ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 520/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj la data de 3 septembrie 2010 , reclamantul A.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat obligarea la plata sumei de 520.000 lei, reprezentând despăgubiri - daune morale pentru suferințele sale și ale mamei sale A.M., datorate faptului că au fost deportați în Transnistria, pe motive etnice. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în luna septembrie 1942, împreună cu părinții săi au fost luați de la domiciliu de către organele de represiune ale regimului Antonescu și îmbarcați în trenuri de marfă, cu destinația Bug.

Transportul s-a făcut în vagoane neîncălzite, nu le-au fost asigurate condiții minime de existență, au fost bătuți și jigniți pe parcursul transportului, iar după ce au ajuns la Bug au fost cazați în grajduri, fără uși și fără geamuri și au fost nevoiți să doarmă pe pământul gol. A mai arătat reclamantul că au fost supuși la tratamente inumane, fiind folosiți la muncile agricole și ținuți fără hrană și îmbrăcăminte adecvată, fiind înfometați și amenințați de către jandarmii care asigurau paza lor în permanență. Reclamantul și-a întemeiat cererea, în drept, pe dispozițiile art. 998-999 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 362 din 27 octombrie 2010, Tribunalul Gorj a respins acțiunea, reținând că starea de fapt expusă de reclamant a fost reglementată prin Ordonanța nr. 105/1999 modificată ulterior prin Legea nr. 189/2000, Legea nr. 586/2002 și Legea nr. 323/2004, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 06 septembrie 1940 până la 06 martie 1945, din motive etnice. Așadar, temeiul juridic al cererii reclamantului îl reprezintă normele speciale arătate mai sus și nu dispozițiile art. 998-999 C. civ., pe care le invocă reclamantul, mai ales că aceste dispoziții privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului, pentru erorile judiciare, răspunderea statului fiind o răspundere directă și limitată doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare reglementate în mod expres de lege.

Față de cele reținute, tribunalul a constatat că cererea formulată de reclamant este prescrisă, întrucât dispozițiile Legii nr. 586/2002 prevăd că cererile formulate în temeiul art. 7 alin. (2) din O.G. nr. 105/1999 se depun până la 31 decembrie 2002, termen care a fost prelungit ulterior prin art. II din Legea nr. 323/2004, până la data de 31 decembrie 2006. Tribunalul a reținut că, în speță, reclamantul a formulat cererea la data de 03 septembrie 2010, peste termenul prevăzut imperativ de art. 7 alin. (2) din O.G. nr. 105/1999 așa cum a fost prelungit ulterior. În consecință, acțiunea a fost respinsă ca prescrisă, considerându-se de prisos cercetarea fondului cauzei. Împotriva acestei sentințe a declarat și motivat apel, reclamantul A.G.

susținând că, în mod eronat instanța de fond a constatat intervenirea prescripției în promovarea cererii, judecând pricina în baza unui alt temei juridic față de cel pe care l-a invocat. Prin decizia nr. 118 din 24 februarie 2011, Curtea de Apel Craiova – secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie , a admis apelul declarat de reclamant, a desființat sentința atacată și a trimis cauza pentru rejudecare la Tribunalul Gorj. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că potrivit principiului disponibilității, părțile pot determina existența procesului prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul pretenției dedusă judecății, precum și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privința obiectului și a participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul civil le-ar putea parcurge.

Acest principiu își are fundamentul juridic în dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., soluționarea cauzei trebuie făcută de judecători fără a depăși limitele investirii, fiind datori să hotărască numai asupra celor ce formează obiectul pricinii deduse judecății și totodată, nu pot lăsa nerezolvate capetele de cerere cu a căror judecare a fost legal sesizată, o atare omisiune constituind o încălcare esențială a legii. În cauza de față, instanța de apel a constatat că, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a invocat ca temei de drept incidența dispozițiilor art. 998-999 C. civ., neexistând nicio altă precizare ulterioară a vreuneia din părți, de natură a justifica rezolvarea pricinii de către instanță în baza altui temei, după cum nici instanța din oficiu, nu a pus o atare chestiune în discuția părților.

Ca atare, soluționarea pricinii trebuia făcută de prima instanță în cadrul procesual stabilit de reclamant prin cererea de chemare în judecată, fiind vădit nelegal procedeul utilizat, de schimbare a temeiului juridic invocat de parte, într-un alt temei juridic, fără a pune această chestiune în dezbaterea părților, ceea ce echivalează cu nerezolvarea fondului. Totodată, s-a reținut că, cerința dreptului părților la un proces echitabil, prevăzută de dispozițiile art. 6 din C.E.D.O. garantează oricărei persoane dreptul ca o instanță să judece orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, ori, în speță, nefiind pusă în discuția părților o schimbare a temeiului juridic în baza căruia soluția a fost pronunțată, partea interesată, respectiv reclamantul, a fost pus în imposibilitatea de a formula cereri și apărări.

Așa fiind, s-a constatat că asupra acțiunii reclamantului, așa cum a fost fundamentată în drept, instanța nu s-a pronunțat, neanalizând cererea formulată de reclamant potrivit investirii făcute. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj, considerând-o netemeinică și nelegală și invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, pârâtul a susținut că, în mod corect instanța de fond, în speță Tribunalul Gorj, a procedat la calificarea acțiunii promovate de reclamantul A.G., stabilind că acțiunea reclamantului este o acțiune în pretenții având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru persoanele deportate în perioada anterioară anului 1945, dreptul la despăgubiri al acestor persoane fiind stabilit prin acte normative speciale de reparație, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990 și nu o acțiune având ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale a Statului Român și obligarea acestuia la plata de despăgubiri ca urmare a prejudiciului cauzat în temeiul art. 998-999 C. civ.

De asemenea, în mod corect s-a stabilit de către instanța de fond că răspunderea civilă delictuală nu poate constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului, răspunderea acestuia fiind o răspundere directă și limitată doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare reglementate în mod expres de lege. Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Acțiunea în justiție formulată de reclamantul A.G. și înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, prin care s-a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 520.000 lei, cu titlu de despăgubiri - daune morale, a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. Deși reclamantul a înțeles să-și întemeieze acțiunea pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., instanța de fond a procedat la soluționarea cererii prin prisma dispozițiilor Ordonanței nr. 105/1999, cu modificările ulterioare.

Procedând astfel, prima instanță a încălcat principii fundamentale care guvernează procesul civil, respectiv principiul disponibilității, al contradictorialității și al dreptului la apărare. Conform principiului disponibilității, partea are dreptul de a hotărî cu privire la exercitarea acțiunii, a cărei pornire se concretizează prin cererea de chemare în judecată și în acest scop, partea este obligată să determine obiectul acțiunii, urmând ca litigiul să fie soluționat în acest cadru al obiectului și fără ca instanța să poată depăși limitele lui. Obligația instanței de a se pronunța numai cu privire la obiectul acțiunii constituie corelativ garanția aplicării principiului disponibilității în procesul civil.

Prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. consacră principiul disponibilității în procesul civil, potrivit căruia instanța este ținută de limitele investirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată. În virtutea acestui principiu, care lasă la libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului procesual și a limitelor cererii, instanța nu are dreptul să schimbe obiectul acțiunii. Interpretând și aplicând corect dispozițiile legii, instanța de judecată trebuie să aibă în vedere obiectul acțiunii în justiție, în funcție de care trebuie să procedeze la judecarea pricinii. Neprocedând în modul arătat, instanța de fond a încălcat atât principiul disponibilității care guvernează procesul civil, cât și dreptul la apărare al reclamantului, nesocotind astfel drepturile procedurale ale părții.

În acest sens, se poate reține și încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din C.E.D.O. Calitatea legii, de a fi accesibilă și previzibilă, este o garanție a procesului echitabil în materie civilă, astfel cum este acesta protejat prin art. 6 din Convenție. Din această perspectivă, se poate considera că încălcarea drepturilor procedurale ale reclamantului i-a produs acestuia o vătămare procesuală esențială din perspectiva dispozițiilor invocate din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, față de împrejurarea că legea consacră principiul disponibilității în procesul civil, potrivit căruia instanța este ținută de limitele investirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată.

Față de cele ce preced, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii în cauză, dispunând desființarea sentinței tribunalului și trimiterea cauzei pentru rejudecare. Având în vedere considerentele reținute, recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este nefondat, urmând a fi respins în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj împotriva deciziei nr. 118 din 24 februarie 2011 a Curții de Apel Craiova – secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2012.