ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 520/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ.,

asupra

recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Gorj la data de 3 septembrie 2010

, reclamantul A.G. a chemat în judecată pe pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat obligarea la

plata sumei de 520.000 lei, reprezentând despăgubiri - daune morale pentru

suferințele sale și ale mamei sale A.M., datorate faptului că au fost deportați

în Transnistria, pe motive etnice.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat că, în luna septembrie 1942, împreună cu părinții săi au fost luați de

la domiciliu de către organele de represiune ale regimului Antonescu și

îmbarcați în trenuri de marfă, cu destinația Bug. Transportul s-a făcut în

vagoane neîncălzite, nu le-au fost asigurate condiții minime de existență, au

fost bătuți și jigniți pe parcursul transportului, iar după ce au ajuns la Bug

au fost cazați în grajduri, fără uși și fără geamuri și au fost nevoiți să

doarmă pe pământul gol.

A mai arătat reclamantul că au fost

supuși la tratamente inumane, fiind folosiți la muncile agricole și ținuți fără

hrană și îmbrăcăminte adecvată, fiind înfometați și amenințați de către

jandarmii care asigurau paza lor în permanență.

Reclamantul și-a întemeiat cererea,

în drept, pe dispozițiile art. 998-999 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 362 din 27

octombrie 2010, Tribunalul Gorj

a respins acțiunea, reținând că starea de fapt expusă de reclamant a

fost reglementată prin Ordonanța nr. 105/1999 modificată ulterior prin Legea nr.

189/2000, Legea nr. 586/2002 și Legea nr. 323/2004, privind acordarea unor

drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu

începere de la 06 septembrie 1940 până la 06 martie 1945, din motive etnice.

Așadar, temeiul juridic al cererii

reclamantului îl reprezintă normele speciale arătate mai sus și nu dispozițiile

art. 998-999 C. civ., pe care le invocă reclamantul, mai ales că aceste

dispoziții privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru

antrenarea răspunderii statului, pentru erorile judiciare, răspunderea statului

fiind o răspundere directă și limitată doar la prejudiciile cauzate prin erori

judiciare reglementate în mod expres de lege.

Față de cele reținute, tribunalul a

constatat că cererea formulată de reclamant este prescrisă, întrucât

dispozițiile Legii nr. 586/2002 prevăd că cererile formulate în temeiul art. 7 alin.

(2) din O.G. nr. 105/1999 se depun până la 31 decembrie 2002, termen care a

fost prelungit ulterior prin art. II din Legea nr. 323/2004, până la data de 31

decembrie 2006.

Tribunalul a reținut că, în speță,

reclamantul a formulat cererea la data de 03 septembrie 2010, peste termenul

prevăzut imperativ de art. 7 alin. (2) din O.G. nr. 105/1999 așa cum a fost

prelungit ulterior.

În consecință, acțiunea a fost respinsă ca prescrisă,

considerându-se de prisos cercetarea fondului cauzei.

Împotriva acestei sentințe a

declarat și motivat apel, reclamantul A.G. susținând că, în mod eronat instanța

de fond a constatat intervenirea prescripției în promovarea cererii, judecând

pricina în baza unui alt temei juridic față de cel pe care l-a invocat.

Prin decizia nr. 118 din 24

februarie 2011, Curtea de Apel Craiova – secția I civilă și pentru cauze cu

minori și de familie

, a

admis apelul declarat de reclamant, a desființat sentința atacată și a trimis

cauza pentru rejudecare la Tribunalul Gorj.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că potrivit principiului disponibilității, părțile pot determina

existența procesului prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea

de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul

pretenției dedusă judecății, precum și conținutul procesului, prin stabilirea

cadrului procesual în privința obiectului și a participanților la proces, a

fazelor și etapelor pe care procesul civil le-ar putea parcurge.

Acest principiu își are fundamentul

juridic în dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., soluționarea cauzei

trebuie făcută de judecători fără a depăși limitele investirii, fiind datori să

hotărască numai asupra celor ce formează obiectul pricinii deduse judecății și

totodată, nu pot lăsa nerezolvate capetele de cerere cu a căror judecare a fost

legal sesizată, o atare omisiune constituind o încălcare esențială a legii.

În cauza de față, instanța de apel a

constatat că, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a invocat ca

temei de drept incidența dispozițiilor art. 998-999 C. civ., neexistând nicio

altă precizare ulterioară a vreuneia din părți, de natură a justifica

rezolvarea pricinii de către instanță în baza altui temei, după cum nici

instanța din oficiu, nu a pus o atare chestiune în discuția părților.

Ca atare, soluționarea pricinii

trebuia făcută de prima instanță în cadrul procesual stabilit de reclamant prin

cererea de chemare în judecată, fiind vădit nelegal procedeul utilizat, de

schimbare a temeiului juridic invocat de parte, într-un alt temei juridic, fără

a pune această chestiune în dezbaterea părților, ceea ce echivalează cu

nerezolvarea fondului.

Totodată, s-a reținut că, cerința

dreptului părților la un proces echitabil, prevăzută de dispozițiile art. 6 din

C.E.D.O. garantează oricărei persoane dreptul ca o instanță să judece orice

contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, ori, în

speță, nefiind pusă în discuția părților o schimbare a temeiului juridic în

baza căruia soluția a fost pronunțată, partea interesată, respectiv

reclamantul, a fost pus în imposibilitatea de a formula cereri și apărări.

Așa fiind, s-a constatat că asupra acțiunii reclamantului,

așa cum a fost fundamentată în drept, instanța nu s-a pronunțat, neanalizând

cererea formulată de reclamant potrivit investirii făcute.

Împotriva acestei decizii, a

declarat recurs pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Gorj, considerând-o netemeinică și nelegală și

invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, pârâtul a

susținut că, în mod corect instanța de fond, în speță Tribunalul Gorj, a

procedat la calificarea acțiunii promovate de reclamantul A.G., stabilind că

acțiunea reclamantului este o acțiune în pretenții având ca obiect acordarea de

despăgubiri pentru persoanele deportate în perioada anterioară anului 1945,

dreptul la despăgubiri al acestor persoane fiind stabilit prin acte normative

speciale de reparație, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990 și nu o acțiune

având ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale a Statului Român și

obligarea acestuia la plata de despăgubiri ca urmare a prejudiciului cauzat în

temeiul art. 998-999 C. civ.

De asemenea, în mod corect s-a

stabilit de către instanța de fond că răspunderea civilă delictuală nu poate

constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului, răspunderea acestuia

fiind o răspundere directă și limitată doar la prejudiciile cauzate prin erori

judiciare reglementate în mod expres de lege.

Recursul este nefondat pentru considerentele

ce succed:

Acțiunea în justiție formulată de

reclamantul A.G. și

înregistrată pe rolul Tribunalului

Gorj, prin care s-a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice la plata

sumei de 520.000 lei, cu titlu de despăgubiri - daune morale, a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ.

Deși reclamantul a înțeles să-și întemeieze acțiunea

pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., instanța de fond a procedat la

soluționarea cererii prin prisma dispozițiilor Ordonanței nr. 105/1999, cu

modificările ulterioare. Procedând astfel, prima instanță a încălcat principii

fundamentale care guvernează procesul civil, respectiv principiul

disponibilității, al contradictorialității și al dreptului la apărare.

Conform principiului disponibilității, partea are

dreptul de a hotărî cu privire la exercitarea acțiunii, a cărei pornire se

concretizează prin cererea de chemare în judecată și în acest scop, partea este

obligată să determine obiectul acțiunii, urmând ca litigiul să fie soluționat

în acest cadru al obiectului și fără ca instanța să poată depăși limitele lui.

Obligația instanței de a se pronunța

numai cu privire la obiectul acțiunii constituie corelativ garanția aplicării

principiului disponibilității în procesul civil.

Prevederile art. 129 alin. (6) C.

proc. civ. consacră principiul disponibilității în procesul civil, potrivit

căruia instanța este ținută de limitele investirii sale determinate prin

cererea de chemare în judecată. În virtutea acestui principiu, care lasă la

libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului procesual și a limitelor

cererii, instanța nu are dreptul să schimbe obiectul acțiunii.

Interpretând și aplicând corect dispozițiile legii,

instanța de judecată trebuie să aibă în vedere obiectul acțiunii în justiție,

în funcție de care trebuie să procedeze la judecarea pricinii.

Neprocedând în modul arătat, instanța de fond a

încălcat atât principiul disponibilității care guvernează procesul civil, cât

și dreptul la apărare al reclamantului, nesocotind astfel drepturile

procedurale ale părții.

În acest sens, se poate reține și încălcarea

dreptului reclamantului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din C.E.D.O.

Calitatea legii, de a fi accesibilă și previzibilă, este o garanție a

procesului echitabil în materie civilă, astfel cum este acesta protejat prin art.

6 din Convenție.

Din această perspectivă, se poate considera că

încălcarea drepturilor procedurale ale reclamantului i-a produs acestuia o

vătămare procesuală esențială din perspectiva dispozițiilor invocate din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, față de împrejurarea că legea

consacră principiul disponibilității în procesul civil, potrivit căruia

instanța este ținută de limitele investirii sale determinate prin cererea de

chemare în judecată.

Față de cele ce preced, Înalta Curte

constată că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii

în cauză, dispunând

desființarea

sentinței tribunalului și trimiterea cauzei pentru rejudecare.

Având în vedere considerentele

reținute, recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice este nefondat, urmând a fi respins în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj împotriva deciziei nr. 118 din 24

februarie 2011 a Curții de Apel Craiova – secția I civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 31 ianuarie 2012.