ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 718/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 718/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalul Gorj, la data de 12 iulie 2010, reclamanta R.A.E. a chemat în

judecată pe

pârâtul S.R. prin M.F.P. solicitând

obligarea acestuia la acordarea daunelor morale, în cuantum de 520.000

lei, urmare suferințelor produse tatălui său, D.I. (decedat la 16 octombrie

2009) cu ocazia deportării în Transnistria, din motive etnice.

În motivarea

acțiunii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998 – art.

999 C. civ.,

Legii nr. 189/2000 și Decretului-Lege nr. 118/1990,

reclamanta a

arătat că tatăl său a fost luat forțat de la domiciliul său,

fiind deportat în

Transnistria, în perioada 1 septembrie 1942 - 1 iulie 1944 unde, a

fost nevoit să locuiască în condiții

precare, să muncească din greu,

fără hrană

și fără a i se asigura cele necesare traiului.

În dovedirea susținerilor sale,

reclamanta a depus la dosar acte

de stare

civilă și un înscris din conținutul căruia rezultă

că tatăl său, D.I. a

fost despăgubit cu suma de 7669 euro, urmare programului german de compensații

acordate pentru regimul de muncă forțată.

Prin întâmpinare, pârâtul S.R. prin M.

F.P. a invocat necesitatea precizării de către

reclamantă a temeiului juridic, pentru a se stabili corect cadrul procesual,

arătând totodată, că reclamanta nu poate beneficia de drepturile prevăzute de

Decretul-Lege nr. 118/1990, având în vedere

reglementarea acestui act

normativ, care vizează o altă perioadă, cu

începere de la 6 martie 1945.

În cuprinsul

întâmpinării, pârâtul sus menționat a precizat că, în

ipoteza în care reclamanta își

întemeiază pretențiile pe dispozițiile O.U.G. nr. 105/1999, va invoca excepția

lipsei calității procesuale pasive.

La termenul din 1 octombrie 2010,

reclamanta prin mandatar și-a

precizat

temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, conform

art. 998 –

art. 999 C. civ.

În raport de

precizarea temeiului de drept, pârâtul S.R.

prin M.F.P. a invocat excepțiile

netimbrării și

prescripției

dreptului la acțiune, motivat de împrejurarea că, fiind

vorba de un drept de creanță sunt aplicabile dispozițiile Decretului

nr.

167/1958.

Prin sentința nr. 356 din 22 octombrie

2010, Tribunalul Gorj,

secția civilă, a

respins excepția netimbrării acțiunii, a admis excepția prescripției dreptului

material la acțiune și, pe cale de consecință, a

respins acțiunea formulată de reclamantă, ca prescrisă.

Pentru a se

pronunța astfel, instanța de fond a apreciat că, prin

Decizia Curții Constituționale nr. 778

din 12 mai 2009 a fost admisă

excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. l pct. 4 din O.G.

nr. 34/2001,

reținându-se că abrogarea art. 15 lit. f) din Legea

nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru contravine

dispozițiilor

art. l alin. (3) și ale

art. 21 alin. (l) și (2) din Constituția României, precum și

ale art. 6

din C.E.D.O.

Cu această

motivare, tribunalul a reținut că acțiunile prin care se

solicită repararea prejudiciului moral

sunt scutite de plata taxei de timbru.

Cât privește

excepția prescripției dreptului material la acțiune

invocată de

pârât, instanța de fond a constatat că prescripția dreptului

la acțiune în

repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să

curgă de la data

când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască,

atât paguba, cât și pe acela care

răspunde de aceasta, astfel cum

rezultă din

prevederile art. 8 alin. (l) din Decretul nr. 167/1958 privind

prescripția

extinctivă.

Activitatea delictuală invocată de

reclamantă a durat până în

anul 1944, când

tatăl acestuia a primit ordin de repatriere în țară și, pe de altă parte, chiar

dacă această activitate s-a sistat la acea dată, tatăl reclamantei ar fi fost

în imposibilitate obiectivă să formuleze anterior

anului 1990 o astfel

de acțiune, cu un asemenea obiect, întrerupător

de prescripție, în sensul art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958,

acțiune

pe care să o îndrepte

împotriva statului, caracterizat printr-un regim

totalitar. Astfel, până

la acea dată a operat suspendarea cursului prescripției, potrivit art. 13 lit.

a) din decret.

Instaurând-se un

regim democratic ulterior, problema este aceea

de a ști, până la ce dată a durat suspendarea cursului

prescripției și,

care este momentul de la

care se putea formulat o acțiune, întemeiată

pe dreptul comun.

Instanța de fond a reținut că până la

apariția Ordonanței

nr. 105/1999 privind

acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate

de către regimurile instaurate în România cu începere de la

6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din

motive etnice, se poate aprecia că

prescripția

a fost suspendată, în conformitate cu art. 13 lit. a) din decret, întrucât cel

împotriva căruia aceasta curge a fost împiedicat de un caz

de forță

majoră să facă acte de întrerupere.

Tribunalul a

constatat însă că, după apariția acestui act normativ,

nu se mai poate afirma același lucru,

deoarece prin acesta, s-a

reglementat

posibilitatea persoanelor persecutate pe motive etnice, cu

începere de

la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 de a solicita acordarea unor

drepturi prevăzute de actul normativ.

Chiar dacă nu era prevăzut în legea

specială, O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 acordarea unor

daune morale, persoana îndreptățită, în virtutea dreptului de acces la o

instanță era în măsură să promoveze o acțiune în justiție, potrivit regulilor

de drept comun, prin care să solicite repararea daunei morale cauzată de

regimul comunist.

Așadar, dacă despre fapta ilicită și

urmările (paguba) produse, reclamanta a aflat în urma revenirii autorului său

în țară, despre cunoașterea celui răspunzător de prejudiciul produs, ca urmare

a deportării, a aflat cel mai târziu, la data beneficierii de drepturile

acordate persoanelor deportate, în temeiul Legii nr. 189/2000, anume în anul

2000.

Instanța de fond a concluzionat că, în

funcție de acest moment curge termenul de prescripție de trei ani, astfel că,

în raport de data introducerii acțiunii, acesta s-a prescris, acțiunea fiind

introdusă în anul 2010.

Împotriva acestei decizii a declarat

apel reclamanta R.A.E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

deoarece instanța de fond a interpretat greșit că daunele morale sunt de natură

patrimonială, ele fiind nepatrimoniale, întrucât acțiunea reclamantei a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ.

Apelanta-reclamantă a mai susținut că

nu s-a reținut împrejurarea că aceasta a luat cunoștință de acordarea daunelor

morale în luna ianuarie 2010, când a apărut în presă, un articol despre acest

subiect.

Prin decizia nr. 109 din 17 februarie

2011, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a respins apelul declarat de reclamantă ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de

control judiciar a apreciată că tribunalul a interpretat și aplicat corect

dispozițiile legale în vigoare, referitoare la prescripția extinctivă, aplicată

în speța de față, care privește despăgubiri bănești pentru acoperirea

prejudiciului moral, cerere pe care reclamanta a întemeiat-o în drept, pe

dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ. și următoarele, instanța analizând

cauza în acest context circumscris, conform principiului disponibilității,

obiectului și temeiului cu care a fost investită.

Curtea de Apel Craiova a păstrat

soluția și motivarea instanței de fond, reținând că dreptul la acordarea de

daune morale, ca mijloc de reparare a prejudiciului cauzat prin atingerea adusă

unui drept nepatrimonial are caracter patrimonial.

Prin urmare,

dreptul la daune este un drept de creanță, întemeiat

pe dreptul comun prevăzut de art. 998

– art. 999 C. civ., fiind supus termenului general de prescripție de 3 ani și,

ca atare, se aplică regulile prevăzute de Decretul nr. 167/1958.

Față de obiectul cererii de chemare în

judecată, despăgubiri bănești pentru acoperirea unui prejudiciu moral,

întemeiat pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., instanța de apel a reținut

că

dreptul pretins de reclamantă este un

drept de creanță, deci unul

patrimonial,

supus regimului prescripției în termenul de 3 ani.

Decizia civilă nr. 109 din 17

februarie 2011 pronunțată de

Curtea de Apel

Craiova a făcut obiectul recursului declarat de

reclamanta R.A.E., care

însă nu a motivat în drept și nu a încadrat criticile expuse.

Din conținutul criticilor redate de

reclamantă, într-o formă

lapidară și

nestructurată, instanța reține că aceasta invocă nelegalitatea

hotărârii atacate, față de aprecierea greșită a

naturii patrimoniale a daunelor morale, întrucât acțiunea a fost respinsă ca

prescrisă,

considerându-se, în mod eronat de instanțe, că dreptul la

acțiune începe să curgă în anul 2000, mult anterior datei când reclamanta a

luat cunoștință din presa scrisă, ziarul „Evenimentul Zilei” de

posibilitatea de a se adresa justiției, anume, de

la 22 ianuarie 2010.

Recurenta-reclamantă

susține și critici în raport de care, indică

faptul că, prin legile speciale a

beneficiat de daune materiale, ci nu de

daune morale, astfel că este îndreptățită a solicita

casarea hotărârilor pronunțate și rejudecarea pe fond, în sensul admiterii

acțiunii sale,

instanța de apel interpretând greșit dispozițiile privind prescripția.

Înalta Curte reține că recursul este

nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:

În raport de cadrul procesual descris

și delimitat în cauză,

potrivit principiului

disponibilității ce guvernează procesul civil, prin învestirea instanței cu o

acțiune în daune morale, întemeiată în drept-

conform precizării din 01 octombrie 2010, pe dispozițiile

art. 998

– art. 999 C. civ., instanțele au reținut corect că, dreptul ce se

solicită a fi valorificat prin cererea de chemare

în judecată este supus

prescripției extinctive.

Acțiunea formulată de reclamantă, prin

care se solicită

despăgubiri bănești pentru

prejudiciile cauzate, ca urmare a deportării

din motive etnice este un drept patrimonial, susceptibil de a fi

prescris

în termenul de 3 ani.

Prescripția dreptului la acțiune în

repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită a statului ar fi trebuit să

înceapă să curgă de la momentul încetării faptei ilicite, respectiv din anul

1944, conform

art. 8 alin. (l) din Decretul

nr. 167/1958, însă regimul dictatorial care a

durat până la Revoluția

din decembrie 1989 se constituie într-un caz de forță majoră care a împiedicat,

în mod obiectiv, persoana

îndreptățită să

promoveze acțiunea injustiție împotriva statului.

Fiind

recunoscută suspendarea prescripției extinctive pentru

perioada 1944 - 2000,

respectiv până la apariția O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000,

prezumând practic că,

prin

acest act normativ s-a reglementat acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate din motive etnice de

regimurile instaurate, cu

începere de la 6 septembrie 1940 până la 6

martie 1945, termenul

general de prescripție

de 3 ani a început să curgă în anul 2000 și s-a

împlinit, cum corect au reținut instanțele, în anul 2003, astfel că,

dreptul material la acțiune este prescris, în

cazul introducerii acțiunii

după acest moment.

Așa fiind, examinând decizia atacată,

prin prisma criticilor formulate, care fac posibilă încadrarea recursului în

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că sunt

nefondate criticile reclamantei privind greșita

apreciere a caracterul

patrimonial

al dreptului, grefat pe admiterea excepției prescripției.

Instanțele au

analizat acțiunea reclamantei în raport de temeiul

juridic invocat de aceasta și anume art.

998 – art. 999 C. civ., stabilind însă, că dreptul valorificat prin această

acțiune, fiind un drept patrimonial este supus prescripției extinctive,

reglementată de

Decretul nr. 167/1958, ceea

ce este conform legii, astfel că nu se poate

susține cu temei că

tribunalul a schimbat, în mod eronat, natura juridică a daunelor.

În cazul concret dedus judecății,

reclamanta a solicitat prin

acțiune

obligarea pârâtului la plata de despăgubiri bănești, astfel că

dreptul

subiectiv ce se cere a fi protejat în justiție este un drept de

creanță, evaluabil în bani, și, ca atare, are

natură patrimonială.

Că este așa,

rezultă chiar din „prețuirea” realizată de reclamantă,

prin petitul în care aceasta a

solicitat a fi obligat statul la plata sumei de 520.000 lei, cu titlul de daune

morale. Faptul că despăgubirile solicitate vizează acoperirea unui prejudiciu

moral, nu schimbă cu

nimic, natura

dreptului ce se cere a fi protejat prin acțiunea formulată

de

reclamantă.

Dreptul la

despăgubiri bănești este un drept ce are un conținut

economic, evaluabil în bani, a cărui

natură patrimonială este incontestabilă.

Prin urmare, cu

această motivare, vor fi înlăturate ca nefondate criticile

recurentei-reclamante ce vizează greșita calificare a naturii

dreptului.

Dreptul de

creanță valorificat de reclamantă în prezentul litigiu

are natură

patrimonială, iar un asemenea drept este suspus prescripției

extinctive, cum corect au reținut

instanțele.

Așa fiind, potrivit art. 1 alin. (1)

din Decretul nr. 167/1958

privitor la

prescripția extinctivă, „dreptul la acțiune, având un obiect

patrimonial,

se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de

lege”, iar potrivit art. 3 din același decret, „termenul de prescripție este de

3 ani (..)”.

Instanțele au

realizat o corectă interpretare a dispozițiilor art. 8 alin. (l) din Decretul nr.

167/1958, în conformitate cu care „prescripția

dreptului la acțiune în repararea

pagubei pricinuită prin fapta ilicită,

începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau

trebuia să

cunoască, atât

paguba cât și pe cel care răspunde de ea”, iar potrivit

art. 13 lit. a) din același decret, „cursul prescripției se suspendă

cât timp

cel împotriva căruia ea

curge este împiedicat de un caz de forță majoră

să facă acte de

întrerupere.”

Raportat la natura patrimonială a

dreptului valorificat de reclamantă în prezenta cauză și la dispozițiile

privind prescripția

extinctivă, aplicabile

drepturilor patrimoniale, redate anterior, în mod

legal, curtea de apel

a confirmat soluția instanței de fond, de

respingere

a acțiunii ca prescrisă, criticile formulate pe acest aspect

nefiind

fondate.

Regimul politic dictatorial, care a

subzistat în țara noastră până

la revoluția

din decembrie 1989 se constituie însă într-un caz de forță majoră care a

împiedicat, în mod obiectiv, pe autorul reclamantei și,

după decesul

acestuia (intervenit în 2009), pe reclamantă, să

promoveze acțiune în justiție împotriva statului, pentru valorificarea

dreptului la repararea pagubei pricinuite prin

deportarea pe motive

etnice. Ca atare, în perioada 1944 - 1990 cursul

prescripției a fost

suspendat, operând cauza

de suspendare prevăzută de art. 13 lit. a) din

Decretul nr. 167/1958.

Mai mult decât

atât, instanțele anterioare au reținut în favoarea

reclamantei suspendarea cursului

prescripției și după instaurarea

regimului

democratic din anul 1990, respectiv până la apariția O.G. nr.

105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000,

prezumând practic că,

întrucât prin acest act normativ s-a reglementat

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive etnice de regimurile

instaurate cu începere de la 6 septembrie

1940 până la 6 martie 1945,

până la apariția lui reclamanta nu a putut,

în mod obiectiv, să prefigureze posibilitatea de a acționa în justiție pentru a

obține

repararea prejudiciului moral

încercat de autorul său prin deportarea

din motive etnice, în perioada

1942 - 1944.

Trimiterea făcută

de instanțe la O.G. nr. 105/1999 nu s-a făcut,

așadar, pentru a justifica

înlăturarea dreptului reclamantei la acțiunea

în răspundere civilă delictuală de

drept comun, cum greșit se pretinde prin motivele de recurs, ci pentru a

justifica suspendarea cursului prescripției dreptului la acțiunea de drept

comun și după instaurarea

regimului democratic din anul 1990, ceea ce îi profită

reclamantei.

Fiind recunoscută

suspendarea cursului prescripției extinctive în perioada 1944 - 2000, termenul

general de prescripție de 3 ani, aplicabil

în cauză, a început să curgă în

anul 2000 și s-a împlinit în anul 2003.

Or, reclamanta a formulat acțiunea la data de 12 iulie 2010,

deci după împlinirea termenului legal de prescripție, așa încât în mod corect,

în

cauză,

s-a constatat prescris dreptul material la acțiune.

Cu aceste considerente

vor fi respinse ca nefondate și criticile

reclamantei

privind momentul de la care curge termenul de prescripție, acesta nefiind,

astfel cum susține reclamanta, la 22 ianuarie 2010.

Având în vedere

considerentele expuse, s-a reținut că hotărârea

recurată a fost dată cu aplicarea

corectă a dispozițiilor legale incidente

în materie de prescripție extinctivă, raportat la natura

patrimonială a

dreptului

dedus judecății.

Nefiind așadar

întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

, recursul va fi respins, ca

nefondat, conform art. 312 alin. (1) din

același

cod.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta R.

A.E. împotriva deciziei nr. 109 din 17 februarie 2011 a

Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru

cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 07 februarie 2012.