma revenirii sale în țară,

despre cunoașterea celui răspunzător de prejudiciul produs ca urmare a

deportării, a aflat cel mai târziu la data beneficierii de drepturile acordate

persoanelor deportate, în baza Legii nr. 189/2000, anume în 2005 cel mai

târziu.

De la acest moment curge

termenul de prescripție de trei ani, în raport de data introducerii acțiunii,

astfel că dreptul reclamantei la acțiune s-a prescris.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta criticând-o în esență sub următoarele

aspecte:

Instanța nu a luat în

considerare faptul că a luat cunoștință de dreptul său la daune morale în data

de 21 ianuarie 2010 când ziarul „Evenimentul zilei” a publicat un articol

conform căruia un deportat – de fapt primul din România – a câștigat dreptul la

daune morale cu privire la deportarea acestuia. În cel mai rău caz prescripția

începea să curgă de la această dată.

Instanța de fond a

considerat că daunele morale solicitate sunt de natură patrimonială, deci,

fiind o creanță trebuie îndeplinite o serie de condiții esențiale însă daunele

morale solicitate sunt imprescriptibile fiind de natură nepatrimonială, neavând

în susținere legi speciale sau de altă natură.

Prin decizia nr. 310

din 20 septembrie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a fost respins apelul declarat de apelantă.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea a reținut că prin acțiunea introductivă, apelanta

reclamantă a solicitat despăgubiri bănești cuantificate de parte, pentru repararea

unui prejudiciu de natură morală, întemeindu-și în drept cererea pe

dispozițiile art. 998-999 C. civ., care reglementează răspunderea civilă

delictuală.

Tribunalul a

interpretat și aplicat corect dispozițiile legale imperative și de la care nu se

poate deroga, care reglementează prescripția extinctivă, stabilind în mod

judicios că dreptul la acțiune s-a prescris.

Câtă vreme, obiectul

acțiunii privește despăgubiri bănești, care au o valoare economică,

patrimonială, chiar dacă acestea sunt cerute în considerarea unui prejudiciu de

natură morală, nepatrimonială, cauzat persoanei prin nerespectarea unor

drepturi și/sau libertăți, acțiunea nu este imprescriptibilă ca și drepturile

personale nepatrimoniale ocrotite.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs reclamanta B.F., criticând-o sub următoarele aspecte:

Instanța nu a reținut

că plata de daune morale de către stat nu este un drept prevăzut și reglementat

în legea specială, care să prevadă termene în cadrul cărora o persoană poate

sau nu să solicite aceste despăgubiri.

Nu s-a reținut că

cererea nu se referă la dispozițiile art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 105/1999

ce se formulează cel mai târziu până la 31 decembrie 2006, concluzie care se

desprinde din faptul că nu s-au solicitat drepturile prevăzute de legea

specială.

Sunt invocate

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Analizând recursul

prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că

acesta este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Este adevărat că

temeiul juridic al acțiunii introductive nu este o lege specială, ci

dispozițiile art. 998 -999 C. civ.

Aceasta este însă o

acțiune în pretenții prin care se solicită despăgubiri bănești pe care

reclamanta le-a cuantificat, pentru repararea unui prejudiciu de natură morală.

În cauză nu se

solicită repararea prejudiciului moral cu mijloace de aceiași natură, de

protecție judiciară a drepturilor personale nepatrimoniale, ci cu mijloace cu

conținutul economic al unui folos material, obiectul acțiunii fiind astfel

patrimonial.

Așa fiind, în mod

corect, Curtea de Apel a reținut că dreptul la acțiune, având un obiect

patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul

stabilit în lege și orice clauză contrară este nulă, în conformitate cu

dispozițiile art. 1 alin. (1) și (3) din Decretul nr. 167/1958, iar termenul

general de prescripție este de 3 ani potrivit art. 3.

În raport cu

instaurarea după anul 1989 a unui regim democratic, reclamanta cunoștea și

paguba și pe cel responsabil de ea, respectiv statul caracterizat printr-un

regim totalitar și avea în mod real posibilitatea promovării unei acțiuni

întemeiată pe dreptul comun, pentru repararea unui prejudiciu moral suferit.

Recurenta susține că

nu a solicitat drepturile prevăzute de legea specială, astfel că în mod corect

s-a reținut că nu a operat suspendarea cursului prescripției până la apariția

legii speciale.

Cu atât mai mult, nu

a operat suspendarea în perioada 1990-2011 (data formulării cererii) întrucât

nu au intervenit evenimente exterioare și piedici insurmontabile, cu caracter

extraordinar, imprevizibile și inevitabile, care să fi pus reclamanta în

situația de a nu putea face un act întrerupător de prescripție.

Soluția pronunțată de

Curtea de Apel respectă exigențele art. 6 ale Convenției Europene a Drepturilor

Omului în ceea ce privește accesul la instanță, întrucât din jurisprudența

Curții de la Strasbourg reiese că instanțele naționale sunt cele care, în

primul rând, trebuie să se pronunțe cu privire la regimul de prescripție

extinctivă în dreptul intern.

Dreptul la reparație

patrimonială este un drept de creanță, sancționator, fiind distinct de obiectul

dreptului subiectiv (personal nepatrimonial) pretins încălcat.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de

nelegalitate care impun casarea sau modificarea deciziei atacate și pe cale de

consecință, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta B.F. împotriva deciziei nr. 310 de la 20 septembrie 2011 pronunțată

de Curtea de Apel Craiova, secția I-a civilă și pentru cauze cu minori și familie,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 22 martie 2012.