ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1583/2012

Ședința publică de la 21 martie 2012 Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj sub nr. 8226/95/2011 reclamantul F.D. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București solicitând daune morale pentru suferințele pricinuite tatălui său, respectiv bunicilor săi cu ocazia deportării în Transnistria (Bug) pe motive etnice, în perioada regimului Antonescu, în cuantum de 520.000 Ron. In fapt a arătat că, începând cu 1 septembrie 1942 a fost ridicat de organele dictaturii instaurate, în vederea deportării în Transnistria. împreună cu familia au fost îmbarcați în trenuri de marfă, închise ermetic, păzite de jandarmi.

Transportul s-a făcut în condiții inumane, au fost supuși agresiunii fizice și verbale. Nu le-au fost satisfăcute nevoile minime de viață. La destinație au fost cazați în grajduri de vite, fără ferestre sau uși, câte 30 persoane în cameră. In concluzie, petentul a susținut că au fost supuși la tratamente inumane, muncă forțată, înfometare. In drept au fost invocate prevederile art. 998-999 C. civ. Tribunalul Gorj, prin sentința civilă nr. 279 din 28 iunie 2011, pronunțată în dosar nr. 8226/95/2011, a respins ca prescrisă acțiunea formulată de reclamant. Pentru a se pronunța astfel, instanța a avut în vedere următoarele considerente: Potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect material, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.

In speță, s-a apreciat că repararea solicitată are natură patrimonială, chiar dacă sursa prejudiciului nu este una de acest fel. Termenul general de prescripție pentru creanțe este de trei ani, conform art. 3 din același act normativ. Totodată, s-a reținut că trebuie stabilit momentul de la care se calculează acest termen, respectiv care este momentul nașterii dreptului la acțiune. In speță, fiind vorba despre repararea unui prejudiciu pricinuit de o faptă ilicită, în temeiul răspunderii civile delictuale, dreptul la acțiune curge de la momentul când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, conform art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

In concret, în pricina de față, instanța a apreciat că reclamantul nu putea acționa pe pârât în judecată de la momentul repatrierii, anume iulie 1944, atât timp cât regimul politic instaurat în România a fost unul totalitar, încât nu se poate presupune că o persoană ar fi avut șanse să își valorifice drepturile. Cunoscut fiind că regimul totalitar a existat în România până la momentul Revoluției române din decembrie 1989, ulterior reclamantul putea să se adreseze instanțelor judecătorești pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei invocate, cunoscând după cum rezultă din motivarea cererii de chemare în judecată atât prejudiciul suferit, cât și autorul faptei ilicite, reclamantul făcând referire la regimul politic Antonescu din România, implicit la statul român.

Ca atare, în temeiul art. 998-999 C. civ., reclamantul trebuia să-și exercite dreptul material la acțiune în termen de trei ani cu începere din decembrie 1989. Or, introducând acțiunea abia în anul 2011, termenul de prescripție s-a împlinit, astfel că Tribunalul a respins acțiunea ca fiind prescrisă extinctiv. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, solicitând desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. Apelul a fost apreciat de către instanța de control judiciar ca nefondat. Curtea de Apel, făcând distincția între imprescriptibilitatea drepturilor nepatrimoniale și prescriptibilitatea dreptului la acțiune în repararea prejudiciului moral cauzat prin vătămarea unui drept nepatrimonial, a observat că imprescriptibilitatea drepturilor personale nepatrimoniale a fost prevăzută ca o garanție a protecției acestor drepturi.

Instanța de apel a apreciat că, din categoria acestor drepturi imprescriptibile, fac parte în primul rând drepturile personalității, drepturile morale de autor ori drepturile derivate din starea civilă și capacitatea civilă a persoanei, precum dreptul la muncă la domiciliu, la viață, la sănătate, la libertate, principiul imprescriptibilității drepturilor nepatrimoniale întemeindu-se pe caracterul „ intuitu personae " și perpetuu al acelor drepturi inseparabile de persoana umană. In speță, s-a constatat că nu se pun în discuție asemenea drepturi personale nepatrimoniale, ci dreptul la acțiunea în repararea prejudiciului moral cauzat prin vătămarea unor asemenea drepturi personale nepatrimoniale, respectiv dreptul la acțiunea în repararea prejudiciului cauzat prin măsura abuzivă a deportării luată de autoritățile Statului Român în perioada 1942-1944, acțiune cu caracter patrimonial.

Susținerile apelantului reclamant în sensul că daunele morale sunt de natură nepatrimonială nu au fost reținute, reținându-se, în esență, că daunele morale, chiar dacă nu pot fi cuantificate ca în cazul daunelor materiale, au conținut economic, deoarece prin promovarea acțiunii se urmărește dobândirea unor despăgubiri de ordin material, o compensare bănească. Despăgubirile sunt acordate, așa cum s-a reținut în jurisprudența CEDO, ca o reparație pentru starea de teamă, de nesiguranță cauzată prin vătămarea drepturilor personale, urmărindu-se realizarea unei satisfacții echitabile în considerarea prejudiciului material și moral, ambele apreciate în echitate. Daunele morale, reflectându-se în compensație bănească, capătă un caracter pecuniar, devin un drept de creanță cu caracter patrimonial.

Curtea de Apel a mai reținut că, prin acțiunea formulată, reclamantul tinde a valorifica pretenții patrimoniale, acțiunea sa fiind în reparația patrimonială a daunei morale, iar nu o acțiune în reparație morală. Prin urmare, s-a apreciat că, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 - dispoziții incidente în cazul acțiunii în răspundere pentru pagube cauzate prin fapta ilicită și în cazuri similare. Regula specială de determinare a începutului prescripției extinctive, cuprinsă în art. 8 din decret se distinge prin stabilirea alternativă a două momente de la care prescripția poate începe să curgă și anume, fie de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea, fie de la momentul obiectiv al datei la care trebuia, după împrejurări, să cunoască aceste elemente.

Ca atare, s-a apreciat că reclamantul putea să promoveze acțiunea, în temeiul art. 998 - 999 C. civ., începând cu data căderii regimului totalitar, deci din 1990, așa cum corect a reținut instanța de fond. Promovarea de către reclamant a cererii de chemare în judecată abia în anul în 2011, cu depășirea termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul-lege nr. 167/1958, fără a arăta și dovedi că în intervalul de timp cuprins între anii 1990 - 2011 s-ar fi aflat într-un caz de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției, s-a constatat că este tardivă. Față de aceste considerente, Curtea de Apel Craiova, secția I-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 324 din 6 octombrie 2011, a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul. In motivarea recursului s-au reiterat, în esență, criticile formulate în apel, învederându-se că în mod greșit acțiunea a fost respinsă ca tardiv formulată, întrucât daunele morale nu derivă dintr-o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 105/1999 și ca atare acțiunea nu este supusă prescripției. Recurentul a învederat, totodată, că a aflat abia în anul 2010 de posibilitatea de a solicita daune morale, după lectura unui articol în ziar. Intimata, deși legal citata, nu a formulat întâmpinare. Analizând decizia recurată din perspectiva motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține că, deși recurentul nu a indicat temeiul de drept pe care îl invocă în susținerea acestora, motivele pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., întrucât se invocă lipsa de temei legal a hotărârii, afirmându-se că în cauză nu sunt incidente prevederile Decretului nr. 167/1958. Criticile formulate de recurent sunt, în opinia Înaltei Curți, neîntemeiate. Astfel, în mod legal, s-a apreciat de către instanța de apel că dreptul la acțiune al reclamantului este supus regulilor referitoare la prescripție, fiind pe deplin aplicabile prevederile Decretului 167/1958, întrucât drepturile în discuție nu au un caracter intuitu personae , în sensul de a fi inseparabile de individ. Dreptul la acțiunea privind repararea prejudiciului moral cauzat prin vătămarea unor drepturi personale nepatrimoniale are un caracter patrimonial, fiind supus prescripției.

. . Momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă este cel al căderii regimului totalitar, 1990, an începând cu care se apreciază că au existat garanțiile la care se referă art. 6 din CEDO și anume că cererile reclamantului vor fi efectiv ascultate de un judecător independent, imparțial și supus numai legii. Înalta Curte apreciază, de asemenea, că este corecta concluzia instanței de apel în sensul că reclamantul nu a dovedit motivele obiective care au fost de natură a-l împiedica să exercite acțiunea până în anul 2011, iar împrejurarea că a aflat din presă abia în anul 2010 despre posibilitatea de a solicita în justiție acordarea daunelor morale nu reprezintă o cauză prevăzută de lege care să aibă ca efect suspendarea sau întreruperea cursului prescripției extinctive.

Prin urmare, apreciind că soluția pronunțată de instanța de apel este legală, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul F.D. împotriva deciziei nr. 324 din 6 octombrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2012.