ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1583/2012

Ședința publică de la 21 martie 2012

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj sub nr. 8226/95/2011

reclamantul F.D. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice București solicitând daune morale pentru suferințele pricinuite tatălui

său, respectiv bunicilor săi cu ocazia deportării în Transnistria (Bug) pe

motive etnice, în perioada regimului Antonescu, în cuantum de 520.000 Ron.

In

fapt a arătat că, începând cu 1 septembrie 1942 a fost ridicat de organele

dictaturii instaurate, în vederea deportării în Transnistria. împreună cu

familia au fost îmbarcați în trenuri de marfă, închise ermetic, păzite de

jandarmi. Transportul s-a făcut în condiții inumane, au fost supuși agresiunii

fizice și verbale. Nu le-au fost satisfăcute nevoile minime de viață. La destinație

au fost cazați în grajduri de vite, fără ferestre sau uși, câte 30 persoane în

cameră.

In

concluzie, petentul a susținut că au fost supuși la tratamente inumane, muncă

forțată, înfometare.

In

drept au fost invocate prevederile art. 998-999 C. civ.

Tribunalul

Gorj, prin sentința civilă nr. 279 din 28 iunie 2011, pronunțată în dosar nr. 8226/95/2011,

a respins ca prescrisă acțiunea formulată de reclamant.

Pentru

a se pronunța astfel, instanța a avut în vedere următoarele considerente:

Potrivit

art. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect material,

se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de

lege. In speță, s-a apreciat că repararea solicitată are natură patrimonială,

chiar dacă sursa prejudiciului nu este una de acest fel. Termenul general de

prescripție pentru creanțe este de trei ani, conform art. 3 din același act

normativ.

Totodată,

s-a reținut că trebuie stabilit momentul de la care se calculează acest termen,

respectiv care este momentul nașterii dreptului la acțiune. In speță, fiind

vorba despre repararea unui prejudiciu pricinuit

de o faptă ilicită, în temeiul răspunderii civile delictuale, dreptul la

acțiune

curge de la momentul când păgubitul a cunoscut sau trebuia să

cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, conform art. 8 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958.

In

concret, în pricina de față, instanța a apreciat că reclamantul nu putea

acționa pe pârât în judecată de la momentul repatrierii, anume iulie 1944, atât

timp cât regimul politic instaurat în România a fost unul totalitar, încât nu

se poate presupune că o persoană ar fi avut șanse să își valorifice drepturile.

Cunoscut

fiind că regimul totalitar a existat în România până la momentul Revoluției

române din decembrie 1989, ulterior reclamantul putea să se adreseze

instanțelor judecătorești pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei

invocate, cunoscând după cum rezultă din motivarea cererii de chemare în

judecată atât prejudiciul suferit, cât și autorul faptei ilicite, reclamantul

făcând referire la regimul politic Antonescu din România, implicit la statul

român. Ca atare, în temeiul art. 998-999 C. civ., reclamantul trebuia să-și

exercite dreptul material la acțiune în termen de trei ani cu începere din

decembrie 1989. Or, introducând acțiunea abia în anul 2011, termenul de

prescripție s-a împlinit, astfel că Tribunalul a respins acțiunea ca fiind

prescrisă extinctiv.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamantul, solicitând desființarea sentinței

și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Apelul

a fost apreciat de către instanța de control judiciar ca nefondat.

Curtea

de Apel, făcând distincția între imprescriptibilitatea drepturilor

nepatrimoniale și prescriptibilitatea dreptului la acțiune în repararea

prejudiciului moral cauzat prin vătămarea unui drept nepatrimonial, a observat

că imprescriptibilitatea drepturilor personale nepatrimoniale a fost prevăzută

ca o garanție a protecției acestor drepturi.

Instanța

de apel a apreciat că, din categoria acestor drepturi imprescriptibile, fac

parte în primul rând drepturile personalității, drepturile morale de autor ori

drepturile derivate din starea civilă și capacitatea civilă a persoanei, precum

dreptul la muncă la domiciliu, la viață, la sănătate, la libertate, principiul

imprescriptibilității drepturilor nepatrimoniale întemeindu-se pe caracterul „

intuitu

personae

" și perpetuu al acelor drepturi inseparabile de persoana

umană.

In

speță, s-a constatat că nu se pun în discuție asemenea drepturi personale

nepatrimoniale, ci dreptul la acțiunea în repararea prejudiciului moral cauzat

prin vătămarea unor asemenea drepturi personale nepatrimoniale, respectiv

dreptul la acțiunea în repararea prejudiciului cauzat prin măsura abuzivă a

deportării luată de autoritățile Statului Român în perioada 1942-1944, acțiune

cu caracter patrimonial.

Susținerile

apelantului reclamant în sensul că daunele morale sunt de natură nepatrimonială

nu au fost reținute, reținându-se, în esență, că daunele morale, chiar dacă nu

pot fi cuantificate ca în cazul daunelor materiale, au conținut economic,

deoarece prin promovarea acțiunii se urmărește dobândirea unor despăgubiri de

ordin material, o compensare bănească.

Despăgubirile

sunt acordate, așa cum s-a reținut în jurisprudența CEDO, ca o reparație pentru

starea de teamă, de nesiguranță cauzată prin vătămarea drepturilor personale,

urmărindu-se realizarea unei satisfacții echitabile în considerarea prejudiciului

material și moral, ambele apreciate în echitate.

Daunele

morale, reflectându-se în compensație bănească, capătă un caracter pecuniar,

devin un drept de creanță cu caracter patrimonial.

Curtea

de Apel a mai reținut că, prin acțiunea formulată, reclamantul tinde a

valorifica pretenții patrimoniale, acțiunea sa fiind în reparația patrimonială

a daunei morale, iar nu o acțiune în reparație morală.

Prin

urmare, s-a apreciat că, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din

Decretul nr. 167/1958 - dispoziții incidente în cazul acțiunii în răspundere

pentru pagube cauzate prin fapta ilicită și în cazuri similare.

Regula specială de determinare a începutului prescripției

extinctive,

cuprinsă în art. 8 din decret se distinge prin stabilirea

alternativă a două momente de la care prescripția poate începe să curgă și

anume, fie de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel care

răspunde de ea, fie de la momentul obiectiv al datei la care trebuia, după

împrejurări, să cunoască aceste elemente.

Ca

atare, s-a apreciat că reclamantul putea să promoveze acțiunea, în temeiul art.

998 - 999 C. civ., începând cu data căderii regimului totalitar, deci din 1990,

așa cum corect a reținut instanța de fond.

Promovarea

de către reclamant a cererii de chemare în judecată abia în anul în 2011, cu

depășirea termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul-lege nr.

167/1958, fără a arăta și dovedi că în intervalul de timp cuprins între anii

1990 - 2011 s-ar fi aflat într-un caz de întrerupere sau de suspendare a

cursului prescripției, s-a constatat că este tardivă.

Față

de aceste considerente, Curtea de Apel Craiova, secția I-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 324 din 6 octombrie 2011, a

respins apelul ca nefondat.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul.

In

motivarea recursului s-au reiterat, în esență, criticile formulate în apel,

învederându-se că în mod greșit acțiunea a fost respinsă ca tardiv formulată,

întrucât daunele morale nu derivă dintr-o cerere întemeiată pe dispozițiile

art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 105/1999 și ca atare acțiunea nu este supusă

prescripției. Recurentul a învederat, totodată, că a aflat abia în anul 2010 de

posibilitatea de a solicita daune morale, după lectura unui articol în ziar.

Intimata,

deși legal citata, nu a formulat întâmpinare.

Analizând

decizia recurată din perspectiva motivelor de recurs invocate, Înalta Curte

reține că, deși recurentul nu a indicat temeiul de drept pe care îl invocă în

susținerea acestora, motivele pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., întrucât se invocă

lipsa de

temei legal a hotărârii, afirmându-se că în cauză nu sunt incidente

prevederile

Decretului nr. 167/1958.

Criticile

formulate de recurent sunt, în opinia Înaltei Curți, neîntemeiate.

Astfel,

în mod legal, s-a apreciat de către instanța de apel că dreptul la acțiune al

reclamantului este supus regulilor referitoare la prescripție, fiind pe deplin

aplicabile prevederile Decretului 167/1958, întrucât drepturile în discuție nu

au un caracter

intuitu personae

, în sensul de a fi inseparabile de

individ.

Dreptul

la acțiunea privind repararea prejudiciului moral cauzat prin vătămarea unor

drepturi personale nepatrimoniale are un caracter patrimonial, fiind supus prescripției.

.

. Momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție

extinctivă este cel al căderii regimului

totalitar, 1990, an începând cu care

se apreciază că au existat

garanțiile la care se referă art. 6 din CEDO și anume că cererile reclamantului

vor fi efectiv ascultate de un judecător independent, imparțial și supus numai

legii.

Înalta

Curte apreciază, de asemenea, că este corecta concluzia instanței de apel în

sensul că reclamantul nu a dovedit motivele obiective care au fost de natură a-l

împiedica să exercite acțiunea până în anul 2011, iar împrejurarea că a aflat

din presă abia în anul 2010 despre posibilitatea de a solicita în justiție

acordarea daunelor morale nu reprezintă o cauză prevăzută de lege care să aibă

ca efect suspendarea sau întreruperea cursului prescripției extinctive.

Prin

urmare, apreciind că soluția pronunțată de instanța de apel este legală, Înalta

Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamantul F.D. împotriva deciziei nr. 324 din 6

octombrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția

I

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 21 martie 2012.