ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 718/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalul Gorj, la data de 12 iulie 2010, reclamanta R.A.E. a chemat în judecată pe pârâtul S.R. prin M.F.P. solicitând obligarea acestuia la acordarea daunelor morale, în cuantum de 520.000 lei, urmare suferințelor produse tatălui său, D.I. (decedat la 16 octombrie 2009) cu ocazia deportării în Transnistria, din motive etnice. În motivarea acțiunii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ., Legii nr. 189/2000 și Decretului-Lege nr. 118/1990, reclamanta a arătat că tatăl său a fost luat forțat de la domiciliul său, fiind deportat în Transnistria, în perioada 1 septembrie 1942 - 1 iulie 1944 unde, a fost nevoit să locuiască în condiții precare, să muncească din greu, fără hrană și fără a i se asigura cele necesare traiului.

În dovedirea susținerilor sale, reclamanta a depus la dosar acte de stare civilă și un înscris din conținutul căruia rezultă că tatăl său, D.I. a fost despăgubit cu suma de 7669 euro, urmare programului german de compensații acordate pentru regimul de muncă forțată. Prin întâmpinare, pârâtul S.R. prin M. F.P. a invocat necesitatea precizării de către reclamantă a temeiului juridic, pentru a se stabili corect cadrul procesual, arătând totodată, că reclamanta nu poate beneficia de drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, având în vedere reglementarea acestui act normativ, care vizează o altă perioadă, cu începere de la 6 martie 1945. În cuprinsul întâmpinării, pârâtul sus menționat a precizat că, în ipoteza în care reclamanta își întemeiază pretențiile pe dispozițiile O.U.G.

nr. 105/1999, va invoca excepția lipsei calității procesuale pasive. La termenul din 1 octombrie 2010, reclamanta prin mandatar și-a precizat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, conform art. 998 – art. 999 C. civ. În raport de precizarea temeiului de drept, pârâtul S.R. prin M.F.P. a invocat excepțiile netimbrării și prescripției dreptului la acțiune, motivat de împrejurarea că, fiind vorba de un drept de creanță sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958. Prin sentința nr. 356 din 22 octombrie 2010, Tribunalul Gorj, secția civilă, a respins excepția netimbrării acțiunii, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, pe cale de consecință, a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca prescrisă.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a apreciat că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 778 din 12 mai 2009 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. l pct. 4 din O.G. nr. 34/2001, reținându-se că abrogarea art. 15 lit. f) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru contravine dispozițiilor art. l alin. (3) și ale art. 21 alin. (l) și (2) din Constituția României, precum și ale art. 6 din C.E.D.O. Cu această motivare, tribunalul a reținut că acțiunile prin care se solicită repararea prejudiciului moral sunt scutite de plata taxei de timbru.

Cât privește excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârât, instanța de fond a constatat că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe acela care răspunde de aceasta, astfel cum rezultă din prevederile art. 8 alin. (l) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă. Activitatea delictuală invocată de reclamantă a durat până în anul 1944, când tatăl acestuia a primit ordin de repatriere în țară și, pe de altă parte, chiar dacă această activitate s-a sistat la acea dată, tatăl reclamantei ar fi fost în imposibilitate obiectivă să formuleze anterior anului 1990 o astfel de acțiune, cu un asemenea obiect, întrerupător de prescripție, în sensul art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, acțiune pe care să o îndrepte împotriva statului, caracterizat printr-un regim totalitar.

Astfel, până la acea dată a operat suspendarea cursului prescripției, potrivit art. 13 lit. a) din decret. Instaurând-se un regim democratic ulterior, problema este aceea de a ști, până la ce dată a durat suspendarea cursului prescripției și, care este momentul de la care se putea formulat o acțiune, întemeiată pe dreptul comun. Instanța de fond a reținut că până la apariția Ordonanței nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, se poate aprecia că prescripția a fost suspendată, în conformitate cu art. 13 lit. a) din decret, întrucât cel împotriva căruia aceasta curge a fost împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere.

Tribunalul a constatat însă că, după apariția acestui act normativ, nu se mai poate afirma același lucru, deoarece prin acesta, s-a reglementat posibilitatea persoanelor persecutate pe motive etnice, cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 de a solicita acordarea unor drepturi prevăzute de actul normativ. Chiar dacă nu era prevăzut în legea specială, O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 acordarea unor daune morale, persoana îndreptățită, în virtutea dreptului de acces la o instanță era în măsură să promoveze o acțiune în justiție, potrivit regulilor de drept comun, prin care să solicite repararea daunei morale cauzată de regimul comunist.

Așadar, dacă despre fapta ilicită și urmările (paguba) produse, reclamanta a aflat în urma revenirii autorului său în țară, despre cunoașterea celui răspunzător de prejudiciul produs, ca urmare a deportării, a aflat cel mai târziu, la data beneficierii de drepturile acordate persoanelor deportate, în temeiul Legii nr. 189/2000, anume în anul 2000. Instanța de fond a concluzionat că, în funcție de acest moment curge termenul de prescripție de trei ani, astfel că, în raport de data introducerii acțiunii, acesta s-a prescris, acțiunea fiind introdusă în anul 2010. Împotriva acestei decizii a declarat apel reclamanta R.A.E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, deoarece instanța de fond a interpretat greșit că daunele morale sunt de natură patrimonială, ele fiind nepatrimoniale, întrucât acțiunea reclamantei a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ.

Apelanta-reclamantă a mai susținut că nu s-a reținut împrejurarea că aceasta a luat cunoștință de acordarea daunelor morale în luna ianuarie 2010, când a apărut în presă, un articol despre acest subiect. Prin decizia nr. 109 din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamantă ca nefondat. Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a apreciată că tribunalul a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale în vigoare, referitoare la prescripția extinctivă, aplicată în speța de față, care privește despăgubiri bănești pentru acoperirea prejudiciului moral, cerere pe care reclamanta a întemeiat-o în drept, pe dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ.

și următoarele, instanța analizând cauza în acest context circumscris, conform principiului disponibilității, obiectului și temeiului cu care a fost investită. Curtea de Apel Craiova a păstrat soluția și motivarea instanței de fond, reținând că dreptul la acordarea de daune morale, ca mijloc de reparare a prejudiciului cauzat prin atingerea adusă unui drept nepatrimonial are caracter patrimonial. Prin urmare, dreptul la daune este un drept de creanță, întemeiat pe dreptul comun prevăzut de art. 998 – art. 999 C. civ., fiind supus termenului general de prescripție de 3 ani și, ca atare, se aplică regulile prevăzute de Decretul nr. 167/1958. Față de obiectul cererii de chemare în judecată, despăgubiri bănești pentru acoperirea unui prejudiciu moral, întemeiat pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., instanța de apel a reținut că dreptul pretins de reclamantă este un drept de creanță, deci unul patrimonial, supus regimului prescripției în termenul de 3 ani.

Decizia civilă nr. 109 din 17 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Craiova a făcut obiectul recursului declarat de reclamanta R.A.E., care însă nu a motivat în drept și nu a încadrat criticile expuse.

Din conținutul criticilor redate de reclamantă, într-o formă lapidară și nestructurată, instanța reține că aceasta invocă nelegalitatea hotărârii atacate, față de aprecierea greșită a naturii patrimoniale a daunelor morale, întrucât acțiunea a fost respinsă ca prescrisă, considerându-se, în mod eronat de instanțe, că dreptul la acțiune începe să curgă în anul 2000, mult anterior datei când reclamanta a luat cunoștință din presa scrisă, ziarul „Evenimentul Zilei” de posibilitatea de a se adresa justiției, anume, de la 22 ianuarie 2010. Recurenta-reclamantă susține și critici în raport de care, indică faptul că, prin legile speciale a beneficiat de daune materiale, ci nu de daune morale, astfel că este îndreptățită a solicita casarea hotărârilor pronunțate și rejudecarea pe fond, în sensul admiterii acțiunii sale, instanța de apel interpretând greșit dispozițiile privind prescripția.

Înalta Curte reține că recursul este nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce succed: În raport de cadrul procesual descris și delimitat în cauză, potrivit principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, prin învestirea instanței cu o acțiune în daune morale, întemeiată în drept- conform precizării din 01 octombrie 2010, pe dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ., instanțele au reținut corect că, dreptul ce se solicită a fi valorificat prin cererea de chemare în judecată este supus prescripției extinctive. Acțiunea formulată de reclamantă, prin care se solicită despăgubiri bănești pentru prejudiciile cauzate, ca urmare a deportării din motive etnice este un drept patrimonial, susceptibil de a fi prescris în termenul de 3 ani.

Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită a statului ar fi trebuit să înceapă să curgă de la momentul încetării faptei ilicite, respectiv din anul 1944, conform art. 8 alin. (l) din Decretul nr. 167/1958, însă regimul dictatorial care a durat până la Revoluția din decembrie 1989 se constituie într-un caz de forță majoră care a împiedicat, în mod obiectiv, persoana îndreptățită să promoveze acțiunea injustiție împotriva statului. Fiind recunoscută suspendarea prescripției extinctive pentru perioada 1944 - 2000, respectiv până la apariția O.G.

nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, prezumând practic că, prin acest act normativ s-a reglementat acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive etnice de regimurile instaurate, cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945, termenul general de prescripție de 3 ani a început să curgă în anul 2000 și s-a împlinit, cum corect au reținut instanțele, în anul 2003, astfel că, dreptul material la acțiune este prescris, în cazul introducerii acțiunii după acest moment. Așa fiind, examinând decizia atacată, prin prisma criticilor formulate, care fac posibilă încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că sunt nefondate criticile reclamantei privind greșita apreciere a caracterul patrimonial al dreptului, grefat pe admiterea excepției prescripției.

Instanțele au analizat acțiunea reclamantei în raport de temeiul juridic invocat de aceasta și anume art. 998 – art. 999 C. civ., stabilind însă, că dreptul valorificat prin această acțiune, fiind un drept patrimonial este supus prescripției extinctive, reglementată de Decretul nr. 167/1958, ceea ce este conform legii, astfel că nu se poate susține cu temei că tribunalul a schimbat, în mod eronat, natura juridică a daunelor. În cazul concret dedus judecății, reclamanta a solicitat prin acțiune obligarea pârâtului la plata de despăgubiri bănești, astfel că dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiție este un drept de creanță, evaluabil în bani, și, ca atare, are natură patrimonială.

Că este așa, rezultă chiar din „prețuirea” realizată de reclamantă, prin petitul în care aceasta a solicitat a fi obligat statul la plata sumei de 520.000 lei, cu titlul de daune morale. Faptul că despăgubirile solicitate vizează acoperirea unui prejudiciu moral, nu schimbă cu nimic, natura dreptului ce se cere a fi protejat prin acțiunea formulată de reclamantă. Dreptul la despăgubiri bănești este un drept ce are un conținut economic, evaluabil în bani, a cărui natură patrimonială este incontestabilă. Prin urmare, cu această motivare, vor fi înlăturate ca nefondate criticile recurentei-reclamante ce vizează greșita calificare a naturii dreptului. Dreptul de creanță valorificat de reclamantă în prezentul litigiu are natură patrimonială, iar un asemenea drept este suspus prescripției extinctive, cum corect au reținut instanțele.

Așa fiind, potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, „dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege”, iar potrivit art. 3 din același decret, „termenul de prescripție este de 3 ani (..)”.

Instanțele au realizat o corectă interpretare a dispozițiilor art. 8 alin. (l) din Decretul nr. 167/1958, în conformitate cu care „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea”, iar potrivit art. 13 lit. a) din același decret, „cursul prescripției se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere.” Raportat la natura patrimonială a dreptului valorificat de reclamantă în prezenta cauză și la dispozițiile privind prescripția extinctivă, aplicabile drepturilor patrimoniale, redate anterior, în mod legal, curtea de apel a confirmat soluția instanței de fond, de respingere a acțiunii ca prescrisă, criticile formulate pe acest aspect nefiind fondate.

Regimul politic dictatorial, care a subzistat în țara noastră până la revoluția din decembrie 1989 se constituie însă într-un caz de forță majoră care a împiedicat, în mod obiectiv, pe autorul reclamantei și, după decesul acestuia (intervenit în 2009), pe reclamantă, să promoveze acțiune în justiție împotriva statului, pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei pricinuite prin deportarea pe motive etnice. Ca atare, în perioada 1944 - 1990 cursul prescripției a fost suspendat, operând cauza de suspendare prevăzută de art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958. Mai mult decât atât, instanțele anterioare au reținut în favoarea reclamantei suspendarea cursului prescripției și după instaurarea regimului democratic din anul 1990, respectiv până la apariția O.G.

nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, prezumând practic că, întrucât prin acest act normativ s-a reglementat acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive etnice de regimurile instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945, până la apariția lui reclamanta nu a putut, în mod obiectiv, să prefigureze posibilitatea de a acționa în justiție pentru a obține repararea prejudiciului moral încercat de autorul său prin deportarea din motive etnice, în perioada 1942 - 1944. Trimiterea făcută de instanțe la O.G. nr. 105/1999 nu s-a făcut, așadar, pentru a justifica înlăturarea dreptului reclamantei la acțiunea în răspundere civilă delictuală de drept comun, cum greșit se pretinde prin motivele de recurs, ci pentru a justifica suspendarea cursului prescripției dreptului la acțiunea de drept comun și după instaurarea regimului democratic din anul 1990, ceea ce îi profită reclamantei.

Fiind recunoscută suspendarea cursului prescripției extinctive în perioada 1944 - 2000, termenul general de prescripție de 3 ani, aplicabil în cauză, a început să curgă în anul 2000 și s-a împlinit în anul 2003. Or, reclamanta a formulat acțiunea la data de 12 iulie 2010, deci după împlinirea termenului legal de prescripție, așa încât în mod corect, în cauză, s-a constatat prescris dreptul material la acțiune. Cu aceste considerente vor fi respinse ca nefondate și criticile reclamantei privind momentul de la care curge termenul de prescripție, acesta nefiind, astfel cum susține reclamanta, la 22 ianuarie 2010. Având în vedere considerentele expuse, s-a reținut că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie de prescripție extinctivă, raportat la natura patrimonială a dreptului dedus judecății.

Nefiind așadar întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. , recursul va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) din același cod.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R. A.E. împotriva deciziei nr. 109 din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 07 februarie 2012.