ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6344/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Prahova sub nr. 1516/2006 G.R. a contestat dispoziția nr. 194/2006

emisă de primarul municipiului Câmpina solicitând obligarea intimaților

municipiul Câmpina, prin primar și primarul municipiului Câmpina la restituirea

în natură a terenului liber situat în Câmpina, atribuirea unui alt teren la

schimb din domeniul public sau privat ca măsură reparatorie în compensare

pentru terenul imposibil de restituit în natură precum și plata de daune în

sumă de 100.000 RON pentru emiterea cu întârziere a dispoziției.

În motivarea acțiunii contestatorul

a arătat că imobilul în litigiu, compus din teren și construcție a fost

expropriat, 1000 mp prin Decretul nr. 535/1962 în vederea realizării unui bloc

de locuințe, iar 753 mp teren și construcția în suprafață de 421 mp prin

Decretul nr. 235/1988. În anul 1989 a fost demolată construcția fără însă a se

mai realiza scopul exproprierii respectiv de a se construi un alt bloc de

locuințe, astfel că în prezent terenul este liber de construcții și neafectat

de utilități publice.

Prin sentința civilă nr. 5121 din 30

noiembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția civilă, acțiunea a fost

respinsă ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că terenul în suprafață totală de 1865 mp ce a aparținut mătușii

contestatorului a fost expropriat în vederea edificării unor blocuri de

locuințe, utilitate publică care s-a realizat, terenul fiind ocupat de blocuri,

spații verzi aferente acestora, alei pietonale, alei carosabile, astfel că nu

este posibilă restituirea terenului în natură și în mod corect intimații au

propus acordarea de despăgubiri.

S-a mai reținut că nu poate fi

primită solicitarea contestatorului de a i se atribui teren în altă parte,

deoarece din probele administrate în cauză a rezultat că nu există disponibile

bunuri sau servicii care pot fi acordate în compensare, în speță terenuri,

neexistând nici un inventar al unor astfel de bunuri.

Contestatorul a formulat apel

împotriva acestei sentințe, susținând că referitor la suprafața de 865 mp

expropriată în anul 1988 scopul exproprierii nu a fost realizat întrucât nu s-a

edificat blocul de locuințe, iar terenul este liber de construcții și deci

poate fi restituit în natură.

Apelantul a mai susținut că măsura

compensării în natură este posibilă întrucât există terenuri în domeniul privat

care sunt libere de orice construcții sau sarcini, după cum a reieșit din

răspunsul la interogatoriu și că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire

la solicitarea de plată a daunelor pentru întârzierea emiterii dispoziției.

Prin decizia civilă nr. 167 din 4

aprilie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul contestatorului, s-a schimbat

în parte sentința, iar pe fond s-a admis în parte contestația. S-a anulat

dispoziția nr. 124/2006 emisă de primarul municipiului Câmpina și au fost

obligați intimații să acorde contestatorului în compensare un teren echivalent

în suprafață de 1865 mp, aflat în circuitul civil și în proprietatea unității

administrativ teritoriale, municipiul Câmpina. Au fost obligați intimații să

plătească apelantului suma de 5.000 lei cu titlu de daune cominatorii.

Au fost menținute restul

dispozițiilor sentinței privind respingerea cererii de restituire în natură a

terenului situat în Câmpina.

În motivarea acestei decizii s-a

reținut că nu se poate dispune restituirea în natură a suprafeței de 514 mp

despre care expertul a susținut că este liberă, deoarece aceasta este folosită

pentru normala exploatare a blocului de locuințe situat în C. nr. 4 și aparține

deci domeniului public de interes local.

Instanța de apel a apreciat ca

întemeiată solicitarea vizând acordarea de teren în compensare, făcând referire

la dispozițiile art. 1 alin. (2) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și

reținând că în domeniul privat al municipiului Câmpina există o suprafață de

26670 mp, teren liber de construcții, după cum a rezultat din răspunsul

intimatului la interogator.

S-a mai reținut de asemenea că se

justifică obligarea intimaților la plata de daune cominatorii întrucât

dispoziția a fost emisă de intimat după patru ani de zile, cu încălcarea

dispozițiilor art. 23 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001.

Municipiul Câmpina, prin primar, a

declarat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, invocând drept temei

legal prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs

se susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor

privind acordarea de teren în compensare, deoarece legiuitorul a prevăzut

posibilitatea și nu obligativitatea acordării în compensare a unor suprafețe de

teren echivalente și că numai autoritățile administrației locale, raportat la

principiului autonomiei locale, pot decide asupra oportunității folosirii

patrimoniului unității administrativ-teritoriale, iar la acest nivel nu există

un inventar al bunurilor, unele suprafețe de teren neavând situația juridică

clarificată iar municipiul Câmpina se confruntă cu o lipsă acută a spațiilor cu

destinația de locuință.

O altă critică a recursului se

referă la faptul că în mod greșit s-a dispus obligarea la plata daunelor

cominatorii întrucât art. 23 din Legea nr. 10/2001 nu prevede o astfel de

măsură, iar întârzierea în emiterea deciziei a fost determinată de faptul că

intimatul-contestator a formulat cinci notificări, ce a generat purtarea

corespondenței cu acesta, inițial reținându-se lipsa calității de persoană

îndreptățită.

Verificând legalitatea deciziei

recurate prin prisma criticilor formulate și având în vedere prevederile legale

aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat în sensul

considerentelor ce succed.

În conformitate cu prevederile art.

26 alin. (1), fost art. 24, din Legea nr. 1072001, modificată prin Legea nr.

247/2005, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului

sau, după caz, entitatea investită cu soluționarea notificării este obligată

ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, să acorde persoanei

îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de

despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată

a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în

care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de

persoana îndreptățită.

Rezultă deci că acordarea măsurii

reparatorii prin atribuirea unei suprafețe de teren în compensare este

condiționată de faptul ca această compensare să fie posibilă, respectiv să se

demonstreze existența unor terenuri disponibile.

O asemenea obligație, de a dovedi

existența unor suprafețe de teren disponibile și de a aprecia cu privire la

posibilitatea atribuirii lor în compensare pentru terenurile care au fost

preluate dar nu mai pot fi restituite în natură, aparține unității deținătoare.

În speță, unitatea deținătoare,

respectiv recurentul-pârât a susținut și a dovedit că nu deține terenuri care

ar putea fi atribuite în compensare, neexistând un inventar al bunurilor cu

privire la terenuri; suprafața de 26.670 mp despre care intimatul-reclamant a

susținut că este liberă, nu are un astfel de regim, recurenta-pârâtă susținând

că este afectată scopului construirii de locuințe prin A.N.L.

În contextul celor menționate,

rezultă că instanța de apel a procedat prin aplicarea greșită a legii când a

obligat intimații să acorde contestatorului în compensare un teren echivalent

în suprafața de 1865 mp, aflat în circuitul civil și în proprietatea

municipiului Câmpina.

Decizia pronunțată în apel este

nelegală și în ce privește obligarea intimaților la plata sumei de 5000 lei cu

titlu de daune cominatorii către apelantul-reclamant.

Este adevărat că prin dispozițiile

art. 23 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut că unitatea

deținătoare este obligată să emită decizie sau dispoziție privind notificarea

într-un termen de 60 de zile de la data formulării notificării sau de la data

depunerii actelor doveditoare, însă acest text de lege nu prevede nici un fel

de sancțiune care să-l îndreptățească pe reclamant să solicite daune pentru

întârzierea răspunderii la notificare.

Față de considerentele expuse,

Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este fondat, decizia

recurată fiind nelegală, astfel că se va dispune admiterea recursului, casarea

deciziei pronunțată în apel și menținerea sentinței pronunțată în cauză, în

conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) și art. 314 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâtul

municipiul Câmpina, prin primar împotriva deciziei nr. 167 din 4 aprilie 2007

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Casează decizia atacată și păstrează

sentința nr. 1521 din 30 noiembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Prahova,

secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 octombrie

2007.